┏━━━━━━༻□༺━━━━━━┓

16. Vin, alianțe și regi oribili

┗━━━━━━༻□༺━━━━━━┛

    Într-o încăpere întunecată, îmbâcsită de izurile respirațiilor a circa treizeci de inși, cel mai tânăr dintre prinții Darkos – sau, în fine, rege, dacă se adapta după ultimele noutăți –, își cerea mintal scuze față de Octavyan, fratele mai mare.

    Julyan se lăsă epuizat pe spătarul scaunului, privind sceptic și neputincios, parcă gata să plângă de nervi, surpriză și frustrare, în timp ce cerneala i se prelingea cu repeziciune printre degete. Nici nu realiză că penița i se frânsese în pumn, decât în momentul când descleștă degetele, iar fragmentele țepoase căzură cu zgomot pe masă. Unii nobili de acolo răsuflau sacadat, alții îl priveau absenți, oarecum indiferenți. Ar fi dat orice ca să împrumute măcar jumătate din vaga lor stare de nepăsare!

    De ce își cerea în sinea sa iertare față de Octav, strecurat acum probabil sub așternuturi cu Padrika alături, în palatul imens asupra căruia se proclama atât de mândru stăpân? Fiindcă îl judecase. Îl judecase în repetate și repetate rânduri în trecut pentru faptul că era rege. Nu-și imaginase nicicând cât de apăsător și obositor putea fi să porți acest titlu – în cazul lui unul conferit de niște nobili rebeli, a căror încredere o contesta încă.

    Rotindu-și înainte ochii prin cămara aceea din subsolul bordelului, în care cu doar douăzeci de minute înainte fusese încoronat rege – al răzvrătiților –, își lăsă greoi și lipsit de chef ochii asupra ultimei scrisori pe care trebuia să o semneze. Lordul Kiros îi strecurase sub nas, imediat ce urletele taciturne ,,Trăiască Regele Julyan Darkos!" luaseră sfârșit, o serie de scrisori deja redactate, care își așteptau doar semnătura și aprobarea. Destinatarii lor erau diferiți nobili din toate cotloanele Dwyrainului. Aflase în timp ce semnase că alegerea acelor nume ale destinatarilor fusese una cât se putea de radicală, căci se temeau să nu fie turnați. Căutau să ceară sprijinul doar nobililor cărora nici Octavyan, nici Cesaryon nu le câștigaseră admirația. Auzise că Cesaryon trimisese și el câteva rânduri clandestine unor diverși nobili care îl turnaseră regelui mai târziu. Era, astfel, necesar ca ei să-și asume din prealabil evitarea unor riscuri de acest fel.

    Citi repede ultima scrisoare și constată încă de la primele cuvinte că era o formulare diferită. Începea cu scuze și asigurări și promisiuni mult prea ridicole. Incest. Uzurpare. Tron. Recucerire. Cuvinte care-l făcură să se încrunte și inima să-i bată nebună, chiar înfricoșată. Smulse foaia de pe masă și o întoarse, ca să citească numele destinatarului. Era vorba de o familie. Ceasius! Acea familie!

    Îi privi pe rând pe Kiros, pe Mabj și pe Flavien cât de sarcastic putu, sperând stupefiat că totul era doar o glumă bună. Lorzii schimbară priviri încărcate de informații între ei. Flavien clipi prelung. Mabj clătină din cap. Kiros oftă. Fetița i se agăță de picior, încercând asemenea lui Julyan să traducă limbajul codat al căutăturilor lor.

    — Sper că glumiți! spuse Julyan, în final, când niciunul din ei nu avu bunăvoința să vorbească.

    Kiros își lăsă fiica în urmă și se așeză pe scaun, lângă prinț. Sau rege. Sau ce mai era el în acele momente.

    — Majestate...

    Majestate!

    — ... trebuie să ne aliem cu ei, pentru înfrângerea dușmanului comun!

    Dușman comun. Gândul îi strecură un fior pe șira spinării. Dușmanul comun nu era nimeni altcineva decât strania coaliție formată de cei doi frați mai mari ai săi. Întrebarea privind ce tabără ar fi ales Servilyanna îi săgetă mintea, așa că o alungă. Trecuseră toți prin același pântec, de ce trebuia să se dușmănească atât?

    Ei doi au permis ca mama să moară, vocea minții îi șopti, iar gâtul îl înțepă.

    Nu-i spuse nimic din toate astea lordului.

    — Ideile, principiile, ceea ce susțin ei... încercă să aducă argumente împotriva acelei alianțe.

