┏━━━━━━༻□༺━━━━━━┓

20. Minciuni

┗━━━━━━༻□༺━━━━━━┛

    Cizmele de călărie făceau marmura palatului să scârțâie sub pașii agitați ai regelui. În spatele lui, impacientați, cei trei lorzi abia reușeau să țină pasul. Nikopoled care venea primul, Bijuu ce aproape alerga și Harltz ce făcea pași colosali ca să nu rămână în urmă păreau mai degrabă bufoni decât sfetnici sau cel puțin gărzi de corp.

    Octavyan smuci ușile biroului său și dădu să intre. Se opri în pragul ușii, cu cei trei lorzi îmbulzindu-se în spatele său ca să nu-l dărâme cu viteza, și o privi pe Padrika ce stătea sprijinită de pupitru, în încăperea goală, cu pliurile rochiei grandioase întinzându-se în jurul ei ca o baricadă de mătăsuri.

    — N-ai ce căuta aici! îi mârâi, călcând apăsat spre ea.

    Poate din precauție sau dorința de a demonstra ceva nebunesc, Padrika se feri din fața lui, pășind elegant de-a lungul marginii pupitrului. Avea ceva în stilul ei de a merge ce denota curaj și putere. Și prostie, îndrăzni Octavyan să adauge în mintea lui. Orice femeie îndeajuns de inteligentă s-ar fi grăbit să iasă de cum pașii lui s-ar fi auzit pe coridor.

    Logodnica sa se opri bățoasă lângă scaunul din colțul biroului, iar regele simți atingerea degetelor ei lungi pe spătarul frumos lucrat ca o altă răscolire tulburătoare a propriului stomac. Cu două zile în urmă, în timp ce discutaseră problema inelului Servilyannei și dezbătuseră slăbiciunile Sarkișilor, fratele său stătuse în acel scaun, cu Nikopoled în spate, lovind deseori în planurile lor patetice și întărindu-le dezinteresat pe alocuri. Acum, tot un membru al familiei Nikopoled se afla în spatele scaunului, însă acesta era gol... O apăsare se simți în încăpere, iar Octavyan se întrebă dacă numai asupra lui cădea.

    — Ba am ce căuta aici! își semeți femeia bărbia. Buzele ei zvâcniră într-un zâmbet. Am auzit că membrul de aur al acestui consiliu a plecat. Un loc gol, se pare.

    — Să nu îndrăznești! îi strigă dur și puțin disperat, în timp ce Padrika înconjura scaunul, cu marea de mătăsuri șoptind în urma ei.

    — Padri... încercă și tatăl său să o atenționeze.

    Dar Padrika se așeză, cu rochia înfoindu-se în jurul ei, cu o siguranță ce-l făcu pe rege să se simtă invidios. Păși spre ea și se aplecă atât de mult, încât putea simți suflul ei parfumat pe obraz.

    — N-ai niciun drept să stai aici, o informă amenințător.

    Padrika surâse.

    — Curând voi fi regină. Și, dacă sora ta e moartă, clipi des, sunt cea mai puternică femeie din regat. Am toate drepturile.

    Maxilarul regelui se încordă și, o clipă, își dori să o poată face să regrete cumva, oricum. Dar nu fusese nicicând violent cu o femeie și nu avea să înceapă acum, într-o situație atât de critică. În scurt timp, încăperea în care se afla ar fi putut deveni biroul unui alt rege.

    Padrika privi pe lângă el.

    — Tată, îmi spui și mie, te rog, ce s-a întâmplat? Exclude partea cu eclipsa. Am văzut-o și eu.

    Vladimmir Nikopoled începu pe un ton ambiguu și mohorât să-i istorisească fiicei sale ieșirea regelui în capitală, excluzând unele detalii irelevante. Între timp, Octavyan căută în jur o carafă cu vin și realiză frustrat că-l băuse ieri, în timp ce lorzii implorau pentru viețile fiilor lor, pe tot.

     — Și blestematul de Kiros – majestate, mereu am știut că nu vă e cu totul loial – a venit și a început să pretindă că majestatea sa a săvârșit niște crime oribile și că pe tron ar trebui să fie urcat Prințul Julyan.

    — Și tu, Padrika îl fixă pe rege, condus de furia ta animalică și pofta de luptă, i-ai dat o replică disperată, nu?

