┏━━━━━━༻♧༺━━━━━━┓

9. Dulce purgatoriu

┗━━━━━━༻♧༺━━━━━━┛ 

    Cată zi și cată noapte,
    Cu sete ca să s-adape,
    Sânge de fecioare toate,
    Născute la miez de noapte.
   
    Cată zi și cată noapte,
    Prin desișuri parfumate,
    În palate blestemate,
    În pătuțuri aranjate.
   
    Cată zi și cată noapte,
    Iar și iar până la moarte,
    Printre fete lung curtate
    Și copile nespălate.

    Cată zi și cată noapte,
    Muritoare, muritoare,
    Și sărace, și bogate.
    La lunici fecioare-s toate...
   
    Servilyanna nu fusese nicicând o credincioasă pătimașă. O superstițioasă sau o fată înfricoșată de strigoii pădurilor. Când se simțea rău, înălța o rugăciune către Ceasius și toți ceilalți zei. Când nu, nici că se sinchisea să mulțumească.

    Dar acum, stând singură în desișul întunecos al pădurii, cu iapa muribundă lângă ea, se gândi că ar fi dat ca orice duh bun ori ființă sănătoasă cu intenții bune să-i fie alături. Șoapta frunzelor îi băga spaima-n oase. Și cântecul ritmat, fără de glas, al codrului, îi ridica părul de pe ceafă.
   
    În copilărie, avusese mai multe doici decât ar fi putut număra. Imediat ce una îi băga în cap învățături ce nu erau pe placul părinților, nu mai era văzută nici de Servilyanna, nici de cei care o cunoșteau. Și fuseseră câteva astfel de curajoase. Curajoase cărora Servilyanna nici nu le mai ținea minte numele.

    Dar împotriva poveștilor de groază, a cântecelor de leagăn înspăimântătoare și ale prevențiilor împotriva duhurilor rele, părinții săi nu fuseseră nicicând.

    Nu-și mai amintea când auzise întâia oară de lunici, dar știa cu exactitate că în primii ani ai copilăriei acestea n-o înspăimântaseră câtuși de puțin. Ele căutau fecioare, iar din cunoștințele pe care ea le posedase atunci, fecioare erau numai fetele bune de meritat. Când la șase ani i se explicase diferența dintre fecioare și celelalte femei, atunci începuse să stea trează nopțile, să-și rupă două fire de păr din cap – unul să-l înnoade pe clanța ușii, celălalt pe mânerele ferestrelor – și să se ascundă sub pătură, nemailăsând nici măcar un petec de piele la iveală.

    Lunicile recunosc fecioarele numai privindu-le pielea sau limba.

     Copila Servilyanna nu fusese nicicând prea curajoasă, așa că preferase să nu riște. Se temea, însă, că nici adulta Servilyanna nu era mai bună. Avusese, da, un soi de curaj nebun când fugise din palat, dar de când iapa începuse să i se facă una cu pământul, tot curajul i se risipise. Iar iapa – ori zeii, ori influențele lunicilor – hotărâse – ori hotărâseră – să cedeze tocmai în mijlocul Pădurii lunicilor, unde frunzele uriașe și crengile dese ascundeau deopotrivă ziua și noaptea. Totuși, Servilyanna credea cu vehemență că era noapte. Era frig și îi era teamă și-și simțea sângele clocotind spasmodic în vene. În plus, fugise noaptea din palat și își zorise iapa o zi întreagă. Poate asta o adusese aproape moartă... Deși îi era mai bine să dea vina pe entități.

    Acum ducea o adevărată luptă cu cele trei bucăți din sine care voiau să ia decizii diferite. Una voia să aștepte până ce iapa i se va fi întremat, oricât ar fi durat asta. A doua o împingea să înfigă cuțitul pentru brânză în grumazul cabalinei, ca să-i curme suferință și să plece mai departe pe jos, poate chiar să taie câteva bucăți din carnea ei pentru a avea pe mai târziu, când proviziile i se vor termina. Iar a treia îi spunea pur și simplu să abandoneze iapa și s-o ia înapoi pe drumul pe care venise (dacă mai reușea să și-l amintească), să-și accepte obedientă soarta.

    Dar atunci pentru ce mai fugise și se măcinase atâta zile la rândul pe a-și organiza escapada, dacă nu să-și schimbe destinul? Crescuse într-un palat al mincinoșilor, ceea ce o determinase și pe ea să-și plămădească propriile secrete și minciuni. Nimeni nu știa că ea cunoaște acea crevasă în zid prin care scăpase, așa că prima parte decursese chiar ușor. Apoi, în dimineață de târg, unde se putuse pierde ușor printre oameni, furase o iapă. Își amintea constant să înapoieze banii bărbatului de la care o luase, atunci când va avea posibilitatea. Ura să fie o hoață.

