┏━━━━━━༻♧༺━━━━━━┓

7. Cesare e de partea mea

┗━━━━━━༻♧༺━━━━━━┛

    De pe unul dintre zecile de balcoane de marmură ale palatului, trupul zvelt al unui bărbat se apropia de margine, spijinindu-se nonșalant în coate, de parcă în acea zi nu avea nicio altă îndatorire decât să studieze grădina vastă și sobră, neatinsă de tentele fine și colorate ale unei minți feminine. De oriunde ai fi privit, ți-ai fi dat seama că era înalt. Mai avea puțin până să atingă doi metri, iar trupul frumos construit, aproape de perfecțiune ar fi atras ochii oricui. Apoi, nu trebuia să te apropii ca să știi că bărbatul era și frumos. Ochii lui albaștri, ireal de limpenzi, scăpărau ca două comete azurii de la distanțe exorbitante. Poate că distanța nu te lăsa să îi observi în amănunt tot chipul, dar știai, doar admirându-i forma, că trăsăturile nu aveau cum să îi fie hâde. Vedeai, prin felul în care se mișca, cum pășea sau cum pur și simplu își ridica mâna să își alunge firele răzlețe de păr castaniu de pe frunte, că avea ceva elegant în postura lui. Ceva nobil. Ceva regal.

    Regele Octavyan al Treilea de Dwyrain, din Casa Darkos, Taur, Șarpe sau Vulpe (acest fapt nu fusese încă lămurit) și Deținător al Coroanei Împurpurate, nu poseda nici pe departe vreo caracteristică a regilor ce domniseră înaintea Casei sale.

    Valurile istoriei se pierdeau departe, printre file îngălbenite și cuvinte nescrise sau uitate, în spatele eroilor legendari și ale doamnelor ce îi călăuziseră, înainte de vremea ființelor mitice sau de zilele în care regatele existau sub pământ ori în ceruri, nicidecum pe suprafața scoarței terestre. Nimeni nu știa când începuse lumea, deși preconizau când avea să se sfârșească – ori, din perspectiva unor prieteni de-ai lor, când avea să renască. Nici măcar numele Regatului Dwyrain, vechi de când lumea, prezent în analele cele mai antice, nu se știa de unde provine. Toate erau învăluite în timp și uitare. Mai puțin un nume ce, pare-se, cu greu avea să piară.

    Sarkis.

    Sarkișii se născuseră odată cu lumea, odată cu Phoenixul, odată cu începutul începuturilor. Sarkișii conduseseră dintotdeauna Dwyrainul. Fuseseră pe tron când istoria începuse să fie scrisă pe pereți de peșteri întunecate și viețuiseră acolo milenii la rândul, respingând orice perturbare.

    Nemuritoare este Dinastia Sarkis scria într-o carte veche, pe jumătate descompusă, ce data de prin 4700 Î. Dk. (Înainte de Darkoși). Totuși, se dovedise că nimic nu putea fi într-atât de statornic și nemuriotr. În anul 112 D. Dk. din cei aproape 20 de Sarkiși (nu tinseseră prea mult spre înmulțire, deoarece cu cât erau mai mulți cu atât șansele de a fi ținuți sub Voia Păsării scădeau) mai rămăseseră numai trei. Perisal – cel mai tânăr strănepot al detronatului Rege de Foc și surorile sale Poleea și Piridma. De scăpat scăpaseră relativ mulți, rânji Octavyan înăuntru și pe dinafară. De ajuns în Gorllewin vii și nevătămați, mai ajunseseră numai aceștia.

    Octavyan începuse să le acorde expres de multă atenție în ultimul timp. Copilul de Obsidian se născuse, iapa de prăsilă a familiei trăia și, cel mai grav, o himeră cu păr lung și sărutat de foc îi apăruse noaptea trecută în vis.

    Cesare e de partea mea, îi șoptise cu cel mai dulce glas pe care el îl auzise vreodată.