    Octavyan își frecă dinții cu amar.

     — Cine ești tu să mă judeci, femeie? Dacă răspunsul e cea mai puternică femeie din regat, jur că găsesc altă familie cu care să închei o alianță prin căsătorie.

    Padrika își lipi malițioasă buzele și îi făcu semn tatălui să să continue.

    — Regele le-a amintit oamenilor cât de bine a prosperat regatul de când este pe tron, dar Kiros a îndrăznit să spună că regele nostru ar fi doar o marionetă de-a lui Cesaryon.

    Femeia pufni amuzată. Octavyan își încleștă pumnii, tremurând.

    — Iar oamenii acum, oamenii îl vor pe cel care pesemne...

    — ... cu adevărat... bombăni Padrika.

    — ... a condus regatul în toți acești ani.

    Iar pufnetul Padrickăi se preschimbă în hohote de râs ce se loveau de pereții și obiectele din jur și se întorceau înapoi zeflemitoare, o adevărată tortură pentru urechile mult încercate ale regelui. Acesta se lăsă furios cu brațele asupra pupitrului, iar lorzii tresăriră, privindu-l fiecare în felul său, când zgomotul făcut de coliziunea palmelor sale cu lemnul curmă hohotele femeii.

    — Unde s-a dus? puse întrebarea pe care ar fi trebuit să o pună de mult.

    — Cine? clip Bijuu dezorientat.

    — Dracul! pufni regele cu răbdarea sfărâmată. Fratele meu.

    Cei trei se priviră lung unul pe altul. Din căutătura lungă a Padrickăi, Octavyan conchise că nici ea nu știa locația.

    — Zapsya, cuvântul părăsi greoi buzele cărnoase ale lui Vladimmir.

    Octavyan își simți blestemata de lume zguduită de la temelie și pe cale să se năruie.

    — Diavolul a mers să se întâlnească cu Regina Infernului.

    Regele își privi logodnica. Cuvintele ei desemnau titlul perfect pentru noua lor problemă. Și mai erau și Kiros cu Julyan, și turnirul, și Sarkișii despre ale căror adevărate planuri doar Ceasius știa... Tâmplele îi zvâcneau, iar trupul îi tremura nevrotic pe sub haine.

    — Propun să-l ucizi, continuă Padrika. Am propus asta de mult.

    Cei trei nobili erau prea înmărmuriți și pierduți ca să adauge ceva.

    — E fratele meu, abia reuși să lege cuvintele.

    — Ba e dușmanul tău!

    Femeia sări din scaun și, târându-și trena colorată după ea, se apropie de el, privindu-l intens cu ochii ei de culoarea alunelor.

    — Rivalul tău, Octavyan. Știi bine, știi bine, că ne-ar putea distruge pe toți dacă ar vrea! Răul ăsta trebuia stârpit de la rădăcină. De ce crezi că tatăl tău l-a vrut mort, hm? Nu e o amenințare doar pentru tine, mâinile ei se încleștară pe haina lui. E o amenințare pentru întreg Dwyrainul. Asta vrei? Un război civil?

    Octavyan își aminti de ziua aceea în care cerința lui Cesaryon fusese ca Julyan și Servilyanna să se poată întoarce la curte. Când îl întrebase dacă și-ar întoarce vreodată inteligența împotriva lui.

    — Niciodată, îi răspunsese.

    Capul îl durea. La sfârșitul lumii, până și niciodată își găsea o dată.

    O străfulgerare, un vis, o amintire sau o viziune. Imagini dezordonate începură să-i treacă prin minte. Fratele său căzând, în timp ce încerca să alerge. Clipa în care se urcase pentru prima oară pe cal. Când învățase să călărească. Momentele în care, din nimicuri, pentru scurt timp, inventau împreună jocuri. Prima oară în care îl văzuse ponegrit de tatăl lor. Clipa când acesta îi întorsese fără de teamă vorba. Un copil crescând. O coroană în mâinile lui. O sabie înălțându-se. Imagini tulburătoare. Un zâmbet. O încurajare. Un hohot sincer de râs pe care doar o dată îl auzise. Apoi, din nou, o sabie. Lucind, cu soarele jucând pe lama ei ucigătoare, împlântându-se în carnea piciorului fratelui său. Pașii lui din ce în ce mai inegali. Privirea spintecătoare. Cesare e de partea mea. Promisiuni. Cerințe. De sute de ori mort. Plec.