    — Cine zice că până la final trebuie să le și respectăm? Kiros arcui o sprânceană.

    — Dar asta le promitem! împinse scrisoarea spre el.

    — Al... majestate, oftă lordul Mabj. Promisiunile se mai și încalcă. Așa e în politică.

    Atunci urăsc politica.

    — E lipsit de sens! protestă.

    — Totul e lipsit de sens, Kiros ridică nonșalant din umeri. Dar totuși, ceea în ce au crezut ei și încă o fac, a rezistat secole bune, dacă nu milenii. Numai bine, la final, când s-au îmbătat cu speranța că și noi îi susținem pe ei, îi lovim în punctul cel mai slab și scăpăm și de amenințarea lor.

    — Nu cred că așa se câștigă respectul, se încruntă.

    — Cine te-ar respecta cu niște incestuoși alături? Flavien vorbi într-un final. Semnează, îl îndemnă, amintindu-i de tonul autoritar al Servilyannei.

    Înghiți în gol și, mutându-și privirea în altă parte, semnă. O privi pe copila lui Kiros – viitoarea generație. Da, făcea asta pentru tineri, nu pentru altcineva. Era imperios necesar să se mintă astfel. Ridică noua peniță și o strânse și pe aceasta în pumn. Nu se sfărâmă la fel de repede ca prima, dar tot o făcu într-un final. Își mută ochii spre Flavien. Îi zâmbi vag, trezind ceva încredere în el.

    — Cam atât cu politica! bolborosi Mabj. Să înceapă banchetul în cinstea noului nostru rege!

    Kiros făcu ca scrisoarea să dispară din fața lui, iar servitoare îmbrăcate în haine simple se materializară din întuneric, purtând pe brațe mâncăruri și pocale debordând a vin. Cum de nu simțise mirosul dulceag al cărnii până acum? Trupul parcă i se mai destinse, dar nu prea mult. Îmi cer scuze, Octav, pentru că te-am judecat, își repetă, lăsându-și fruntea să-i cadă în palme. O slujnică se apropie tăcută de el și îi vârî sub nas un platou plin cu carne de porc și o tocăniță de legume.

    — Mulțumesc, bombăni. Fata nu-i răspunse.

    Așteptă ca toată lumea să-și primească mâncarea și doar apoi dădu drumul la înfruptat. Mâncărurile erau chiar bune, alintându-i papilele gustative. Golul din stomac generat de stupoare și îndatoriri și curiozități și temeri părea parcă din ce în ce mai mic, iar vinul atât de dulce ajuta enorm la dispersarea tuturor acelor sentimente negative. Lua câte-o înghițitură sau chiar două de fiecare dată când schimba felul de mâncare. Adora să vadă oameni discutând, șoptind sau chiar râzând în jurul lor. Îi crea falsa atmosferă de cămin, de familie. Zâmbea ca un netot privindu-i, iar unii dintre ei chiar îi întorceau zâmbetul înapoi.

    În scurt timp, uită și de acea ultimă scrisoare, uită de Octavyan, de Cesaryon. Aproape că o uită și pe Servilyanna. Vinul îi alunga toate grijile și începu a se întreba distrat, de ce nu mai băuse până atunci. Cine-l împiedicase? Nu-și amintea de nimeni care să o fi făcut. Un curaj straniu înflori în el și începu să lege conversații cu oamenii din jur. Râdea la glumele lor și comenta pe baza istorisirilor. Unii evocau povești, alții legende. Se simțea fericit așa cum de mult nu mai fusese. Ducea degajat pocalul la buze, încercând să-i cuprindă pe toți cu privirea așa cum credea că un monarh adevărat ar face.

    — De ce nu trimite cineva niște femei de sus? urlă lordul Bagga peste gălăgia generală, iar bărbații râseră cu toții.

   Un alt lord al cărui nume nu și-l amintea în acele clipe, înșfăcă de talie una dintre slujnicele tăcute, sărind flămând asupra corsetului ei. Una dintre femeile nobile îl apostrofă, deși majoritatea își întoarseră privirea. Julyan făcu și el la fel, lăsând pofticiosul său supus să-și savureze neabătut prada.

    — Alteță, nu cred că ar mai trebui să beți! un glas se auzi din spatele scaunul său.

    Julyan pufni și mai luă o înghițitură din vin – doar așa, ca să-i facă în ciudă persoanei respective –, înainte de a se întoarce și de-ai confirma identitatea. Era Flavien în spatele lui, plictisitor și fără chef de petrecere.