    Cesare e de partea mea.

    Cesare e de partea mea.

    Cesare e de partea mea.

    De dimineață, numai aceste cuvinte îi mai stăruiau în minte. Acestea și imaginea divină a himerei îmbrăcate în flăcări purpurii, orbitoare. Fusese frumoasă, frumoasă așa cum el nu mai întâlnise. Nu-i zărise chipul, însă știa că are pielea alb-aurie, într-o armonie perfectă cu toată cascada arămie, ce ar fi făcut până și focul să pălească în splendoare. Nu-i văzuse nasul sau buzele ori pomeții, însă îi văzuse ochii mari și sclipitori, mustind a o eleganță inteligibilă. Erau o pereche de irisuri albastre-pal, de culoarea cerului înghețat al iernii. Pentru un moment, crezuse că Sarkisul mort, cel născut în haina albă a zăpezii, îi bântuia visele. Frumusețea aceea nepământeană, însă, nu-i putea aparține decât unei femei. Și se temea, mai mult ca niciodată, că de acea dată îi aparținuse unei copile. Copile pe care, cu doar câteva săptămâni în urmă, ar fi ucis-o fără scrupule. Acum nu mai era așa. Ceva se schimbase în el. Îl fierbea pe interior, făcându-l să se simtă ciudat și incomod. Era poate chiar milă. Sau poate dorință. Ori curiozitate. Uneori, propriile gânduri îi erau o enigmă prea provocatoare pentru el și, pe toți zeii, cu Ceasius în frunte!

    Cesare e de partea mea.

    Două brațe subțiri, acoperite de un material fin, stacojiu îi încojurară brațul stâng. O frunte se lipi de umărul lui și glasul stins și melancolic al unei femei îl chemă încet. Își întoarse privirea spre ea, regretând, căci pângărea imaginea fetei Sarkis, încă imprimată pe retină. Padrika Nikopoled, cea ce îi era logodnică, pălea de sute de ori în comparație cu himera din vis. Avea nasul turtit și chipul alungit. Părul lung, buclat inegal, de un blond murdar nu trezea în el nicio compasiune, niciun fior al dorinței așa cum, în acea noapte, făcuseră onduleurile înroșite, ce curgeau parcă topite. Stomacul și inima și, în sine, toate măruntaiele se strânseră în el când realiză că, poate, niciodată nu va mai vedea acel superlativ al frumuseții – nici în placida lume a realității, nici în nemilosul univers al viselor. Totul mai rămăsese acum numai în imaginația sa, vag și împresurat de ceață, alunecând spre o uitare pe care el nu era în stare să o controleze.

    Cesare e de partea mea.

   Mârâi deznădăjduit, un sunet greu și gutural eliberându-se din străfundurile gâtlejului său. Dacă ceea ce visase purtase într-adevăr numele de Phoebe Sarkis, ar fi trimis el însuși o corbaie după ea să i-o aducă. Ar fi ținut-o închisă în încăperile sale, precum o pasăre rară ce era. Ar fi hrănit-o cu propriile mâini, de la propria-i masă. Ar fi avut grijă de aripile ei și de ciocul pe care îl anticipa atât de dulce! I-ar fi sărutat pleoapele ce ascundeau acele safire înghețate și i-ar fi șoptit în urechea delicată numai cântecele cele mai alese.

    Cesare e de partea mea.

    Oftă și mârâi din nou. Femeia de lângă el tresări, spunând cuvinte cărora nu le oferi atenție. Ce vise deșarte își plămădea! Simțea că se autodistruge din interior, el și cu nestăvilita-i de inimă mult prea doritoare! Lucrurile pe care le placi te distrug întotdeauna. Ei bine, pe el, amintirea vagă a unei entități fantastice, dorința de a o simți alături sau măcar de a o vedea o singură dată îl distrugeau așa cum puține lucruri o făcuseră înainte. Iar el, Octav Darkos, trecuse prin multe împrejurări ce ar fi trebuit să îl metamorfozeze în ruine.