    Se piti lângă animalul ce mai respira greoi, inspectându-i pielea asudată în lumina fadă a lumânării pe care o împachetase prezumtiv pentru momente ca acestea. Strânse din buze și închise ochii, în timp ce lama cuțitului alunecă direct în vena jugulară a viețuitoarei. Puțin, puțin, încă puțin... Servilyanna se sili să nu privească procesul. Iapa începu să se zbată, să necheze neajutorată. Apoi, prințesa execută o mișcare circulară în carnea ei și totul se sfârși mai repede decât s-ar fi așteptat.

   Iat-o! Nu era, într-adevăr, o hoață. Obiectul furtului pierise numai la o zi după ce intrase în posesia acestuia. Halal talent mai avea...

    Cu degetele-i albe năclăite de sângele negricios al iepei, prinse lumânarea înapoi în mâini, își adună catrafusele împrăștiate în jurul viitorului hoit și se hotărî să plece cât mai repede, înainte ca animalele pădurii să vină și să-i prezinte cu zâmbete hidoase poteca ce ducea spre Ceruri.

    Așa că începu să pășească nesigur, înconjurată de miros de mușchi, de teamă și chiar și izul sărat și soios al propriei transpirații. Ținea lumânarea la un cot distanță de trup, la nivelul ochilor săi. Și, deși nu lumina aproape nimic, pâlpâirea ei tacită era cel mai bun tovarăș la care Vily ar fi putut spera în acele momente.

    De undeva din apropiere, o cioară țipă ascuțit, ceea ce o făcu să se dezechilibreze. Se ridică din nou, pipăind pământul, căutându-și lumânarea ce se stinsese în timpul căderii. Voia să arunce blesteme asupra spiritelor pădurii, dar într-un loc ca acesta, unde magia, teama și freamătul naturii se contopeau, se temea că blestemele chiar prindeau formă și deveneau realitate.

    Lumânarea i se rupsese, dar în scurt timp, aceasta ajunsese să-i fie ultima grijă. Mâinile începură să i se încălzească încet, încet, încet, înfiorător de încet, până ce căldura deveni aproape insuportabilă. Îi părea că le apropie singură de foc, deși nicio lumină nu trăda existența vreunuia. Probabil că întunericul și solitudinea o înnebuneau...

    Se ridică, încercând să-și folosească restul simțurilor, mai puțin cel al vederii, pentru a se orienta printre crengi, desișuri și rădăcini. Mâinile o ardeau din ce în ce mai tare. Le ascunse în poalele rochiei și le frecă de materialul moale. Degeaba. Arsura persista, scoțând-o din minți.

    Inspiră și expiră adânc și des în lipsa lumii lumânării, încercând să-și încropească un alt tovarăș de drum. Era reconfortant să-și simtă și audă propria respirație în apropiere, fie ea surghiunită și îmbăiată în frică. De fapt, fiecare por al trupului său fremăta de frică. Și îi era teama ca niciun animal al pădurii să nu sesizeze asta. Ca niciun spirit ce se hrănea din oroare și teamă să nu fie atras. Toate poveștile și cântecele de leagăn pe care le auzise în copilărie se închegau acum morbide în capul ei asaltat de durere.

    Arsura ajunsese deja la usturime și se așeză neputincioasă pe pământul atât de rece, încercând să își încordeze degetele și să scoată canistra mică purtătoare de apă, pe care și-o împachetase când decisese să dea bir cu fugiții. Își udă mai întâi mâna stângă, apoi dreapta. Sângele iepei părea foc viu pe pielea ce începea să i se strângă. Iar toată apa sa nu era altfel decât irosită. Și, în toată lipsa ei de îndemânare sau ajutor, prin cap îi trecu un singur gând: trebuia să iasă cât mai repede din pădurea aceea blestemată.

    Amețită de durere, își abandonă și apa, și restul proviziilor pe pământ, începând să meargă cu pași largi, alerți, împiedecându-se constant în faldurile propriei rochii. Îi era frig și cald deopotrivă, iar o amețeală năucitoare punea încet stăpânire pe capu-i vijelios.

    Afară. Afară din pădure, nu contenea din a-și aminti mintal același lucru.

    Afară din pădure... Din Pădurea lunicilor...

    Un soi dens de tensiune i se aduna puțin câte puțin între sprâncene, la ceafă și pe pântec. Broboadele de sudoare se transformaseră deja în lacuri sărate în jurul buzelor și la toate îmbinările trupului ei. Duhnea a om și a frică... Un pas greșit și lupii ce poate o pândeau acum înfometați ar fi transformat-o într-o cină copioasă. Rânji ca o nebună, în tot acel întuneric aproape solid. Când mai mâncaseră lupii o fecioară? Nu de curând, cu siguranță.

     Dar bine ar fi fost dacă lupii erau singurele ființe ce se holbau la ea cu nesaț de printre trunchiurile groase, aspre și noduroase ale codrului încleștat în jurul ființei sale neajutorate...