    — Da' tu de ce nu bei? întrebă Julyan, așezându-și gamba unui picior pe genunchiul celuilalt.

    — Mă va durea capul mâine dimineață.

    Prințul flutură neîncrezător din mână și apoi, privind brusc melancolic podeaua, zise:

    — Mi-aș fi dorit ca Vily să fie aici.

    Iubitul surorii sale se crispă, evitându-i privirea. Starea cea bună de dinainte îi reveni la fel de repede prințului precum fusese întreruptă de scurtul moment de reflexie.

    — Dar se va întoarce ea! hohoti. Știu, o, sigur că știu! zâmbi cu gura până la urechi, iar Flavien se încruntă. Mereu se întoarce! O știu pe Vily, nu poate trăi singură! E ea încăpățânată, dar nici foarte!

    — Dar au fost două săptămâni, alteță... Două săptămâni, bărbatul se apropie de el.

    Julyan ceru să-i fie reumplută cupa. Între timp, studie chipul nobilului sărac din fața sa. Îl cunoștea de mult timp, de când Servilyanna, atât de adolescentină, se îndrăgostise. Îi studie maxilarul, forma feței, totul și încercă să găsească acele trăsături frumoase ce-i vrăjiseră sora. Alcoolul îl făcea să le vadă peste tot! Pocalul i se umplu și luă trei guri, închizând ochii ca să simtă mai bine dulceața scurgându-i-se pe gât în jos.

    — Dacă ar fi știut ce bun e, săltă pocalul, stropindu-i pe amândoi cu vin, cu siguranță n-ar mai fi plecat!

    — Vinul? întrebă Flavien absent.

    — Nu e evident?!

    Julyan râse, iar bărbatul se îndepărtă melancolic de el, cu o privire ce era menită să spargă cheful oricui. Își redirecționă atenția asupra altor lucruri. Privi spre Kiros ce era încă lângă el și spre soția sa pe care nu o observase până atunci. Fetița îi dormea în poală, imună la zgomotul din jur. În mintea lui tulburată de alcool, Julyan căută un subiect interesant de discuție. Un subiect ce l-ar fi putut face să pară mai matur de cei șaisprezece ani ai săi. Și-l găsi: Sarkișii.

    — Lord Challo, știai că obsidianul poate ucide Sarkișii?

    Doamna Kiros își săltă ironică sprâncenele. Kiros încercă să-și reprime un zâmbet.

    — Da, majestate.

    — Ce chestie! pufni. Și apa nu-i ucide! Pariez că nici nu le curge foc prin vene după cum susțin.

    — Tot ce-i posibil.

    — Câți mai trăiesc? se aplecă peste masă, încercând să-și dea seama dacă fetița își mișca buzele fiindcă visa sau fiindcă era trează.

    — Patru, majestate.

    Copila părea animată de mrejele unui vis amuzant, căci zâmbi. Julyan îi copie tâmp zâmbetul, rotind pocalul în mână.

    — Ai încercat vreodată să le desenezi arborele genealogic? Cred că ar fi tare haios.

    — Mărturisesc că nu, dar nu mă îndoiesc, majestate.

    Julyan își umezi din nou buzele în licoarea aceea magică. Pleoapele îi deveneau din ce în ce mai grele, dar n-avea chef de somn. Viața-i părea mult prea frumoasă ca să o petreacă dormind!

    — De ce nu-i omorâm pur și simplu? încercă să adopte atitudinea pe care credea că o avusese Octavyan când îi condamnase la moarte.

    — Pentru că pot fi folositori, majestate.

    — Nu mai spune! Și, de fapt, cu ce ne-am putea folosi de ei!? Acum mă gândesc! Sunt săraci, Raajahhul și-a întors clar partea ascuțită a sabiei spre ei. Eventual... Mai zi-mi despre membrii familiei!

    Kiros se încruntă și începu să traseze absent cerculețe pe tăblia mesei. Julyan îi urmări degetul și crezu că amețește.

    — Păi, ar fi Perun Sarkis, care e Capul Casei.

    — E bătrân?

    — Relativ.

    — Un boșorog sărac! pufni prințul. Următorul.

    — Soția sa. Nepoata sa, de fapt. Am auzit că e de o frumusețe nemiloasă, lordul se aplecă spre el de parcă i-ar împărtăși un secret.

    Julyan zâmbi.

    — E tânără?

    — Relativ.