    — Uite-o pe prințesă! Padrika chițăi.

    Cesare e de partea mea.

    Regele se încruntă și se aplecă peste margine. Grădina mustea de bărbați și femei, deopotrivă slujitori și nobili. Totuși, nu-i fu greu să își repere sora pe care nu o văzuse de mai bine de o jumătate de deceniu. Într-o rochie de satin albastru, cu părul ondulat castaniu căzându-i fermecător pe spate, Servilyanna Darkos se înfățișa drept o altă frumusețe. Pământeană, însă, deloc tipul de frumesțe pe care îl căuta el.

    Cesare e de partea mea.

    Cesaryon era lângă ea, pășind la fel de stoic și calculat ca de fiecare dată. Nu putu să nu se întrebe: ce afacere avea mijlociul de dus între el și acea himeră de foc?

    — E frumoasă, foarte frumoasă, spuse Padrika, iar Octavyan știu că putea tăia invidia cu cuțitul. Zeci de nobili se uită lung după ea. După ea și după posteriorul ei regal și decol...

    — Ajunge, Padrika! îi vorbi apăsat, pentru prima oară în acea zi.

    — Ar trebui să o măriți! femeia tot nu reuși să se abțină. O alianță poate... degetele ei prinseră medalionul pe care el i-l oferise în ziua logodnei, lăsând continuarea să planeze nerostită între ei, căci era evidentă.

    Dacă Padrika nu era frumoasă, avea măcar un oarecare simț al inteligenței. Se întrebă dacă și fantoma roșcată poseda acest atuu.

    — De când ești tu pețitoarea unei superioare în rang fața de tine? se încruntă el, sătul să o audă.

    Padrika pufni, iritată și jignită, hotărâtă să îi demonstreze contrariul la oricare contraargument.

    — Sunt logodnica regelui. Re-ge-lui. Monarhului. Ea, înainte de a fi prințesă, e o trădătoare, născută din pântec de trădătoare. Ori ai uitat?

    — Tu cred că ai uitat că m-am născut din același pântec! i-o întoarse.

    Poate că, în cele din urmă, domnișoara Nikopoled nu era într-adevăr într-atât de chibzuită.

    Femeia tăcu, adunându-și brațele sub sânii voluptoși, urmărind cu perifiditate perechea regală de gemeni. Se opriseră și discutau acum cu capetele apropiate de parcă ar împărtăși un secret numai de ei știut. De când se născuseră fuseseră mereu atât de apropiați. Totuși, acea conștiință enervantă șopti din nou, de această dată, nemaifăcând uz de acel glas melodios și melancolic:

    Cesare e de partea mea.

    Nu, stabili Octavyan în fața acelei voci inexistente. Cesare e de partea MEA. Accentuase cu frenezie ultimul lexem. Era rege, nici măcar conștiința nu avea dreptul să îl contrazică.

    — Vino, se eschivă spre femeie.

    — Unde?

    — Să vedem dacă și de aproape sora mea e la fel de frumoasă.

    Padrika se agăță de brațul lui, mai mult curioasă decât nerăbdătoare, și pășiră într-o liniște deplină, fiecare scufundat în solitudinea gândurilor proprii. Slujitorii mergeau și veneau, veșnice umbre rapide, niciodată stându-le în cale. Octavyan nici măcar nu le mai acordă azi atenție. De regulă, ura să-i vadă holbându-se cu jind la tot luxul de care nobilimea era împresurată. Îi vedea zgâindu-se, pe ei, capete seci și goale, lispite de învățătură. Punea pariu că jumătate dintre servitori nici nu știau să scrie. Era absolut sigur că două treimi, dacă nu trei sferturi nici nu știau să socotească. Așadar, nimic din toate astea, nimic din învățăturile pe care nu le posedau, nu întrupau vreun drept ca ei să poftească la ceea ce familia regală și nobilii se străduiseră să strângă.

