Dacă nu pot ne-ar opri, totul s-ar încheia odată cu acest rând.

    Dacă nu știu ne-ar defini, am fi fost ființe mai puțin macabre.

    Însă, vine un moment în care suntem cu adevărat neputincioși și neștiutori. Îți ridici ochii spre cer și, încercând să asimilezi tot trecutul, vezi că moartea te înghite. Tremuri, iar buricele degetelor te furnică. Tăcerea te împresoară, dar nu o curmi. Inima ți se oprește și accepți. Te compromiți să cazi în acel abis întunecat, fără să cunoști calea ce ți se va deschide. Poate că nu urmează nimic. Poate că e doar moarte și atât. Lumea ți se cutremură de la temelie și știi – căci e singurul lucru la care te mai poți gândi – că nu vei renaște. Că nu mai ești o Pasăre Phoenix.

    Învelișul ți se spulberă și vezi Șarpele încolăcindu-se pe glezna-ți. Apoi, cu o smucitură bruscă, un Taur imens te ridică în coarnele sale, iar penajul superb se alătură amintirilor. În final, cazi, fără ca aripile să te mai poată înălța vreodată. Speranța ți se sfărâmă la coliziunea cu pământul. Pleoapele îți tremură încărcate de amintiri. Gâtul îți devine deșertic, secat de lacrimi. O creatură sărutată de foc pășește spre tine. Îți amintește de frumusețea ta, totul transfigurându-se într-o machiavelică tortură. Îți dorești să se încheie, dar vremea în care stelele împlineau dorințe a apus. Vulpea își pleacă botul spre tine. Îți adulmecă rănile și le linge părtinitoare. Pe nesimțite, găsind alinare în șoaptele și căldura sa, te pierzi, crezând că, poate-poate, cauza nu ți-e încă pierdută. Suflul Vulpii devine din ce în ce mai fierbinte. Îți simți pieptul alintat de ea, inima fiindu-ți oblojită de tainele sale. Apoi, un lichid cald îți inundă gâtul. Tot ce mai simți e viață și o căldură înăbușitoare. Privești spre vulpe, iar ochii ei îți șoptesc clar și asurzitor. Precum un strigăt al adevărului, impactul lor îți atacă timpanele.

    Trebuia să fugi, totul a fost o minciună.

    Dar nu ai făcut-o și nici n-o vei face. Cu viața umezindu-ți gâtul, cu colții ei transformându-te din mândrul Păun de Foc într-o găină fără vlagă, știi că vei îndura totul până când ultima picătură se va scurge. Însă, sângele ți-e infinit. Va curge o eternitate, iar ei nu vor ști. Vei suferi o veșnicie, iar lor nu le va păsa. Vei trăi printre amintiri și, totuși, vei zâmbi animată de o taină cunoscută numai de tine. Doar obsidianul îți va curma viața, iar Șarpele, Taurul și Vulpea nu cunosc acest fapt. Orice creatură mistică are o slăbiciune, a ta, a Phoenixului, e Sticla Neagră, Laptele Întunericului. Dar ți-au smuls chiar și slăbiciunea. Te-au întărit. Ea era pe pielea ta și n-au văzut-o. Nici Șarpele. Nici Taurul. Nici Vulpea.

   Cea din urmă se oprește însă. Sângele tău o îneacă deja. Pășește înapoi și privește bolta cerească. Un foc o cuprinde, iar urechile i se pleacă. Tu nu mai simți nimic, doar teama ei. Și arzi... arzi, devenind cenușă. Fiindcă fără obsidian, tot Pasăre Phoenix rămâi.

   Tu și Vulpea, sărutați de foc, singuri într-un regat al sângelui. Tu renaști, ea cade. Tu zbori, ea se pleacă. Te așezi pe spatele ei și îți împărtășești puterea cu ea. Drumul e tatonat cu obsidian, nu poți păși. Ea, însă, poate. Și o face în numele tău. Se îndreaptă spre o altă minciună. Sau poate că nu. De această dată însă, te poartă pe tine, iar aripile tale vă protejează. Și poți să riști, în timp ce apusul vă preamărește penele purpurii și blana roșcată. Poți să riști să mai ai încredere încă o dată.

   Cine știe? Poate și Vulpea e o ființă damnată. Poate că minciunile nu-i sunt altceva decât scut. Dar de acum nu va mai avea nevoie de ele – pășește sub protecția ta. Și, odată cu tine, va renaște.

    Geme încet și cade ostenită pe o câmpie, în creierii dimineții. Tu te arunci lângă ea, învelind-o în penajul tău magnific. Și îi permiți să adoarmă în căldura ta, cu o grijă ce ți-ar surprinde eul din trecut. Îi vezi chipul încrețindu-se sub povara somnului. Cu timpul, trăsăturile nu-i mai sunt atât de aspre. Începi să-i admiri chipul tulburător, trăsăturile necizelate și buzele răsfrânte.

   Suflul fierbinte îi părăsește colții și nu simți decât acel iz pregnant și masculin. E un Vulpoi aproape la fel de frumos ca tine. Gândul te animă și începi să-i apreciezi acea inocență brusc afișată de oboseală. Pare un băiețel hoinar, fără griji și fără regrete. Iar în acele clipe, când inima ți-e liniștită din nou, lumea tace și timpul se scurge, nu vrei decât ca totul să dureze o veșnicie. Șiretenia pe care o emana cândva prin fiecare por i s-a transfigurat într-o inocență ce uimește, ce dezvăluie prezența unui trecut zbuciumat.