    Prințul pufni din nou, făcându-i semn să continue.

    — Apoi, mai e fiul lor. Moștenitorul.

    — Ăsta sigur e tânăr. La ce l-am putea folosi?

    Kiros ridică umerii, aruncând o privire fugară spre fiica și soția sa. Cea din urmă îi asculta tăcută.

    — Nu știu, majestate.

    — L-am putea pune să vâneze păsări! ideea îi păru una genială. Prindeți gluma, lord Kiros? El, un Sarkis, urmaș de-al Păsării de Foc, să vâneze pasări... Ingenios, nu?

    — Foarte, majestate.

    Julyan zâmbi mândru de sine. Mai bău puțin vin.

    — Un Cap, o nepoată, un fiu. Ar mai trebui să fie unul!

    — Una, îl corectă Kiros. Fiica. Și ea e tânără. Și mai frumoasă decât maică-sa, am auzit.

    Julyan încercă să și-o imagineze. Văzuse multe femei frumoase în viața sa, își petrecuse ultimii șase ani în compania celei mai frumoase dintre ele. În mintea sa apăru chipul Servilyannei. Înlocui cascada de păr castaniu cu cel roșcat pe care ar trebui să-l aibă orice Sarkis și – iată! – fiica aceea prinse contur în mintea sa.

    Realiză că pocalul i se golise a nu-știu-câta oară și îi făcu semn uneia dintre slujnice să se apropie. Avea obrajii supți și privirea absentă.

    — Ai gustat vinul? o întrebă. Fata nu răspunse. Imediat ce plecă, îl întrebă pe lord:

    — Ce-i cu ele?

    Kiros privi indiferent exemplarul feminin ce se îndepărta.

    — N-au limbă.

    — Nu, serios! zise sarcastic.

    — Serios, majestate.

    Stomacul i se întoarse pe dos, iar vinul amenință să-i spele din nou tot esofagul.

    — Cred că e timpul să vă înapoiați la palat, majestate. Pun pariu că oamenii prințului Cesaryon deja se alarmează că nu știu ce puneți la cale.

    Duse paharul la buze și zise indiferent:

    — Nu-mi pasă.

    — Ei bine, ar trebui!

    Nu realiză prea bine apoi ce urmă. Lordul îl lăsă să dea pe gât conținutul pocalului. Poate și pe al următorului. În scurt timp, pleoapele i se preschimbară în plumb și își lipi ostenit obrazul de tăblia rece a mesei. Mormăi ca toată lumea să tacă – era prea ostenit ca să urle asta – și reuși să ațipească vreo câteva minute, până ce două perechi de brațe îl traseră de pe scaun, perturbându-i liniștea. Nu știa altceva decât că-l enervaseră, că lumea era toată zgomot și ceață și că mai voia puțin vin. Mai ales vin. 

    — Ce... nu... nu vreeeauuu... îi era greu până și să protesteze. Lumea era distorsionată în fața lui și nu știa de unde veneau toate astea. Probabil își va da seama la dimineață. Acum voia să doarmă. Neapărat.

    — Chiar nu puteați să-l opriți? îl auzi pe Flavien în imediata apropiere. Pe mine nu m-a ascultat.

    — Tria Sarkișii, era prea distractiv ca să-l opresc! răspunse Kiros, deși Julyan nu era sigur că vocea aceea îi aparținea lui.

    Un material gros fu aruncat peste el. O pelerină ce-i întunecă vederea și așa înțesată de umbre și obiecte ce, credea, n-ar fi trebuit să tremure sau să se multiplice. Ori să danseze haotic.

    — Nu... încercă din nou să protesteze, însă aerul rece al nopți îl izbi, luându-l prin surprindere. Parcă o părticică din el își reveni. Prea mică, totuși, pentru a lupta cu cealaltă parte mult prea mare și scandalos de amețită.

    Privi în stânga sa. Era un tânăr a cărui față pe jumătate luminată nu o recunoștea. În dreapta era Flavien, ce făcea efortul de a-l căra aproape tot. Sunt greu? rânji în sinea sa. Privi cum chipul iubitului surorii sale se conturează în lumina magică și multicoloră a răsăritului. Roșeața aceea semăna cu vinul. Deschise gura, hrănindu-se în zadar cu lumină. Constată dezamăgit că nu avea niciun gust.