    Dacă m-aș fi născut în locul lui..., era sigură că astfel gândea marea lor parte.

    Nu te nășteai în locul regelui. Nu te nășteai în locul prințului sau al vreunui nobil. Te nășteai om, luptai, învățai, sufereai și strângeai pentru a trăi în lux. Nici lui nu-i fusese ușor. Nimănui nu-i era. Iar acum, un război stătea să-i lovească furtunos și nemilos, asemenea unei iubiri nutrite pentru o entitate fără trup ori chip sau nume.

    Nu realiză că se apropiaseră atât de mult de Cesaryon și Servilyanna, numai când glasul adânc și jos al celui dintâi nu-i plesni timpanele. Conștiința împrumută sunetul vocii sale și șopti din nou:

    Cesare e de partea mea.

    Odată ajunși la o distanță minoră de ei, gemenii părură că în sfârșit își lasă secretele la o parte, ușor indignați și cu fețele schimonosite de dezamăgire. Cesaryon se întoarse spre el primul și își arcui arogant și insolent o sprânceană așa cum făcea de fiecare dată. Era modul lui de a-i spune ,,Nu mulțumesc, Octav, azi nu am niciun chef de o doză din tine!". Regele își mută însă privirea spre exemplarul drăguț ce îi era soră, ce se foia pe loc și făcea orice pentru a-i evita privirea. Nu o întâlnise și nu o înfruntase de când venise, cu patru zile în urmă. Dar îi urmărise venirea de la același balcon și simțise un gol straniu în stomac, preț de o clipă, că el nu fusese acolo să o întâmpine. Ceva se fărâmase parcă în el când sora sa chiuind de bucurie, alergând bezmetică precum o copiliță, se aruncase direct în brațele lui Cesare. Dar ceea ce îl lovise și mai tare ca o armă nevăzută, boantă, fără menirea de a te tăia, dar cu cea de a-ți lăsa o amintire sub forma unei vânătăi pe piele, fusese felul în care o întâmpinase Cesaryon. O prinsese în brațele sale de parcă întreaga sa viață atârnase de acea clipă. Văzuse chiar și de la distanță bucuria de pe chipul lui. Nu fusese nevoie să îl audă ca să știe cu ce ton îi vorbise. Cesaryon devenise pentru un moment acel Cesare Darkos din copilărie, perechea imbatabilă a surorii sale în orice lucru pe care îl făcuseră împreună.

    În ultimii șase ani, simțise că își are fratele numai pentru el. Acum, venise și Servilyanna să i-l împărtășească. Ba chiar și Julyan cu care se îmbrățișase în ziua venirii. Lovitura aceea fusese cea mai grea, iar teama de a fi lăsat pe dinafară cea mai iminentă. Ceva îi spunea că acea reuniune de familie avea să aducă o altă furtună asupra lor. Totuși, spera din cele mai adânci hăuri ale sufeltului său să se înșele.

    Cesare e de partea mea, cuvintele fuseră însuflețite de vocea vagă a copilului Julyan.

    Servilyanna se întoarse și ea spre el, curioasă, dar curiozitatea îi pieri de pe chip odată ce ochii în aceeași nuanță și culoare li se întâlniră.

    — T-Tavy... bolborosi ea, lăsându-se într-o reverență.

    Era delicată, Octavyan deduse numai privind-o cum nu-și gârbovește spatele nici măcar puțin în timpul reverenței. Și deosebit de frumoasă. De-a dreptul imaginea feminină a fratelui său. Spera să nu-l oglindească întru totul și la personalitate. Astfel, i-ar fi greu să o mărite așa cum îi propusese Padrika.

    — Servilyanna, rosti apăsat, țintuind-o cu privirea, încercând să citească dincolo de ochii ei. Mai furi coroane? un sâmbure de ludicitate se strecură în tonul vocii sale.