    Își dădu capul pe spate. Alungă totul. Râsul lui, sincer, inocent, stăruia însă în mintea regelui. Cu trei ani în urmă. Cu sabia în mână. Lângă ei se antrenau fiii lui Bagga și Mabj. Cel din urmă avea un talent desăvârșit de a se face singur de râs. Și reușise cu o asemenea excelență în acea zi, încât îl făcuse până și pe Cesaryon să uite de personalitatea sa mereu sigură și serioasă. Era un sunet pe care Octavyan nu și-l va putea scoate vreodată din minte, pe lângă multe altele, mai înfricoșătoare și lipsite de bucurie. Cu acesta vibrând în fiecare colțișor al minții sale, cu privirea în pământ și inima fărâme zise:

    — Trimiteți asasinii după el. Și aveți grijă să aibă o moarte scurtă și curată.

    Cei doi Nikopolezi expirară ușurați. Harltz ridică neîncrezător o sprânceană. Bijuu zâmbi anemic, numai el știind ce gândea.

    Dar Octavyan nu mai avea acum decât un gând: că-și pricinuise singur solitudine eternă.

□

    Nu-i fusese greu să-l preschimbe pe Kiros în companionul lui Flavien din celulele umede și întunecate de sub palat. Lordul aproape că se lăsase prins. După ce mulțimea începuse să scandeze neașteptata dorință de a-l avea pe Cesaryon pe tron, Kiros fusese înconjurat de zidul impenetrabil al mulțimii, iar Octavyan – cu coada între picioare – se întorsese la palat.

    Cu Julyan era ceva mai greu. Îl ținea izolat în odăile sale de când revenise, nehotărât dacă să-l trimită și pe el după gratii sau să-i semneze direct condamnarea.

    Însă acum intervenea o altă problemă pe care el însuși și-o scornise. Turnirul.

    Se ridică din spatele biroului – încăperea era goală acum – și își turnă vin din noul stoc. Când lichidul i se scurse printre buze, udându-i gâtul, un fior calmant îl cuprinse, așa că dădu tot pocalul peste cap și își mai turnă unul. Dezvoltase o rezistență colosală la alcool de când devenise rege.

    Soarele era la apus, iar nuanțele roșiatice pluteau în aer. Ochii îi căzură asupra steagului spintecat al familiei Sarkis. Decolorat și distrus, o pecete aproape moartă a unui triumf fragil. Se simțea exact ca acea bucată de mătase. Rupt și deposedat de strălucire. Terfelit de cei pe care, cândva, crezuse cu mândrie că îi conduce.

    Și mai era și turnirul. Nu-și putea scoate acest ghimpe din coaste. Poate că era un șiretlic frustrant legat de problemele pe care ți le pricinuiai singur. Trebuia ca altcineva să ți le rezolve. Din păcate, nimeni nu dorește să se împovăreze cu problemele altuia...

    Înclină pocalul fără să-și dea seama, iar vinul se scurse pe podea într-o baltă minionă.

    Cerșesc morții, gândi. Se roti pe călcâie, îndrtepându-se spre ușă ca să cheme un slujitor care să curețe. Dar degetele îi înlemniră la doar câțiva centimetrii de clanță. Asta era! Cerșesc morții.

    Mâna îi căzu pe lângă corp și un rânjet sinistru i se întinse pe față. O frază îi scăpă printre buze în liniștea solemnă din jur.

    — E nevoie de moarte pentru renaștere.

    Nu avea să-i vadă luptându-se între ei pe fiii de nobili în acest turnir. Avea să-i vadă ucigându-se. Și, poate, cineva îi va face favoarea de a-i ucide și fratele mai mic. Iar din cenușa lor, el va răsări. Nu-i păsa cum. Scopul scuza mijloacele.

    Deschise ușa și privi spre santinelele de pe coridor.

    — Să se adune toți cât mai repede. Și eliberați-i pe Kiros și Syrill.

    În fond, Kiros avea multe proprietăți de pierdut, iar Flavien Syrill era îndeajuns de tânăr încât să participe. Poate că va aranja ca cei doi să se înfrunte.