    Imaginează-ți ca întunericul te învăluie continuu încât, în mod deliberat, pierzi noțiunea timpului. A-ți ține ochii închiși sau deschiși – ți-e tot una. Împrejurimile nu fac nicio diferență. Umbrele șoptitoare te urmăresc pretutindeni, iar izul caustic de moarte și primejdie te îmbracă din cap până în picioare. În sânge ți se infiltrează tremurul și foșnetul tenebros al pădurii. Exaltant, nu? Respingător de exaltant. Lugubru. Picioarele îți mai tremură, pe deasupra. Urechile îți țiuie și capul ți-e parcă greoi. Și, adăugate la toate lucrurile inconfortabile ce-ți stăpânesc trupul, sângele de pe piele s-a transformat în însuși foc mușcător. E de-a dreptul terifiant.

   Apoi, îți ridici capul spre locul în care ar trebui să atârne cerul cel statornic, cu o ultimă fărâmă de speranță făcând diferența între nebunie și linia de plutire. Asta făcu și Servilyanna: își ridică ochii spre boltă avară de lumină. Iar când ți-i întorci, zărești raze luminoase, de parcă însuși Ceasius și restul zeilor s-au pogorât pe pământul damnat. Pentru Servilyanna, totul păru o dulce și amară reverie. Iar când nălucile luminii prind forma familiară a fraților tăi, ce mai poți face? Servilyanna rânji tâmp, simțindu-și mâinile și teama mult prea puțin importante. Îi vedea pe toți trei acolo, în fața ei, luminând tot ce aveau în jur cu o asemenea exuberanță, ce o îndemna parcă să se arunce la picioarele lor, să implore iertare.

    Brusc, voia să fie un trofeu la un turnir. Îl uită pe Flavien și toate principiile sale. Tot ce mai voia Servilyanna, nebuna Servilyanna cea umană, era ca ei să o încătușeze și să o ducă acasă. Orice conotație ar avea acel cuvânt...

    Dar ei nici nu o strigară, nici nu schițară vreun semn definitoriu. Părea toți atât de divini, mai frumoși chiar și decât îi lăsaseră zeii pe pământ. Fața lui Octavyan era atât de relaxată, atât de surâzătoare și împresurată de fericire, încât părea că nu putea răni nici măcar o muscă. Cesaryon stătea pe propriile-i picioare, fără vreun baston sau orice altceva. Ochii în sfârșit îi erau goi de planuri și de gânduri. Inspirau numai bunăvoință, dragoste și speranță. Era ușurat într-un fel pe care Servilyanna nu-și mai amintea să-l fi văzut vreodată. Iar în cele din urmă, Julyan nu mai părea un copilandru. Nu era nici repezit, nici sfios, nici neîndemânatic. Îndrăzneala i se citea în fiecare por. Forță și bărbăție. O frumusețe zdrobitoare ce făcea genunchii prințesei să se clatine. Înghiți în sec și se întrebă cu ce ar fi putut începe. Ce să le spună. Ce să-i roage.

    — Cesare... își forță gâtul să articuleze cuvântul. Scoate-mă de aici, Cesare...

    Avea aceeași voce, aceeași voce neajutorată din copilărie, când monștrii îi erau părinți și întunericul ascunzătoare.

    Nu vreau să-i văd, Cesare... spunea atunci deznădăjduită și tremurândă.

    — Nu vreau să mai fiu aici, Cesare... o lacrimă i se prelinse pe obraz.

    Iar el îi zâmbi. Atât de luminos și plin de o infinită cunoaștere. Îi zâmbi de parcă întreg universul său ar fi atârnat de fericirea ei.

    — Am hotărât, Vily, Octavyan începu să-i vorbească degajat, cu o voce atât de adâncă și dulce, încât pentru un moment o încântă, apoi îi provocă o oarecare greață. Te vei căsători cu Flavien Syrill.

    — Și vom fi cu toții fericiți împreună. Ca o familie, știi, Vily? completă Julyan cu un aer de copil, dar o voce de bărbat.

    Lacrimile o ardeau și ele din interior, de undeva din cutia toracică și gât. Erau atât de fierbinți încât găsi o clipă de a se gândi numai la ele. Hm, ce lucruri neînsemnate în comparație cu lumina emanată de cei trei frați ai săi! De Vulpe, de Taur și de Șarpe. Dar care era care? Nici că-i păsa. Tot ce voia era acasă, lumină și siguranță. Căci doar atunci realiza cât de mult ar fi trebuit să le prețuiască așa de neînsemnate cum erau odinioară.

    Trupurile vânjoase ale celor trei se îndepărtară, de-o parte și de alta, de parcă îi deschideau o cale spre o altă lume a întunericului. Își mușcă limba, crezând că un cuvânt din partea ei ar fi putut sfărâma farmecul prin care frații săi se metamorfozaseră în fața sa. Dar calea deschisă de ei nu era nicidecum spre întuneric. Cu Octav și Cesare pe o parte, cu Julyan pe cealaltă, în centru se afla chiar Flavien. Un Flavien pe care îl recunoștea atât de mult, dar care îi era parcă străin și tainic, învăluit într-o lumină și aură ce nu era și nu va fi niciodată pentru ea. Și, dintr-o dată, se simți rușinată pentru micimea sa și toate imperfecțiunile. Pentru faptul că era om. Căci stând acolo, drept și de nedoborât în fața sa, cu o expresie impenetrabilă pe chip, cel căruia îi jurase dragostea părea inuman și particular față de orice altă ființă umană.