    Îl simți pe Cesaryon eschivându-se și pe Padrika rânjind fără politețe. Sora lui rămase impasibilă.

    — Mai pedepsești nevinovați? i-o întoarse.

    Octavyan nu se abținu să nu rânjească și el. Da, avea ceva din personalitatea lui Cesaryon și ea. Era prudentă, dar era și curajoasă și insolentă.

     — Să ne scutim de politețuri, Vily, alese să o alinte și realiză cât de mult trecuse de când nu i se mai adresaze. Părea că trecuse o viață de om. Ba nu, poate două.

    — Totuși, cred că trebuie făcute niște prezentări, ochii ei sfidători o indicară pe Padrika, la fel de sfidătoare și de plină de sine.

    Octavyan se întoarse spre logodnica sa. Padrika era fadă și ștearsă în comparație cu sora sa. Ochii ei verzi-cafenii denotau putere de seducție, nu și de a atrage admirație, însă.

     — Ea e Padrika, începu dejagat, ridicând din umeri, de parcă prințesa ar fi trebuit să știe dintotdeauna cine e Padrika. Padrika Nikopoled, adăugă.

    — Padrika Nikopoled care stă la brațul tău, adăugă sora cu scepticism.

    — Bine punctat! rânji din nou. E logodnica mea. Padrika, se întoarse spre femeia în cauză, Prințesa Servilyanna, sora mea.

    Padrika se lăsă de genunchi în ceea ce numai o reverență nu putea fi. Și Octavyan știa că asta nu se datora lipsei ei de grație, ci mai de grabă invidiei și perfidității sale. În ciuda a toate, zâmbetul de pe fața ei se înfățișa drept unul onctuos, îngrețoșător.

    — Încântată, alteță, vocea ei biciui aerul.

    Servilyanna se rezumă la doar a-și înclina scurt capul, în semn de accept, apoi îi privi succesiv pe Cesaryon și pe el. Octavyan se simți oarecum mustrat de căutătura lungă a femeii, de parcă ea încerca să mai descoasă alte planuri tăinuite de ale lui de a o trimite înapoi în exil. Însă asta nu dură mai mult de câteva secunde. Un grup de fete vorbărețe, îmbrăcate în mătăsuri și mustind a bijuterii și parfumuri roiau în jurul unui băiețandru care era, cu siguranță, cu cinci ani mai tânăr decât multe dintre ele. Regele privi îndelung când realiză că băietanul cu păr blond și statură înaltă pentru vârsta sa era însuși Julyan, fratele său.

    Își îngădui câteva clipe să se amuze de avansurile disperate ale fetelor ce voiau cu ardoare să intre în familia regală. El se logodise cu un an și jumătate în urmă, iar gelozia Padrikăi le făcuse pe majoritatea să înceteze. Cesaryon era impasibil în fața femeilor, imun la leșinurile lor, scenele de neajutorare și lacrimile de crocodil. Lui renunțaseră fetele să-i dea șanse încă de când fusese mai tânăr decât Julyan.

    Deci se gândesc să îl îmbrobodească pe mezin, își puse Octavyan mâinile în sân, privind interesat și aproape distrat cum tânărul său frate trădător le ținea aplomubul cu sârguinciozitate.

     Iar mezinul se gândește să îl îmbrobodească pe Cesaryon, vocea fără nume sau timbru răsună din nou în capul lui ca de nicăieri.

    Cesare e de partea mea.

    Văzu o spadă cu mâner aurit legănându-se la șoldul lui Julyan. Degetele i se încleștară pe a sa. Tocmai îl fulgerase o idee... Grupul de fete împietri imediat ce zări mica lor formațiune compactă – el, Regele, Padrika, viitoarea Regină, Cesaryon, Prințul fără de inimă și Servilyanna, Prințesa trădătoare. Toate făcură câte o reverență și privind visătoare în spate, cu o căutătură leneșă și lungă fiecare, îi dădură drumul lui Julyan și plecară la numai un semn din cap de al regelui.