    Octavyan găsea uimitoare activitatea de a născoci idei și planuri. Privi spre jilțul gol de lângă birou. Poate că nu avusese nicicând nevoie de el. Poate că în sfârșit găsise antidotul la venin. Nu știa ce nume să-i dea, dar ochii îi alunecară din nou asupra steagului spintecat. Himera roșie din mintea sa șopti:

    — Cesare e de partea mea.

    — Poți să îl păstrezi, răspunse și părăsi biroul.

    Portretul însă – un fals, ce înfățișa o persoană inexistentă – rămase pe birou, deasupra tuturor documentelor.

□

    Nici încătușați Julyan, Flavien și lordul Kiros nu s-ar fi prezentat mai constrânși de atât. Octavyan se jura că ar fi putut tăia cu cuțitul tensiunea taciturnă din sala tronului. Kiros se afla lângă ușă, gata parcă să fugă în orice moment, evitând stoic orice privire ațintită asupra lui, chiar și cea disperată a adolescentului din partea opusă a sălii – privirea lui Julyan. Fratele regelui își muta ochii confuzi și plini de spaimă de la Kiros la Flavien. Când îl privea pe cel din urmă, ceva pe chipul său se îmblânzea și – regele era sigur – cei doi inventaseră un limbaj secret cu ajutorul căruia să comunice doar din priviri.

    Scaunele de lângă el erau amândouă goale. Cel din dreapta, destinat unei regine, fusese gol încă de la decesul mamei sale. De parcă i-ar fi auzit gândurile, privirea Padrikăi se intersectă cu a lui. Femeia înălță elegant o sprânceană castanie. Octavyan surâse. Poate că antidotul său purta nunele ei. Dacă totul va merge bine, după niște funeralii, turnirul va culmina cu o nuntă. Tortul n-avea să fie nicicând mai delicios.

    Însă femeia făcu un semn ciudat spre Flavien Syrill, iar regele tresări în tronul său. Ochii i se mutară repede asupra bărbatului în cauză și își îngustă ochii când zări un zâmbet lățit pe fața lui. Julyan era persoana spre care o privea și cel care părea că-i mimează o replică doar cu ajutorul buzelor.

    — Majestate, a ajuns toată lumea, lordul Nikopoled vorbi.

    Octavyan își ridică palma, somându-l la tăcere, însă toată conversația de la distanță între Flavien și Julyan fu curmată de glasul acum detestat al nobilului. Regele lăsă să-i scape un oftat și se sprijini cu spatele de spătarul tronului. Jilțul monarhului fusese dintotdeauna un loc incomod pentru el. Se îndoia că existase vreun rege care să-l adore.

    — Privind turnirul... începu, cuprinzându-i pe toți cu privirea.

    Avu impresia că cineva pufnește în fundul sălii. Se încruntă. Când Cesaryon era de față, nimeni nu îndrăznea să pufnească.

    — Am ajuns la concluzia că puțină onoare zdruncinată poate afecta grav judecata unor bărbați distinși precum voi.

    Haide, Kiros, trădătorule, știi că mă uit la tine.

    — Așa că, pentru a vă face să evitați existența unor fii dezonorați în luptă justă, am ajuns la concluzia că ar fi cel mai bine ca fiecare confruntare să fie purtată până la moartea unuia dintre participanți.

    Vestea avu un efect chiar și mai fulminant decât cea lansată ieri. De această dată, nu mai simțea valul de furie în stânga lui, unde fusese ieri, ci un val imens, ce amenința să-l înghită, țesut în toată sala de suflurile agitate ale bărbaților prezenții. Și al femeii. Văzu privirea Padrikăi – ucigătoare și nemiloasă privire – țintindu-l cu mânie. Asemenea lui, ea avea doi frați, iar el îl condamnase mai mult ca sigur pe unul dintre ei la moarte. Îi urmă cursul lin al brațelor. Chiar și de la depărtare, vedea venele albastre reliefându-i-se prin piele. Pumnii i se încleștaseră peste poalele argintii ale rochiei. În haina aceea, Octavyan o asemănă cu iarna. Iarna, anotimpul morții. Ce coincidență interesantă!

    — Ar fi trebuit să-l omori până a fost în oraș! scuipă lordul Juswen.