   Te tragi mai aproape, până trupul ți se lipește de al lui. Nu ai fost acolo în trecut, dar nu îi vei mai permite nimănui să readucă la viață creatura monstruoasă în care l-au metamorfozat. Clipești des, iar imagini neclare ți se perindă din nou în fața ochilor. Îl vezi pe el, iarăși, în ziua în care l-ai întâlnit. Atât de tânăr, mistic și atrăgător prin simplul fapt că părea inabordabil și legat în permanență de trecut. Retrăiești ziua din care a început totul, cu mult înainte de a fi știut că el era cel care îți va înlănțui inima. Te privești și aproape strigi la ființa versatilă pe care o întruchipai să rămână chiar acolo. Să uite de toate visurile pe care familia ți le-a plămădit și să se bucure că, în acel amar constant în care ai crescut, îi aveai măcar pe ei – familia ta, copilăria ta.

   Revezi toate acele perechi de ochi. Licăririle ghidușe, fețele dragi și râsetele nonșalante. Pieptul ți se strânge, captiv sub tirania unui fior dureros. Ai vrea să-i cuprinzi pe toți, să-i îmbrățișezi, să-i strigi pe nume. Numele lor, însă, îți fac limba ghem. A trecut atât de mult timp de când nu le-ai mai rostit, încât ai uitat cu câtă dragoste și dor le chemai odată. Ei ai fost tot ce ai avut cândva... Acum ce mai ai?

   Suferință.

   Dor.

   Nesiguranță.

   Un singur zâmbet din partea unuia din ei ți-ar fi de ajuns. Gheara nostalgiei se strânge în jurul inimii tale și stă să o spulbere. Pe toți zeii, câtă vreme a trecut! Pe atunci conta o profeție și nimic mai mult. Acum contează atâtea și, într-adevăr, absolut nimic.

    O pereche de brațe te înlănțuie și oftezi adânc și cutremurător. Realizezi că nu e nimic în lume ce ți-ai fi dorit mai mult, iar acum, în fața faptului împlinit, te simți secătuită de pornirea unei bucurii sporadice. Cu ritmul alert al respirațiilor lui topindu-se pe fruntea ta, îngropată în chintesența îmbrățișării sale, lăcrimezi pe nesimțite. Nu ai visat niciodată la nimic mai mult decât a sta în brațele lui, pe un câmp dezbrăcat de oameni. Dar ce mai contează acum, când tu ai pierdut atâtea? În vremea aceea erai încă o fătucă îngrozită de insolența lui și sentimentele pietrificate. Dacă ați fi rămas numai tu și el ultimele două ființe de pe pământ, ai fi alergat fără să mai privești înapoi, răscolind solul de sub picioarele-ți pudice.

   Totuși, închizi ochii înfrântă și îți odihnești capul pe brațul lui. Auzi un sunet de eliberare și îți dai seama că e al tău. Ei toți – cei din trecut – sunt atât de departe, însă el e încă aici, lipit de trupul tău. E fierbinte, viu și real. Respirațiile vi se împletesc și adormiți din nou. Și tu, și el, redeveniți neputincioși și neștiutori. Două suflete rătăcitoare pe un pământ arid, ce-și au numai dragostea și pe ei înșiși.

   Iar într-un alt moment de rătăcire, te întrebi, ce ar fi spus trecutul despre prezent.

   Ce ar fi spus Perun? Ce ar fi spus Padma?

    Cum te-ar mai fi privit Pleidsteros?

    Ce ar fi gândit Octavyan?

    Cum ar fi reacționat Pearson?

    Ar mai fi zâmbit Julyan la fel?

    Cine ar mai fi fost capabil să oprească avalanșa nestăvilită a lui Cesaryon?

     Și, în final, cât de dezamăgită ar fi fost Phoebe?

    Căci toți ți-au promis că vor face lumea mai bună și toți au dat greș.

    Dar tu... tu, Pasăre Phoenix, nu o vei face. Vei plămădi o lume mai bună pentru voi, de parcă ați fi ultimele două creaturi rămase pe pământ, ce-și au numai dragostea și pe ei înșiși...

     Încep prin a vă mulțumi, deoarece sunteți aici și continui prin a vă spune că scrisesem o notă a autoarei de vreo 1k de cuvinte care a sfârșit ștearsă aseară pentru că... da. Regret acum. Era despre ideea de la care a plecat cartea și mi s-a părut că unele lucruri ar putea fi considerate spoilere, deci nu am vrut sa risc.

    Mă bucur să te văd aici, cititorule, și îmi pare enorm de rău dacă voi posta rar, deoarece mai am încă trei cărți nefinalizate :)). Dacă mă vedeți vreodată pe stradă și, nu știu, poate vi se par cunoscută, puneți-mi ceva brățară electrică ce să împiedice ideeile să vină.

    Am vrut să reduc tot ce urmează să scriu în trei proze scurte pentru Blestemul Inspirației. Încercați voi să reduceți o poveste de trei volume în trei proze scurte. Mă anunțați cum ați reușit când mă veți întâlni.

    Cred că am spus cam tot ce aveam de zis fără spoilere *apluaze* Vă aștept comentariile și să vorbim despre absolut orice.

    Still loving y'all💜