    Julyan se opri perplex în fața fratelui față de care se aflase cândva în tabăra opusă. Un zâmbet arogant începu să înflorească pe chipul cu prea puține cusururi al regelui.

     — Julyan, Octavyan rosti la fel de apăsat cum, adineaori, rositse numele Servilyannei.

    — Majestate... cuvântul abia alunecă pe buzele băiatului, tremurând și neîncrezător.

    Apoi, Julyan căută ajutor și îndrumare la sora sa, pe care o privi rugător și insistent. Rânjetul Padrikăi se lățise exorbitant de mult. Vily îi răspunse mezinului printr-o altă înclinare a capului, mai particulară decât precedenta și mult mai hotărâtă.

    Julyan căzu într-un genunchi în fața regelui, lipind vârful sabiei sale de pământ, cu ochii neîncrezători și oarecum terifiați, prioniți de vârful acesteia.

     — Majestate, îți jur credință și supunere din această zi, până la finalul zilelor mele, glasul lui nu se întrupa deloc mai înflăcărat.

    Octavyan rânji în colțul gurii și spuse într-o doară:

    — Sau pănă la finalul zilelor mele. Hai, ridică-te! Nu, stai! îl opri când băiatul dădu să-și bage sabia înapoi la adăpostul tecii. Nu încă. Vreau să văd ce te-a învățat exilul! își miji ochii spre mușchii ce se profilau pe sub haina prințului.

    Octavyan își scoase și el sabia atârnândă la șold și o îndreptă spre pieptul trădătorului. Acesta îl privea, poate, cu cea mai tâmpă și perplexă privire de care era în stare un puști de șaisprezece ani.

    — Majestate, eu nu...

    — Nu vrei să mă rănești? Deci mă crezi salb, nu? Incapabil să mă lupt cu un adolescent cu un sfert din vârsta lui mai tânăr decât mine!

    — Eu... băiatul părea gata ori să plângă, ori să o clacheze.

    — Spune-o! îl îmboldi și se simți până și pe sine cuprins de dispreț față de propria cruzime. Spune că sunt slab! Că sunt un rege slab!

    — Majestate...

    Două degete prinseră lama sabiei sale îndreptate spre pieptul mezinului, iar Cesaryon interveni între ei. Pentru prima oară în acea dimineață, Octavyan realiză că jumătate din curte îl privea îndelung.

    — Octav, nu e cazul! Cesaryon susură în direcția lui printre dinți.

    Cesaryon își păstra mina inexpresivă pe chip, nu și în privire. Un taifun amenința să se dezlănțuie acolo, în acele cerculețe albastre ce înconjurau pupila. Dacă acorda puțină atenție, Octavyan aproape își putea zări reflexia în acele hăuri teribil de întunecate.

    — Îl pui într-o situație fără cale de scăpare, glasul lui continuă să biciuiască aerul pe un ton scăzut și autoritar. Și așa te faci și pe tine să pari un măscărici.

    Acolo, în spatele mijlociului, Octavyan îl văzu pe Julyan înghițind în gol.

    Ți-e teamă... În numele lui Ceasius, ce teamă ți-e!

    — Tu însuți demonstrezi că ești un rege slab, obligându-l să facă asta! Cesaryon continuă. Nu fi un rege slab, îi păru că îl aude continuând de zeci și zeci de ori, deși asta nu se întâmplă și nici nu avea să se întâmple.

    Fusese conștient mereu că dacă el ar fi fost mai puțin slab, acul busolei puterii nu s-ar mai fi îndreptat spre Cesaryon. Iar asta l-ar fi pus pe mijlociu într-o situație în care nu credea că o agrează.

    Cesare e de partea mea.

