Nu mă așteptam la un asemenea subiect într-o carte pe care o crezusem de dragoste. Am fost tristă când am început s-o citesc. E normal să fii așa când ai ca personaje copiii bolnavi de cancer. Am păstrat o doză de tristețe pe tot parcursul cărții, dar n-aș considera-o neapărat o carte tristă sau deprimantă și asta datorită umorului de care dau dovadă Hazel și Augustus. Când coordonatorul grupului de sprijin le spune că sunt în inima lui Iisus, răspunsul vine foarte senin:

 Credeam că suntem în subsolul unei biserici, dar suntem întru totul în inima lui Iisus.

Pe unele site-uri, Sub aceeași stea este catalogată drept carte romantică. N-aș merge până acolo. Avem o poveste de dragoste, dar problemele nu prea lasă romantismul să iasă la iveală în multe pagini. În schimb, este o carte pe care aș pune-o undeva sus pe raftul cu Lecții de viață, dacă aș avea o librărie. Știu că e ficțiune, sau poate nu, dar avem al naibii de multe de învățat despre cum să ne trăim viața, cum să iubim și cum să ne bucurăm de banal. După ce citești despre cum e să cari tot timpul după tine o butelie de oxigen, să stai legat noaptea de un aparat care te ventilează, să te aștepți tot timpul la o recidivă, să îți încurajezi un prieten care trebuie să-și scoată ochii ca să supraviețuiască temutului cancer, nu mai e greu să te trezești când sună ceasul și nu mai e o tragedie că ai ratat un serial, pe bune.

Cancerul e dureros nu doar prin ceea ce face cu tine (Cancerul osos îţi ia uneori un membru pentru a te verifica. Apoi, dacă îi place de tine, îţi ia şi restul), ci prin durerea la care sunt supuși oamenii care te iubesc. De fapt, cele mai mari temeri ale personajelor noastre sunt teama de uitare, teama de a nu lăsa nimic în lume și teama de a-ți face părinții să sufere.

Niciodată teama de moarte. 

Va veni o vreme, am spus, când vom fi cu toţii morţi. Cu toţii. Va veni o vreme când nu vor mai fi oameni rămaşi care să-şi aducă aminte că ar fi existat vreunul şi că specia noastră ar fi făcut vreodată ceva. Nu va mai fi rămas niciunul să-şi amintească de Aristotel sau de Cleopatra, darămite de tine. […] Şi dacă inevitabilitatea uitării omeneşti te îngrijorează, eu te încurajez s-o ignori. Dumnezeu e martor că aşa fac toţi ceilalți.

Ne plângem zilnic din nimicuri. Nu ne gândim niciodată la cei de lângă noi. Uite câtă putere la niște copiii care nu se plâng că nu vor mai fi mâine, ci își înghit lacrimile, își iau soarta în piept, conștienți că dreptul la viață le-a fost luat, luptă și zâmbesc pentru cei pe care-i iubesc.

Și în relația cu Augustus, Hazel face un pas în față și doi înapoi, la început, tot din dorința de a-l proteja, de a nu-l face să sufere (din nou) când ea nu va mai fi lângă el. Până la urmă cedează dorinței inimii și, pentru o scurtă perioadă, par un cuplu aproape normal. Apoi vine vestea. Și viața iar îți arată cât de nedreaptă și imprevizibilă este.
Răscolitoare, plină de înțelepciune, cu o notă optimistă și cu valoare motivațională enormă, Sub aceeași stea e genul de carte pe care  n-o să-ți pară rău că ai citit-o. Ai să mă ierți, sper eu, pentru că am umplut articolul dedicat ei cu citate. Sunt doar doze mici din poveste. Totuși, citatul meu preferat l-am păstrat pentru final:

 Eroii adevăraţi nu sunt oamenii care fac tot felul de lucruri; adevăraţii eroi sunt oamenii care REMARCĂ lucrurile, dându-le atenţie.