    Avea, da, toată claia de păr castaniu și ochii albaștrii. Albaștrii, aproape de violet, așa cum Servilyanna nu-i mai văzuse nicicând. Îi găsea magnifici, capturând deopotrivă întunericul și lumina în interiorul lor. Și atrăgând-o și pe ea...

    Făcu un pas, doi, trei, patru, cinci. Își înfrână limba și gâtul din a-i articula numele. Era ceva în aer pe care sunetul atât de uman al propriei voci nu trebuia să-l pericliteze. Din ce se apropia mai mult de el, se simțea mai dezgustată de propria-i ființă. Se găsea mai imperfectă decât imperfecțiunea și mai neînsemnată decât neînsemnătatea. Întinse o mână spre obrazul lui și îl pipăi temătoare, cu ochii lui albaștrii scanând-o din cap până în picioare. Apoi când ea îi cuprinse fața cu ambele mâini, cu lacrimi pătându-i obrajii înroșiți de frig și dragoste, un zâmbet impropriu, ceresc și parcă ars de iad îi alunecă pe buzele atât de pline. Servilyanna se găsi tentată să se ridice pe vârfuri, să-l sărute. Să simtă gustul omniprezent de vin din struguri albi pe buzele lui. Să-l șteargă cu nesaț. Să se piardă în uniunea lor. Voia să îl sărute atât de mult, încât nu numai mâinile, buzele și obrajii îi ardeau, ci fiecare por și fibră care o compunea.

    Așa că se ridică mânată de dorința nebună și îi șterse buzele cu ale sale cât pentru o secundă. Apoi reveni pe călcâie și îi așteptă reacția. El obișnuia să-i zâmbească de fiecare dată când făcea asta. Acum, însă, surâsu-i tandru îi lipsea. Părea că, pe fața lui, nu existase niciodată. Iar Servilyanna se simți cuprinsă de o neobișnuită durere.

    — Flavien? cuvântul îi alunecă fără voie pe buze, scâncit și tremurător.

    Iar el se încruntă și, focusându-se pe ochii lui, realiză că aceștia nu fuseseră niciodată albaștrii spre violet. Niciodată. Tresări, căci poate era dominată de o iluzie. Se scutură în foșnetul șoptitor al aerului și privi în jur spre cei trei frați ai săi. Ochii lor, atât de frumoși odată, erau acum complet violeți. Ai Octavyan deveniseră chiar roșii deja. Își focusă atenția înapoi asupra lui Flavien și crezu că leșină când în locul irisurilor lui acum portocalii apărură un fel de fante galbene, precum cele ale unui șarpe. Se roti neputincioasă, iar lumea se învârti cu ea. Ochii lui Octavyan erau galbeni. Ochii lui Cesaryon se preschimbau acum din portocaliu în galben și ei. Julyan deja prinsese o formă inumană, capul deformându-i-se și alungindu-i-se, pielea schimbându-și culoarea și dinții căzând rând pe rând.

    Și privind cum patru monstruozități iau naștere în jurul ei, necredincioasa și nesuperstițioasa Servilyanna căzu pe pământ, așteptând ca întunericul să o înghită ori poate moartea înainte.

    Vily realiza, dispărând de printre muritori, că lunicile de care se ascundea în copilărie erau adevărate.

♧

  Caverne uriașe, cu bolți striate pe post de tavan îi încătușau ființa senilă.

    Lumea de dincolo, gândi amețită, sprijinindu-se pe coate.

    Ceva îi mușcă din carne ca un bici și, căzând pe burtă pe podeaua dură și noduroasă, Servilyanna își văzu mâinile arse legate cu bucăți împletite de sfoară maronie contopită cu tulpini de trandafiri pline de spini. Clipi des, încercând să vadă mai bine. Inima i se opri, iar o durere impetuoasă o făcu să se chircească pe sol. Nu era sfoară maronie. Era propriul ei păr...

    Încercă în zadar să-și ridice mâinile și să-și pipăie capul. La fiecare mișcare, o durere și mai macabră decât anterioara îi străbătea trupul cuprins de spasme.

    Lumea de dincolo, își repetă în gând. Lumea aia rea.

    — Fecioară, fecioară, dulce mioară, un sunet abject ce se voia blând îi atacă fără pic de milă urechile. Fecioară, fecioară, dulce mioară, repetă glasul.

    Instinctul îi spunea că era mai bine să nu privească creatura ce stătea aplecată asupră-i.

    — Fecioară, fecioară, dulce mioară, reluă lunica. Fecioară, fecioară, dulce mioară. Fecioară, fecioară, dulce...

    — La naiba, răspunde-i!

    Organul ce-i pompa tot sângele în organism se opri a doua oară în doar câteva minute. Servilyanna se simți cuprinsă de un fior ce semăna cu nostalgia. Un fior dulce-amărui ce, preț de un moment, o făcu să zâmbească. Era o voce, o voce umană. Și îi aparținea unui om, asemenea ei. Faptul că nu era singură o scăldă într-un sentiment relevator. Zâmbi nebunește, cu chipul turtit de podea, cu glasul lunicii răsunând sadic pe fundal.