    Îl târâră înapoi pe panta aceea abruptă, iar picioarele, incapabile să-l mai susțină, se târau moi în urma lui. Începu să fredoneze un cântec, încâlcind versurile. Flavien îl înghionti, somându-l la tăcere. Ajunși aproape, dar nu prea, de locul din zid pe unde ieșise cu ore în urmă, Flavien îl împinse pe pământ. Îi prinse cu o palmă chipul, silindu-l să-l privească în ochii atât, dar atât de lucitori.

    — La naiba! îl auzi clar cum înjură și se gândi că ar fi făcut-o și el dacă ar fi avut îndeajuns de multă putere. Uită-te la mine, alteță! continuă în șoaptă. Trebuie să intri pe unde ai venit singur, ai înțeles?

    — Îhî, își trecu o limbă peste buze.

    Flavien îi mai scană chipul câteva clipe, apoi își desprinse palma de pielea lui încinsă. Nici nu realiză când cei doi bărbați se făcură nevăzuți în lumina crepusculară și, singur pe acea pantă, îl cășună ideea de a se da înapoi de a rostogolul. Gândul pueril îl făcu să zâmbească. Dar un bolovan uriaș se vedea la vale și o mică părticică de rațiune îi spuse că s-ar putea să se lovească. Oftă din nou și începu să se târască pe burtă până la crevasa ascunsă din zid. O deschise, se strecură înăuntru, încercând să-și înghesuie trupul timp de două minute și se făcu grămadă pe iarba îngrijită a grădinii palatului. Dacă frigul nu i-ar fi determinat trupul să tremure, s-ar fi culcat acolo, tulburat doar de zgomotele încântătoare ale naturii primăvăratice.

    Scânci și se împinse pe coate și pe genunchi, încercând fără rezultat să se ridice. Repetă procesul de o duzină de ori, fără să se urnească prea mult. Întâile raze de lumină îi alintau trupul cuprins de frig și de spasme și de oboseală. Înjură printre dinți când euforia de mai devreme se preschimbă într-o furie ciudată, născută din frustrare și senzația de greață ce pornea din stomac și se termina undeva în cap, în spatele frunții și a tâmplelor.

    Privi spre soare un moment, permițându-le razelor aurii, aproape violet, să-i ardă retina. Apoi, cu mintea sfârâind a orice altceva, numai a rațiune nu, se încovoie și vărsă tot ce avea în stomac, cu preponderență vin. Carnea și tocăniță și baia de alcool împodobiră haotic iarba, firișoare dezgustătoare acaparând pământul ca niște degete. Își curăță fața cu mâneca hainei – un act pe care-l va regreta mai târziu – și parcă ceva mai înviorat, se ridică legănând, îndreptându-se în pași de dans – dansul bețivilor și al copiilor de un an – spre treptele gigante și înguste ale palatului. Și încă nu erau cele principale, cele mai mari, care ar fi reprezentat o corvoadă adevărată!

    Se sprijini de balustradă și, folosindu-se mai mult de puterea din brațe, se târî cu chiu, cu vai până în vârful lor. Oare chiar nu era nimeni acolo ca să alerge și să-l ajute? Tâmplele îi zvâcneau în timp ce căuta pe cineva cu privirea în întunericul ce se căsca în spatele ușilor. Păși zbuciumat înăuntru, mahmur și nedormit, gândindu-se că se va mulțumi cu orice dormitor. Însă ușa se închise în spatele lui cu un zgomot morbid, brusc și pe neașteptate, făcându-l să tresară și să scaneze stupefiat marea de întuneric.

    Scoase un mormăit și niște vocale ca întrebare sau poate răspuns la prezența ascunsă din preajma lui. Un foșnet, atât auzi ca replică, apoi întunericul și liniștea și senzația apăsătoare că era privit i se strecurară pe sub piele, în oase, despicându-i fiecare por. Lăsă starea aceea letargică să-l pătrundă de mii și mii de ori, înainte să se proptească de zid, simțindu-se ciudat de singur și bolnav.

    Porni, apoi, legănându-se, îngânând un cântec de leagăn ca să alunge singurătatea și umbrele. Își târa somnoros picioarele în urma sa, admirând pe sub pleoapele lăsate, cum particulele de lumină explodează peste tot prin jur. Creierul îi exploda și el. Își jură, atingând o notă înaltă ce-i făcu gâtul să vibreze, că nu va mai bea niciodată. Nu știe de ce avea impresia că nu era bun la jurăminte.