    El și Kiros se priviră, iar regele observă cum un acord rece se semna între privirile lor și alte o sută.

    Se vor alia împotriva ta, îi zisese Cesaryon. Împotriva dușmanului comun.

    Își înfrână cu greu impulsul de a sări în picioare. Dacă va încerca să-i domine cu înălțimea, vor știi. Vor știi cât de slab era, de fapt, în interior. Așa că surâse enigmatic în colțul gurii și flutură zeflemitor o palmă, așa cum își imagină că ar fi făcut fratele său.

    — Iar eu ar trebui să trimit doar o pasăre și toți moștenitorii voștri vor fi morți până la miezul nopții.

    Era o minciună, desigur. Dar află cu o dulceață otrăvitoare că adora minciunile.

    Expresiile îngrozite căzură aproape la unison, precum niște perdele țesute din disperare și dragoste paternă, peste chipurile perplexe ale lorzilor. Octavyan se lăsă triumfător pe spătarul tronului când orice zgomot din sală fu îngropat de liniște. Uită-te la mine, Cesare, vorbi satisfăcut în propria minte. N-am nevoie de informațiile tale ca să le pot dibui slăbiciunile.

    — Așa că hotărâți, loialii mei supuși, li se adresă batjocoritor. Ucideți-mă, iar fiii voștri pier asasinați sau lăsați-mă în pace și îi veți vedea murind cu onoare.

    Zeci de priviri îndreptate spre Kiros și doar una înspre rege. Nu era a Padrikăi, ale cărei gânduri atârnau de sorțile nefaste ale fraților săi, nu era a lui Bagga, nici a lui Harltz, nici a lui Bijuu, nici măcar a lui Nikopoled, lordul. Toți priveau înspre Kiros, de parcă el devenise brusc vocea colectivității lor, de parcă de el atârnau toate – viețile unor tineri, a unui rege, viitorul unui regat. De Kiros, cel care schimba tabere în urma conflictelor, cel care nu avea fii, cel care căuta singur războaie căci pacea părea a nu-i fi pe plac.

    Julyan, cel care privise în tot acest timp spre rege, păși in față. Zgomotul pașilor săi pe marmura lucioasă atrase toți ochii. Iar Octavyan simți o infinită invidie. Toți îi priveau fratele cu speranță în timp ce pe el nu-l priviseră nicicând atâția oameni astfel... Își încleștă mâinile pe mânerele biroului și îl urmări pe prinț cum înaintează, cu privirea în față și ochii goi, fără să fixeze ceva anume. Apoi acesta se roti și își înălță privirea. Mușchii îi tresăreau pe chip – a emoție, a teamă, a furie poate. Octavyan realiză că tot ce văzuse la el întreaga viață fusese trădare. Și acum, vedea un băiețel aproape bărbat, care le inspira tuturor celor din jur putere și încredere. Inima se strânse în el când avu cruda revelație. Mezinul familiei Darkos arăta ca un viitor rege.

    — Dacă pe mine vrei să mă ucizi, fă-o și nu-i mai amesteca și pe alții.

    Regele tresări. Atâta curaj și altruism și, brusc, siguranță de sine! Privirile lorzilor se îmblânziră. Până și Padrika îl privea, cu brațele moi pe lângă corp, cu o maiestuoasă și infinită milă. Octavyan nu știa dacă ceea ce simțea în pieptul său era o altfel de furie sau o crăpătură în zidurile pe care le construise în jurul inimii sale împotriva lui Julyan.

    Furie, pentru că orice ar fi făcut acum, prințul avea să fie preschimbat într-un martir. Crăpătură în zidul iluzoriu ce-i umplea pieptul, căci gestul frățiorului său nu era nicicum altfel decât demn de un zeu binevoitor, de un prinț sau rege bălai din basme pe care toți îl adorau și pe care realitatea l-ar fi ruinat într-o clipită. Și simți cumva slăbiciunea aceea pe care mama lor, se prea poate, o avusese pentru tânărul, galantul, fragilul Julyan.