    — Și ce să-i răspund? zise prințesa, iar vocea îi sună gâtuită, de parcă n-ar mai fi vorbit de luni întregi.

    — Să te ia naiba! vocea îi răspunse, eclipsând-o pe cea a creaturii. Cum te cheamă? Eu sunt Gritte.

    — Vily... fu tot ce Servilyanna reuși să îngaime înainte ca lunica să-și apese membrul de capul ei, iar o arsură sălbatică să-i săgeteze din nou pielea, de această dată pieptul.

    Servilyanna icni, scânci și șuieră. Se zbătu, răcni și țipă. Lunica o întoarse pe spate și își afundă degetele în pieptul ei. Un crater se formase în spațiul dintre sâni, un crater din care sângele țâșnea precum dintr-un vulcan. Fata crezu că avea să-și piardă cunoștința în secunda următoare, dar se părea că nimic nu e așa cum credea în Pădurea Lunicilor sau oriunde se afla. Nu leșină și nici măcar nu i se făcu negru în fața ochilor. Fiecare por al corpului îi era parcă înțepat cu ace înroșite și își simțea globii oculari amenințând să iasă din orbite. Țipă, până ce gâtul o lăsă fără de glas. Iar când asta se întâmplă, lunica îi smulse inima activă din piept.

    Servilyanna n-ar fi putut spune dacă durerea i se mai amplificase sau nu. Nu credea că poate exista mai mult față de tot ce simțea. Tortura aceea îi mutila ființa, iar creierul său căzu într-un necunoscut cenușiu. Totuși, conștientiza tot ce vedea. Vedea cum lunica îi soarbe însetată tot sângele din inimă, până ce aceasta rămase de o culoare dezgustătoare, asemănătoare cu cea a laptelui stricat. Apoi îi lăsă inima să cadă ca moartă pe podea, de parcă era un alt obiect fără de însemnătate din multe altele.

    — Fecioară Vily, Vily fecioară, dulce Vily mioară...

    Iar șirul se reiteră pentru ceea ce Servilyannei îi păru o veșnicie. Alte sunete se zbăteau undeva în fundal, dar în toată agonia, nu mai putea distinge niciunul în afară de vocea lunicii.

    Voia să țipe, dar glasul o lăsase de mult prea mult timp. Voia să se zbată de durere, să-și înfigă unghiile în propria carne, să și-o smulgă de pe corp, dar nici putere nu avea.

     Și oare cât avea să mai dureze toată șarada durerii dacă ea se rezuma la a aștepta în suferință?

     — Fecioară Vily, Vily fecioară, dulce Vily mioară. Fecioară Vily, Vily fecioară...

     Inspiră, deși nu știa ce anume îi va mai pompa oxigenul prin sânge. Nu știa, de fapt, ce anume o ținea în viață în acele momente...

     La naiba, răspunde-i!

    Prezența acelei voci umane se îngemănă cu cea a lunicii. Și, curând, îndurând durerea pentru un timp nedeterminat, reuși să își obișnuiască o mică-mică părticică a ființei să se îmbie cu ea.

    — Vily... își șopti propriul nume. Vily Darkos...

    Nu se întâmplă nimic. Și se gândi cu tot ce-i mai rămăsese din conștiință că răspunsul la o întrebare nu avea cum să fie identic cu al unei alteia.

     Așa că începu pe șoptite să repete cuvintele împreună cu lunica. Era singurul lucru pe care-l putea face. Și, totodată, ultima-i speranță.

     — Fecioară Vily, dulce fecioară... glăsciorul abject al lunicii se împleti cu șuierul buzelor sale. Dulce Vily mioară...

    Iar a doua oară, tot ce se mai auzi fu șoapta ei, neacompaniată de pițigăiata și joasa voce a creaturii. Simți o apăsare în piept, fără a face vreo diferență în pofida durerii, iar o clipă mai târziu se simți de parcă cineva ar fi aruncat o găleată cu apă rece asupra ei. Întreg trupul îi mai tremura încă de spasme și durere. Dar păreau mai de grabă spasmele și durerile unei gripe decât al unui ritual necurat.

    Se ridică șovăind pe vine, ducându-și o palmă la piept, răsfirându-și degetele pe pielea asudată. Privi în jur, în caverna cu pereți striați, delimitați numai de întuneric.

    — Te-ai prins repede, glasul de dinainte îi făcu timpanele să vibreze. Ești una isteață.

    Ar fi întrebat-o pe acea Gritte cine este. Dar își știa corzile vocale mistuite de durere.

     — Se pare că au luat-o de la capăt, continuă glasul. Mereu încep cu voi.

     — Cu noi care? întrebă Servilyanna, deși de pe buze nu i se eliberă decât un șuier chinuit.