    Trupul absurd de înalt al unei slujnice se materializă înaintea sa din întuneric. El cântând, ea grăbită se ciocniră unul de celălalt într-o avalanșă de icnete, silabe cântate prelung și membre contorsionate. Femeia-și reveni plină de șoc, agitată, grăbind fiecare mișcare de parcă un monstru o fugărea. Julyan studie amețit întunericul. Nu discredita posibilitatea existenței unui monstru acolo.

    — Prințul meu, îmi pare atât de rău! se ridică ea, făcând o reverență succintă, nicicum altfel decât repezită.

    — Da, da, da! mormăi Julyan, fluturând degetele prin aer. Ajută-mă...

    Încurcată, slujnica îl prinse de mână și îl trase cu o putere uimitoare pentru o femeie înapoi pe picioare. Își încreți dezgustată nasul când izul alcoolului umplu spațiul dintre ei, iar Julyan, mormăind un ,,mulțumesc" și blestemând durerea din fiecare mușchi, găsi o clipă să-i studieze fața lungă, neinteresantă. Femeia aceea avea cel puțin treizeci de ani și, judecând după cicatricele de la baza gâtului, nu fuseseră treizeci de ani prea reușiți. Când slujnica se desprinse de el, aproape că se prăbuși din nou.

    — Dacă mă scuzați... începu, gata să plece, privind deja spre coridorul ce i se deschidea în față.

    — Nu, nu te scuz! se grăbi el să spună, înainte ca viteza să o smulgă din apropierea lui la fel de repede cum o și adusese. Ajută-mă să ajung în dormitor...

    Femeia îl privea acum sceptică pe sub sprâncene și pe sub bretonul de un castaniu murdar. Buzele ei se strânseră, iar cicatricele de pe gât deveneau mai hâde odată cu lumina ce se revărsa asupra lor. O clipă, crezu că femeia avea să-l refuze. Se uită amețit în ochii ei, încercând să o fixeze.

    — Te rog, se sili să spună, limba împletindu-i-se încurcată. Te rog frumos.

    Femeia pufni și își puse mâinile în șold. Îi amintea de mama sa – moarta sa mamă. Nu știa de ce. Slujnica mai pufni o dată, mai greu, urnindu-se din loc. Și, îndepărtându-se, refuzul de a-l ajuta era unul evident.

    — Ce fel de oameni sunt în palatul ăsta?! strigă tare în urma ei, târându-și picioarele. Proști și neghiobi și needucați, începând cu regele și sfârșind cu bucătarul...

    Nu mai fredona acum, ci înșira pur și simplu funcții.

    — Octavyan, nenorocitule, unde ești? se sprijini de colțul unui coridor. Știu! Știu ce ai făcut, unde ai trimis-o pe Vily! îi urlă întunericului. Știu tot! cuvintele se întoarseră cu ecou înapoi la el.

    Știu tot...

    Știu tot...

    — Ce știi?

    — Să mă ia naiba dacă știu!

    — Ziceai ceva de Vily...

    — De parcă n-ai ș...

    Se opri. Sângele îi îngheță în vine, capul ce-i pulsa amenința să se crape. Realiză oripilat că ultimele replici pe care le schimbase nu fuseseră cu el însuși. Îi era o teamă morbidă să-și ridice ochii și să înfrunte viața, dimineața și realitatea. Plutea. Era beat. Dar îndeajuns de treaz încât, când își ridică ochii, să icnească la privirea de gheață a fratelui său mai mare. Drace! Îi luă două clipe să realizeze că nu era Octavyan, ci Cesaryon. Pentru un om beat, ar fi putut trece cu ușurință ca gemeni.

    Înghiți în sec, dând să-l ocolească. Fratele său stătea imediat după colț, sprijinit de perete. Îl așteptase.

    — Ești beat, remarcă acesta.

    — Oh, nu! Serios?

    Buzele lui Cesaryon se strânseră într-o linie perfectă. Julyan se cutremură, încercând să-și redirecționeze pașii spre dormitor.

    — Cine te-a îmbătat?

    — Am făcut-o singur, zâmbi tâmp spre el.

    Următoarea întrebare nu ezită să apară.

    — De ce?

    — Fiindcă voi sunteți niște proști, d-aia! o repulsie străină îl umplu de nicăieri. Chipul Servilyannei îi apăru în față, jovial, așa cum adora să o vadă. Ei o trimiseseră într-un regat nebun, ce adăpostea niște familii nebune, unui Raajahh nebun. Avea să-i omoare pentru asta.

    — Și? Cesaryon arcui o sprânceană.

    — Și știu totul, să știi! se aplecă amenințător spre el. Ochii îi căzură asupra piciorului inert. Își mută privirea înainte ca vinovăția să-l apese. Octav e cel mai mare prost!

