Trăsnetul lovi un copac din apropiere şi îl trezi. Auzea ca prin vis ploaia furioasă şi şuieratul vântului. Nişte crengi se izbeau cu putere de fereastra baricadată cu scânduri groase. Era frig. I se părea că distinge şi alte sunete, dar nu era sigur dacă e treaz încă. Ar fi fost puţin probabil sau poate devenea imun la cantitatea de doză administrată. Se chinui să-şi deschidă ochii. Nu-şi dădea seama dacă i-a deschis sau era întuneric în cameră. La lumina unui fulger distinse o umbră mişcătoare. Nu e adevărat, îşi spuse. Mintea îmi joacă feste.

       Îşi dădu seama că nu mai este legat de pat şi se ridică. Asta era ceva nou. Unde era asistenta? Nu era lăsat niciodată singur. I se făcu greaţă şi vomită lângă pat. Corpul îi tremura. De ce nu venea nimeni? Aceleaşi umbre îi dansau în faţa ochilor, fiind alungate de câte un fulger pribeag. Tunetele urlau prin furtună, îngrozindu-l. Îşi reveni în câteva secunde şi se duse cu paşi târşâiţi spre uşă. Era închisă. Nu era sigur de simţurile lui. Tot ce atingea parcă era făcut din gheaţă şi simţea mirosul ploii, al frunzelor, al pământului umed. Nu, asta e o amintire. Închise iar ochii, încercând să se agaţe de acea frântură de memorie. Ceva i-o bloca. Era un miros străin, dar cunoscut. Am căzut pe trotuar când fugeam după el. Mi-am julit genunchii.

      Un nou val de greaţă puse stăpânire pe el. Se lăsă în genunchi, tuşind şi gâfâind. Simţea că îi crapă capul de durere. Auzi un clinchet, apoi realiză că uşa îi era deschisă. Ce mai pun la cale acum? se întrebă el. Ieşi pe hol şi fumul gros îl izbi din plin. De asta era sigur. Undeva la capătul holului se auzeau nişte ţipete care îi făcură pielea ca de găină. Era beznă, dar nişte flăcări roşiatice răzbăteau prin perdeaua de fum. Semăna cu unul dintre coşmarurile lui şi nu-şi putea da seama ce e real şi ce se petrece în mintea lui. De data asta era uluit de cât de bine mintea lui proiectase acele imagini. Încă un ţipăt îi dădu fiori pe şira spinării. Acum era sigur că era real. Fugi! se auzi o şoaptă şi bărbatul înţelese că trebuia să facă precum i se spuse. Poate era chiar el cel care rostise asta.

      O luă în partea opusă a holului, cât mai departe de ţipete şi de foc. Fumul îl ameţea, dar el continua să înainteze prin beznă. Halucina. Umbrele dansau prin fum şi fulgere, iar el se lua după ele, crezând că va da de cineva care să-i explice ce se întâmplă. Tot mergând bezmetic, alunecă pe un lichid gros şi se rostogoli pe scări. Aici fumul nu era la fel de gros şi o fereastră era spartă. Când merse spre ea, simţi sub picioare acelaşi lichid gros, lipicios şi cald şi altceva ce nu putea defini, dar nu îl opri din drumul lui.

      Abia sări pe fereastră şi auzi în urma lui nişte râsete. Nu pierdu timpul să se întrebe ale cui erau. Îşi dădu seama că e vital să plece cât mai repede de acolo. Flăcările se extindeau. O luă la fugă printre copaci şi de câteva ori alunecă pe pământul umed, dar se ridică repede, sprijinindu-se de trunchiul vreunui copac. Flăcările îi stârniseră vechi amintiri pe care încercase cu greu să le uite. Incendiul... A fost un incendiu şi atunci, îşi spuse el. Oare a scăpat? Da, a scăpat. E fericit, dar mi-aş fi dorit să păstrăm legătura. Vreau să îl văd. Trebuie să ajung la stradă! Fulgerele îi luminau calea.

      Monstrul îi prinse urma bărbatului. Nici nu era greu. Voia să lase ce-i mai bun la final. Nu înţelegea însă cum de ieşise el din cameră. Ştia că îl încuiase. Oare îi dăduse drumul cineva? Imposibil. Nu existau supravieţuitori. Dar acum era şi mai amuzant să-l vâneze. Niciuna dintre victime nu fusese o provocare. Focul avea să purifice locul acela infect.

      Bărbatul auzi iar râsetul acela macabru. Venea de undeva de foarte aproape, dar îi era prea teamă să se oprească din alergat şi să se uite înapoi. Şi aşa îşi simţea corpul greoi. Fugi! Mai repede! Te va prinde! părea să îi şoptească umbra de sub picioarele lui. Prea târziu! îşi spuse el. E prea târziu!  O străfulgerare despică aerul, orbindu-l.

      Răcnetul monstrului pângări noaptea şi liniştea furtunii. Toate planurile lui fuseseră date peste cap. Omul fusese lovit de un fulger şi muri pe loc. Moartea se îndurase de el şi nu îl lăsase să sufere, dar monstrul nu se sinchisi prea mult de asta. Îi părea rău că nu avusese ocazia să se bucure de prada lui cât încă era în viaţă. Luă cadavrul şi îl târî înapoi în pădure. Noaptea îşi recăpătă liniştea, lăsând furtuna să plângă morţii.

Minunatul gif realizat  de Lexie Devereux,