     — Cu voi, prințesele. Sau ai văzut vreo regină fecioară? reluă vocea, auzindu-se un foșnet împrejurul ei.

    Dacă ar fi avut destul curaj și putință de a vorbi, Servilyanna ar fi îndrăznit să o contrazică. Istoria o învățase despre Regina Parthenia Sarkis, Regina Virgină, Întâia Pasăre, Focul Cerului. Se spune că, în veacuri de demult, la începutul începuturilor, din pasăre luase naștere o femeie, întruchiparea umană a focului, a frumuseții și a renașterii. Niciun om nu se născuse atât de repede încât să o vadă în primii ani ai vieții sale, atât de tânără și de magnifică încât, se spune, ochii oamenilor erau mistuiți de foc numai când o priveau. Iar ea se născuse matură, purtând deja în pântece doi copii fără ca vreun bărbat să o fi atins vreodată. Căci se știe, în lumea în care trăia – sau, în fine, trăise Servilyanna căci acum nu avea habar unde se află – întâia fusese femeia, ci nu bărbatul.

    Iar Parthenia a născut doi gemeni, băiat și fată. Ceea ce a urmat a fost și este deopotrivă istoria lumii și a Sarkișilor.

    — Vino în lumină, să te văd ce soi de pasăre ești, comandă plictisită vocea, făcând aerul din jurul prințesei să vibreze.

    Servilyanna se târî în direcția din care totul se auzise. Nu avea destulă putere încât să se înalțe pe picioare, ba chiar și acel târât forțat o amețea și îi înnegrea câmpul vizual. Cu ochii în pământ și pielea terfelită, cu pieptul pulsând și picioarele amorțite, Vily ajunse în fața unei femei asupra căreia magia își pusese fără doar și poate amprenta. Servilyanna crezu că rămâne fără suflu când o văzu cât e de hidoasă. Cu urechi mari și ochi verzi, murdari, adânciți în orbite, cu pielea pătată, zbârcită și crăpată, cu întreg trupul parcă structurat numai din oase și piele lipită de ele, femeii din fața sa nu i se putea stabili o vârstă sau o perioadă istorică din care provenea. Totuși, în luciul șters al ochilor ei, în curbura ironică a ceea ce odată fuseseră buze, Servilyanna găsi ceva îngrețoșător și familiar. Fărâma aceea plină de cusur a umanității...

    — Ești frumușică, enunță simplu femeia. Ochi albaștrii, da, așa trebuie să fie. Părul...

    Ochii femeii se opriră asupra capului ei. Încuviință succint și se foi oarecum dezamăgită. Pesemne, Servilyanna nu era acel soi de frumusețe la care s-ar fi așteptat ea.

    — Ai o umbră maronie pe creștet, constată. Nu ești prințesă, deci. S-au mai înființat clase sociale noi?

    Confuză, prințesa susținu privirea curioasă a femeii.

    — Sunt prințesă, mimă pe buze.

    — Imposibil!

    Servilyanna își săltă sprâncenele.

    — Ai părul maroniu, nu? întrebă femeia. Nu ești prințesă atunci.

    Ai părul maroniu.

    Nu ești prințesă atunci.

    De parcă regalitatea ar fi făcut vreodată diferențe privind culoarea părului. De-al lungul istoriei, cel mai probabil, prințesele posedaseră toate nuanțele existente pe care le poate avea o podoabă capilară. Castaniu, precum al ei, negru ca pana corbului, auriu ca al spicelor de grâu și roșcat asemenea focului.

     Roșcat asemenea focului.

    Gândul avu un efect fulminant în mintea-i confuză și epuizată. Femeia aparținea mai mult ca sigur perioadei dinaintea uzurpării tronului de către Darkoși. Regii femeii fuseseră cândva Sarkișii, iar prințesele ei – frumoasele păsări umane din vechime, cu păr înfocat și piei de culoarea laptelui. Se întrebă preț de un moment dacă cele două femei Sarkis în viață arătau și ele la fel. Oftă pierdută. Cel mai probabil, ea nu va avea vreodată posibilitatea să le vadă...

    Ar fi dorit să-i comunice și femeii revelația sa, însă era prea multă istorie de tălmăcit pentru buzele ei crăpate și obosite, pentru glasu-i stins și sugrumat.

    Totuși, ochii ființei atât de străvechi din fața sa așteptau o replică. Iar lucirea lor autoritară, atotștiutoare și doritoare îi aminti Servilyannei de mama sa. Ajunsă într-un loc ca acesta, ferocitatea mamei sale i se părea acum un lucru blând, un lucru pe care s-ar fi simțit binecuvântată să-l resimtă. Și se întrebă dacă mamei sale îi trecuse vreodată prin cap ce destin urma să aibă unica sa fiică. Cel mai probabil nu. Numai în ultimele clipe ale vieții ei, Vily fusese cu adevărat un punct de interes.