    Fratele mai mare zâmbi în colțul gurii și, neavând îndeajuns echilibru ca să-și aplece și el trupul, își aplecă fruntea încrețită. Ochii lui îl studiau, de parcă i-ar fi putut citi foarte ușor în suflet. Îl înfrigura acea privire. Era asemenea celei a surorii lor.

    — Walerie, condu-l pe prinț în dormitorul lui. Și fără să afle regele! vorbi Cesaryon într-un final, îndreptându-și gâtul.

    Noul lui animăluț de companie ieși din neant, iar Julyan se încruntă la vederea ei.

    — Pot și singur! se smuci înciudat când Walerie îl atinse.

    Continuă să se legene apoi minute bune pe coridor, până să nimerească ușa damnată a propriului dormitor. Se împinse în aceasta, alunecând cu fața în covorul moale. Un poc se auzi dinspre osatura nasului său și se întoarse cu greu pe o parte. Clipi de câteva ori, încercând să clarifice imaginea propriei camere. Lângă pat, zărea fustele unei femei. Un crâmpei de speranță se aprinse în el și încercă să se ridice.

    Vily.

    Dezamăgirea, desigur, îl trânti înapoi pe covor, făcându-l să pufnească. Nu era departe nici de a plânge.

    — Ați câștigat deja războiul și v-ați gândit să mă... întâmpinați toți înainte de moarte?

    Padrika surâse amar, apropiindu-se de el. Faldurile rochiei șopteau în urma sa, învolburându-se într-o mare de auriu și purpuriu.

    — Care război? întrebă ea absent, aplecându-se să ridice inelul de opal ce căzuse printre firele covorului. Amintirea Servilyannei și a mamei sale îi arse prințului gâtul.

    — Dă-mi-l... șopti.

    — Foarte convingător, râse Padrika, strecurându-l pe deget, alături de celelalte inele multicolore. Se zvonește deja că ți-ai făcut de cap într-o... casă de toleranță. Nu știam că poți fi convins așa, puștiule!

    Julyan o privi dezgustat. Stomacul i se întorcea pe dos, iar capul îl durea mai tare cu fiecare moment în care nu ajungea în pat.

    Se priviră unul pe celălalt, el încurcat, ea amuzată. Padrika cedă prima, pășind lent spre ușă.

    — Dar se pare că amânăm asta pentru mai târziu...

     Închise ușa în urma ei, iar Julyan rămase singur, în lumina orbitoare a zilei. Se întoarse pe spate și lăsă soarele să-i mângâie capul ce zvâcnea de durere.

    Și, cu fiecare părticică a sistemelor sale nervos și digestiv urlând de durere, adormi, în sfârșit. Cumva.

□

    Nu. Mai. Beau. În. Viața. Mea.

    Patru ore mai târziu stătea aplecat asupra unui vas, vărsând tot ce putea stomacul său să cuprindă. Știa că obișnuia să mănânce mult, dar nu atât de mult.

    Când nu mai rămase nimic de vărsat decât organele propriului trup, Julyan se prăvăli pe podea ostenit și mahmur, începând să rememoreze ultima noapte. Cu alcoolul încă în sânge, se întreba dacă nu cumva doar visase. Rebelii și scrisorile și felul în care-l proclamaseră... rege! I se părea ireal de fiecare dată când se gândea. Și găsea enervantă realitatea ce-i spunea cât de lipsit de perspective era. Era rege, într-un fel, dar nici măcar n-avea habar ce trebuia să facă un rege! Întâlnise numai regi ce debordau de defecte toată viața sa.

    Ușa se deschise, iar el se răsuci pe o parte ca să vadă cine intrase. Mâneca mânjită cu vomă se întindea în fața sa. Se strâmbă îngrețoșat, gândindu-se cum lichidul acela grețos se întinsese și pe covor. Strânse pleoapele peste ochi, așteptând ca intrusul să vorbească primul. Era prea amețit ca să-și ridice privirea.

     Totuși, femeia – era o femeie căci îi auzea rochia foșnind – nu vorbi minute bune. O auzi făcându-și de lucru prin jur. Poate chiar făcea curățenie. Trebuia să fie o slujnică, iar rușinea îl cuprinse când se gândi că-l vedea în acea stare. Se încurajă să se ridice în fund și chiar reuși. Apoi, scană încăperea și nedumerirea puse stăpânire pe el. Îi luă câteva clipe să-și dea seama de la spate cine era, dar o recunoscu destul de repede. Era acea servitoare a fratelui său. Walla sau un nume asemănător. Ce căuta acolo? La naiba! Cesaryon sigur aflase de tot și poate femeia era o asasină sub acoperire. La naiba, la naiba, la naiba!