    Dar din motive pe care nu le cunoștea, Cesaryon îl voia mort sau cel puțin participant în acest turnir. Blestemat să fie, căci știa că orice cerea Cesaryon nu avea cum să fie înspre răul Dwyrainului! Se găsi prins între posibilitatea iminentă de a-și ruina prețiosul regat neascultând ultima dorință a fratelui pe care-l condamnase la moarte și o milă răscolitoare ce înflorise în coșul pieptului său. Căci până la urmă era om și singura rudă de sânge aproape de el mai era acum Julyan...

    Închise ochii. Ce ar fi făcut tata?

    Când îi deschise, fără vreun răspuns la întrebare, ochii lui îi întâlniră pe cei umbriți de gene lungi și aurii ai lui Julyan.

     — Dacă te-aș ucide, ce crezi că s-ar întâmpla după aceea? îl întrebă.

    Tânărul Darkos se încruntă. Nu-i apăru nicio cută între sprâncene. Octavyan se minună de umbra copilăriei ce se zărea încă pe chipul lui frumos.

    — Nu știu...

    — Îți zic eu ce s-ar...

    Regele se opri. Îți zic eu ce s-ar întâmpla. Îți zic eu ce se va întâmpla. Lasă-mă să-ți spun cum va fi. Acestea, toate, erau fraze îndelung folosite de Cesaryon. 

     — ... întâmpla, continuă cu greu. Oamenii din spatele tău mă vor ucide. Dar dacă voi extermina o generație aproape întreagă de fii de nobili, cei rămași își vor aminti să nu-și mai sfideze regele pe viitor.

    Julyan clipi în lipsa unui argument. Îi văzu cartilajul din gât tresărind. Înghițea în gol. Ochii îi luceau, iar preț de o clipă, Octavyan se sperie că fratele său va plânge.

     — Nu a fost ideea ta, nu-i așa? cuvintele ieșiră sparte din gâtul acela frământat de sentimente. Turnirul și participarea mea... Ca să ucizi pe cineva, ești mult mai direct și nu cauți astfel de alternative interpretabile. Dacă ar fi fost ideea ta, ai fi trimis direct asasini în dormitorul meu, așa cum ai trimis asasini și după Cesare.

     Octavyan rămase perplex.

    — De unde știi asta?! cuvintele țâșniră de pe buzele regelui.

    Ochii prințului se plimbau asupra lui. Continuă, prinzând un curaj nebun cu fiecare cuvânt rostit.

    — Padrika. Și... știu că Vily n-a fugit de fapt. Știu că ai trimis-o Raajahhului aceluia din Gorllewin, ca să ucidă în schimb un Sarkis. Știu că...

    — Am făcut ce? regele nu se putu abține și se ridică surprins în picioare; jumătate dintre nobili schimbau priviri contrariate. Unde am trimis-o pe Vily?

    Julyan își lipi buzele și înghiți din nou în gol. Octavyan nu se simțise nicicând mai năucit. Oricât de mult i-ar fi plăcut minciunile, cel care o născocise pe asta nu putuse fi decât Cesaryon!

     — Cesare a zis asta? întrebă, coborând de pe platforma tronului pentru a se apropia de Julyan.

    Prințul păși înapoi. Pașii regelui se asemănau cu cei ai unui animal de pradă, gata să sară la atac.

    — Cesare m-a vrut mort? i-o întoarse.

    În jurul regelui, toată lumea dispăruse. Nu mai existau decât Julyan, minciunile și un hohot de râs în capul său care-l înnebunea.

     Octavyan aprobă încet. Privirea îi tremura. Vedea puncte și linii albe-violet ce se împreunau cu luciul albastru al ochilor fratelui său. Julyan își desprinse buzele de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar și le închise la loc repede, țintind pământul cu privirea.

    — Deci i-ai trimis-o pe Servilyanna Raajahhului? se auzi o voce în dreapta lor.

    Vocea care întrebase nu fusese a lui Julyan. Regele își roti imediat ochii spre chipul chinuit al lui Flavien Syrill. Îi venea să râdă, dar hohotele i se opreau nedefinite în gât. Ar fi vrut să plângă grație confuziei, dar trecuseră ani buni de când nu o mai făcuse. Privi spre tavan și întrebă încă răvășit de întreaga situație:

     — Cine a venit cu ideea asta caraghioasă?