     Și se simțea blestemată. Ostenită și prizonieră într-un loc căruia nu-i putea da nume, cu frica pulsându-i în vene și disperarea frecându-i pielea întinată de răni, Servilyanna cea care se născuse la miez de noapte, câteva minute mai târziu în urma fratelui său, simți că pruncilor născuți în acea noapte li se alesese un destin macabru. Cesaryon, totuși, era cel mai norocos dintre ei doi. El era olog, nu răpit de ființe fantastice a căror existență Vily ar fi considerat-o o plăsmuire cu numai câteva ceasuri în urmă. Sau zile. Sau oricât trecuse de când iluzia familiei ei îi apăruse în față, iar întunericul îi revendicase ființa.

    Apoi, Servilyanna era o fată născută în familia Darkos după multe generații binecuvântate numai cu trei fii. Mai mult sau mai puțin, era o intrusă. Ori poate se născuse numai pentru a sluji lunicilor. Gândul că inima i-ar mai putea fi scoasă din piept iarăși, o determină să tremure mai violent decât deja o făcea. Corpul îi era învăluit din nou de o transpirație amară și sărată, perfect umană. Iar stomacul i se strângea atât, dar atât de tare, încât crezu că talia ei se va reduce la un singur punct damnat să plutească în spațiu.

    Dar nu. Asta nu se putea întâmpla încă o dată. Căci numai gândul la asta o fragmenta în milioane de bucățele, împingând-o spre risipire și pierzanie.

    — Ajută-mă! sâsâi spre femeie.

    — Cu ce? se încruntă aceasta.

    Cu orice.

    Prințesa ridică o mână albă și lucioasă la piept, răsfirându-și degetele pe pielea goală și umedă. Murmură o rugă, simțind-o alunecându-i fără efect pe buze. Dacă Ceasius sau orice zeu exista, nu putea fi atât de machiavelic încât să o părăsească în acel deșert al terorii.

    — A, inima, ochii femeii deveniră banali, ba chiar distanți, de parcă inima Servilyannei era doar un alt lucru lipsit de însemnătate.

    Tăcerea se așternu pregnantă și cordială între ele. Servilyanna auzea respirațiile amândurora, atât de ciudate și diferite. A ei era spontană și puternică, a lui Gritte aproape nu exista. Chipul celei din urmă schimbă mai multe expresii, până ca aceasta să îi ofere vreun răspuns ori o șansă prințesei.

    — Îți sug sângele din inimă zilnic, până ce trupul îți seacă, începu să-i explice. Ce se întâmplă când trupul îți seacă de sânge te întrebi? Servilyanna nu avusese destul timp încât să se întrebe, totuși femeia continuă. Nu am văzut nicio fecioară fără sânge. Unele s-au lepădat de feciorie de cum au găsit ocazia, altele au rugat-o pe Neîntinată să le împrumute sânge. Știi, sângele ei e infinit. Servilyanna nu avea de unde să știe. Dar e greu s-ajungi la Neîntinată, reluă femeia. Poate fiindcă ea e vie și noi moarte și...

    — Moarte!? țipă Vily, deși nu se auzi nimic mai mult decât un hârâit bizar.

    — Doar nu crezi că ajungi în Æłīæ vie, pufni cealaltă, de parcă totul ar fi fost de la sine înțeles.

    O clipă de tăcere năucitoare făcu diferența dintre o criză de râs demnă de o dementă și un torent de lacrimi potrivit unei femei slabe cu duhul. Buzele prințesei se curbară mai întâi în sus, de parcă auzise cea mai bestială glumă. Dar apoi, stomacul începu să i se strângă, să o furnice, să o umple cu o goliciune arzătoare pe care n-avea habar cum să o stingă.

    Căci Servilyanna era moartă. Dar Servilyanna încă trăia.

    Și începu a se teme, privind femeia transfigurată de timp, pentru lucruri cărora nu le dăduse mare însemnătate înainte. Se temea pentru fluxul respirațiilor ei, că acesta va ajunge tot mai lent și mai sugrumat încât o va părăsi cu totul. Apoi se temu pentru pielea ei aurie și dinții pe care încă îi mai simțea cu limba. Toate aveau să se urâțească, să putrezească în ea și pe dinafară și singurul lucru pe care Servilyanna l-ar mai fi putut face era să trăiască acea moarte împreună cu ele.

    Totuși, alte zeci de curiozități se nășteau acum în mintea ei. Inima îi bătea, căci o simțea, dar pentru cât timp? Sângele îi curgea, fiindcă îl văzuse, dar cât de repede și sănătos? Vedea totul de parcă era aievea, însă poate era doar un alt fel de purgatoriu. Era pe deplin moartă sau nu? Cândva, Vily învățase că adjectivul ,,moarte" nu poate fi comparat. Ar fi dorit să își vadă acum perceptorii din copilărie și să le spună cât de drastic se înșelaseră.

    Sfinte Ceasius, ai milă de mine!

    Dar nici Ceasius nu o putea ajuta acum. Dacă era cu adevărat moartă, nu se mai afla câtuși de puțin sub veghea lui Ceasius, Înaltul Zeu. Rhorar, cel mai probabil, îi analiza acum fiecare mișcare. Rhorar, Marele, Cruntul și Neînduplecatul Judecător. Dar ce fel de putere ar fi avut judecata lui acum, aici, în lumea al cărui nume întortocheat Servilyanna nu-l reținuse?