    E fratele tău, nu te-ar omorî, mintea îi șopti aproape dezamăgită de reacția lui.

    Nu, gândi înapoi. Și tot pentru că mi-e frate a ordonat Octav atunci să fim uciși eu și Vily.

    Își dori să o întrebe ceva. Apoi își dori să știe ce să o întrebe. Își drese vocea, așteptând ca ea să se întoarcă. Și, cum era de așteptat, o făcu. Se încruntă, privind-o. Își amintea de cuvintele Padrickăi și încerca să le găsească un sens.

    De câteva săptămâni și-a luat o servitoare personală. Toată lumea știe că niciun bărbat nu ia o singură fată în serviciul lui de milă. Doar lansează zvonul că între el și fată există ceva, ceva mai mult decât ar trebui, și totul va curge de la sine.

    Fata din fața lui nu era o frumusețe izbitoare, nu avea nimic seducător și, dacă ar fi întâlnit-o întâmplător, nimic nu l-ar fi îndemnat să-și întoarcă privirea după ea. Chipul îi era supt, oasele feței proeminente, întinzându-i pielea. Era subțire toată ca un fir de ață. Părul de un blond murdar îi era strâns tot la spate, făcându-i fața să pară chiar și mai osoasă. Ochii verzi-cafenii îl priveau întrebători, fără să mai trădeze o altă expresie. Obrazul îi zvâcni când se gândi că slujnica împrumutase ceva din atitudinea lui Cesaryon. Devenit rege al rebelilor, se încurajă în sinea sa să ia și el pe ascuns câteva lecții. I-ar fi fost de mare folos.

    — Stăpâne... fata făcu o reverență stângace.

    Julyan își înclină capul.

    — Înălțimea sa, prințul Cesaryon, m-a trimis să mă interesez dacă nu doriți să vă ajut cu orice. V-am adus lapte bătut, se grăbi spre o carafă ce apăruse odată cu ea pe măsuță.

    I-o întinse, iar el privi spre conținutul alb-gălbui. Se încruntă. E otravă, nu te lăsa păcălit. Fața reveni la aranjatul așternuturilor, în timp ce el se holba la lapte. Auzise că era bun după beții. Aproape că revolta dusă în stomac îl împinse să bea. Rezistă eroic tentației.

    — Poți pleca. N-am nevoie de tine, îi spuse calm, cu ochii tot pe carafă. Își imagină că era vin acolo și se îngrețoșă și mai tare.

    La naiba! Puse buzele pe margine și o înclină spre gura lui. Gustul laptelui bătut îi spălă gura de cel al vomei și al fierii și dădu o cantitate enormă pe gât în jos, așa cum făcuse și cu vinul cu doar câteva ore în urmă. Așeză apoi carafa pe podea și o privi în ochi pe servitoare. Aceasta îi întorcea stânjenită privirea. Stătură așa un minut. Două. Nu simțea nimic în stomac. Nici revoltă, nici durere. Poate că prejudecățile îi fuseseră prea mari. Își alipi buzele și se ridică.

    — Mulțumesc, rosti.

    Slujnica zâmbi în colțul gurii.

    — Poți să pleci acum.

    — Desigur, alteță.

    Mai plonjă încă o dată într-o reverență adâncă și se întoarse spre ușă. El își băgă adormit mâna în buzunar și tresări când nu găsi niciun inel acolo. Padricka.

    — Walla, stai!

    Slujnica se opri încurcată.

    — Walerie, fruntea ei plămădi o cută.

    Ceasius, da, Walerie era!

    — Walerie, repetă stânjenit. Spune-i, te rog, lui Cesare că logodnica regelui e împotriva lui.

    Era vizibilă stupoarea de pe fața ei, iar în timp ce Walerie ieși grăbită, se gândi la ceea ce îi spusese lordul Kiros noaptea trecută.

    Împotriva dușmanului comun.

    Cesaryon trimisese niște scrisori, fără intenția de a-l anunța și pe Octavyan. Cu siguranță era și el împotriva regelui ce stătea acum pe tron. Rânji în urma slujnicei. Se simțea al naibii de inteligent! 

    Mă simt prost să vă las fără vreo notă aici.