     Cuvintele începeau a prinde cu greu sens în capul său acum, iar Servilyanna și Raajahh erau cele mai dificil de înțeles. Julyan și Flavien se priviră. Cel din urmă îi spuse chinuit prințului:

    — Cred că toată cauza noastră a fost întemeiată pe o minciună.

    Sângele se goli din chipul celui mai tânăr, iar ochii lui ce sclipeau cadaveric îl țintiră pe Kiros. Octavyan îl privi și el. Lordul răspunse cu o căutătură năucită.

     — Toate dovezile indicau spre acest fapt, bâigui el.

     Regele își prăbuși capul în mâini.

     — În numele lui Ceasius, ce naiba se întâmplă? nu-și putu ascunde ceața dintre gânduri.

     Apoi își semeți fruntea și o privi plin de speranță pe Padrika, pe cea care o însemnase ca antidot. Spera ca ea să aibă răspunsuri, dar realiză cu oroare că îl condamnase la moarte pe singurul om din lume care ar mai fi putut gândi rațional în acel infern al minciunilor.

    Se roti pe călcâie și urcă platforma înapoi spre tron. Se agăță de singura decizie care îl făcea să se simtă cu adevărat înțelept de când plecase Cesaryon.

    — Turnirul... rămâne așa cum am stabilit. Luptă până la moarte.

     Și poate veți învăța că minciunile le spun numai eu.

     Nu știa unde era Servilyanna, nu știa cât mai avea de trăit Cesaryon, dar ochii săi îl fixară pe Kiros. Ridicându-și mâna spre bărbie și gândind, încercă să scaneze mintea atât de debordantă a nobilului. Kiros îi fusese sfetnic în ultimii șase ani. Iar mintea Padrikăi nu era nici pe departe într-atât de sclipitoare încât să echilibreze golul lăsat în consiliu de fratele său.

     — Iar lordul Kiros va alege cine cu cine să lupte.

    — O, nu! exclamația cuiva se auzi în întreaga încăpere.

    Kiros își îngustă ochii.

    — O, da.

    Octavyan zâmbi buimac și închină un pahar fictiv în cinstea lui. Apoi, de parcă ar fi plutit, părăsi sala și, refugiindu-se în biroul său, închină pahare adevărate, pline cu vin, în cinstea planurilor pe care le începea și la ale cărora finaluri nu chibzuia. Avea să piară tânăr, știa asta. Ochii îi căzură asupra portretului abandonat pe birou. Flăcările pâlpâiau în șemineu.

    Luă foaia și, privind spre flăcări, rosti glacial:

     — Cesare e de partea ta.

     O aruncă în foc și o pierdu din vedere în mai puțin de un minut. Uită-te la tine cum arzi, fiică a focului.

    Simțea că nu avea de ce să-i pară rău. Cel puțin, încheiase un plan nebunesc – scăpase de prezența otrăvitoare a unei femei.

    — Cine ți-a spus? își aminti.

    — Padrika, răspunsul lui Julyan vui în capul său.

    Trebuia să o stăvilească și pe ea. Și, în acest caz, inima nu-l lăsa să o facă prea devreme. Cum putea să-și risipească prețiosul antidot de cum l-a găsit? Până la urma urmei, își promisese un dulce tort de nuntă după turnir.

    Însă, uitând și de fata Sarkis, și de logodnica sa, Octavyan își aminti de acea femeie. Femeia din mulțime care rostise întâile cuvinte ale declinului său.

    Atunci să fie rege Prințul Cesaryon.

    Printre buze îi trecură ultimele picături de vin. Povestea din spatele acelei femei era cu adevărat copleșitoare. Avea de a face cu o prostituată. Și cu un bastard al cărui sânge ascundea mai multe secrete decât ar fi putut a crede.

    Știu, e cel mai scurt capitol, însă nu voiam să deschid prea multe părți de poveste înainte de finalul acestei părți, deși am avut unele intenții. Intenții care, din păcate sau nu, au eșuat privind acest capitol.

    Am vrut să conturez niște legături în capitolul ăsta, dar am ajuns să mă axez mai mult pe latura politică, nu știu cum sau de ce. (Taci, Alexia. Și tu, și Pleidsteros sunteți varză la asta, așa că v-ați pus de comun acord să aruncați totul pe umerii ăstor trei frați, nu încerca să păcălești cititorii.)

    Păreri? :)