    Goliciunea amplificată de teama din interior îi furnica pielea și limba.

    Lunicile recunosc fecioarele numai privindu-le pielea sau limba.

    Se îmbrățișă solitar și se ghemui pe pământ. Era moartă, atunci de ce Rhorar Neînduplecatul nu venea să o revendice? Era vie, atunci de ce Ceasius Înaltul nu se apleca să o ridice? Zeii sunt cruzi și lipsiți de dragoste și poate chiar de asta sunt zei. Fiindcă sunt inumani, fără de sentimente. Dar lunicile? Servilyanna aruncă o privire neajutorată în întuneric. Lunicile aveau, oare, sentimente? Erau, oare, ele vii?

    — Ai două variante, vocea femeii apăsate de timp îi bubui în urechi ca o goarnă ce dă startul vântorii. Neîntinata sau te lepezi de feciorie.

    O lacrimă i se scurse pe obraz fierbinte și umană. Era mica ei lacrimă asemenea celorlalte pe care le vărsase acasă. Era una din ultimele fărâme de viață din ea, împreună cu inima ce i se zbătea încă mutilată în piept. Avea două alegeri și necunoscute îi erau ambele. Se gândi la Flavien și la cât de mult îl iubea. La surâsul său și ochii atât de magici în care obișnuia să-și găsească paradisul. Își frecă pielea răvășită de sânge și julituri, mințindu-se că era atingerea lui. Nu o cunoștea pe Neîntinată, dar cunoștea bărbații. Iar ultimul lucru pe care Vily l-ar mai fi dorit era să se arunce prostește spre necunoscut.

    — Vreau să mă lepăd de feciorie, șopti. 

    — Atunci avem o problemă. N-avem bărbați aici. Ultima captură a murit cu ceva timp în urmă.

    Prințesa își înfipse unghiile în piele. Înghiți în sec. Simțea cum vocea îi revine răgușită, însă la fel de umană ca altădată.

    — Și când va fi aici o altă captură bărbat?

    — Peste ceva timp, în viitor.

    Se sili să se ridice în capul oaselor ca să privească hidoasa moartă direct în ochii lucioși, probabil ultima urmă a vieții ce mai rămăsese în ea și trupul ei boțit.

    — Cât înseamnă pentru tine ceva timp? o întrebă.

    Moarta rânji de parcă tânjise să audă această interogație. Înăuntrul Servilyannei nu se mai mișca nimic, decât organul vieții.

     — Ani, secole poate. Când trăiești atât de mult ca un mort, uiți să ții socoteala timpului ca un viu.

     — Ceasius, ajută-mă... Servilyanna își lipi bărbia de piept, în timp ce exasperarea i se infiltra prin fiecare por al ființei ce fusese.

    — Ceasius, rosti visător moarta. Ceasius... C, e, a, s, i, u, s... Oh, slăvite Phoenix, de când n-am mai auzit numele ăsta! Era zeul ereticilor, dușmanii regatului. Ești o eretică, nu? De-aia nu ești prințesă.

    Fata tăcu.

    — Cum îl cheamă acum pe rege? P... P și mai cum?

    — Octavyan, prințesa zâmbi într-o doară, apoi rămase surprinsă de sonoritatea pe care cuvântul o provoca în jur. Octavyan, repetă, căci numele fratelui său îi aducea o satisfacție imensă pe vârful limbii. Octavyan Darkos.

    — N-am auzit niciodată de vreun Darkos, moarta păru că îi contrazice veridicitatea informațiilor. Nu e un Sarkis? La naiba! Uite ceva ce Neîntinata nu știe!

    Orice proces în curs în ființa Servilyannei se opri.

    Uite ceva ce Neîntinata nu știe!

    — Neîntinata poate să-și dea inima în locul meu?

    — Mă tem că-și poate oferi doar sângele, Vily. Dar tot e mai mult decât nimic.

    Femeia îi pronunță ciudat numele. Servilyanna nici că luă în seamă.

    — Mă poți duce la ea? Îmi poate oferi sânge de la ea în schimbul unor informații din... din Dwyrain?

    — Tot în Dwyrain suntem, mioaro. Doar că undeva sub. Ori deasupra. Ori între el și nimic. E lung drumul până la Neîntinată și înapoi. Ar trebui să-ți găsești pe altcineva pentru asta.

    — Și unde pot găsi? nici nu stătu să se gândească.

    Femeia rânji cumpătat, cu gingiile ei aproape inexistente. Iar în lipsa unui răspuns, Prințesa Servilyanna din Casa Darkos a Regatului Dwyrain, Trădătoarea, Fugara și Moarta, se lăți înapoi pe piatra moale a pseudo-iadului și închise ochii.

    Cine zice că morții nu pot să doarmă? Mai ales acum, când acestei fecioare nu-i mai era teamă că lunicile o vor captura?

    Asta e o surpiză și pentru mine, credeți-mă.