    — Atunci, Octavyan rânji machaivelic, fă-o tu! Fii tu campionul meu!

    Regele se întoarse spre mulțime înainte ca Cesaryon să apuce să răspundă sau chiar să schițeze un gest.

    — Toată lumea! Cesaryon Darkos împotriva lui Julyan Darkos!

    Servilyanna icni la o distanță ce părea a măsura kilometrii depărtare. Restul mulțimii murmură mulțumită.

    — Eu pariez pe Cesaryon! continuă regele. Cu inelul meu! își scoase bucata de aur de pe deget.

    — Eu pe Prințul Julyan! rânji Padrika ce nu-l suportase niciodată pe Cesaryon. Cu pandantivul meu.

    Un susur general, strigăte și vorbe se iscară de-a lungul tumultului mulțimii. Octavyan lăsă mânerul sabiei sale să cadă în mâna lui Cesaryon. Cesare rareori purta arme asupra lui. Arma sa cea mai fidelă fusese dintotdeauna mintea și numai mintea.

    Să sperăm că inteligența te va ajuta și acum.

     Cu toții se retraseră în spate – Octavyan îi acordă o atenție sporită Servilyannei care se opri să le vorbească ambilor frați –, așteptând nerăbdători începutul primei lupte dintre multe altele ce poate vor mai fi între frații Darkos. Când prințesa hotărî, în final, să-i lase să-și ia pozițiile de atac, uralele începură, fiecare încurajându-și favoritul. Cesaryon era, de departe, cel mai aclamat, deși publicul feminin tindea în mare parte spre cel mai tânăr.

    Prima ciocnire a oțelului cu oțelul fu întâmpinat de icnete din partea ambelor sexe. Octavyan se simțea brusc mândru că el inițase această distracție. Ca un taur neîmblânzit, Cesaryon se năpustea cu lovituri destul de dure asupra fratelui său. Cu agilitatea unui șarpe, Julyan le evita cu grație pe fiecare sau le para cu dibăcie. Apoi, rolurile se inversară, Cesaryon neavând nicio problemă în a se feri sau a para cu asprime când sabia mezinului cădea fără prea multă milă asupra sa. Octavyan nu se gândi niciun moment că va vedea sânge curgând din unul dintre ei. Și totuși, asta se întâmplă.

    Jocul de a lovi și de a fugi de lovitură se încheie brusc, când mulțimea începu parcă să se plictisească. Atunci, amândoi își dezvăluiră esența de taur, esența tatălui lor, ce părea acum atât de pregnantă în fiecare. Loviturile lui Julyan păreau mai puternice și determinate, în timp ce ale lui Cesaryon erau mai inteligente, menite să îl sucească pe adversar în toate pozițiile. Octavyan adoră supliciul până în ultimul moment. Sângele nu cursese încă, dar avea să o facă. Oglindirea soarelui pe oțel îi umplea ochii de bucurie. Ciocnirea metalului de metal părea muzică pentru acel dans atât se calculat. Însă când dansul deveni tot mai lung și mai lung și mai lung, regele își duse palmele pâlnie la gură și urlă:

    — Hai, Cesare, scoate monstrul din tine!

    Atunci, un declic se produse. Cât pentru o clipă, o singură lovitură inteligentă refuză să apară. Razele soarelui tremurară pe lama sabiei lui Julyan când aceasta plonjă direct spre coapsa lui Cesaryon și mușcă din carne până aproape de os. Sângele țâșni, iar lumina fu umbrită de lichidul stacojiu.

    Cesare e de partea mea.

    Cesare era acum învins.

    Spre dezamăgirea marii jumătăți de public, Cesaryon căzu în genunchiul piciorului nevătămat, strângând din dinți, Julyan îndepărtând îngrozit și cu prudență sabia din tăietura adâncă. Când lichidul negricios se împrăștie pe pavajele cenușii, Servilyanna începu să țipe înspăimântată și se repezi asupra geamănului ei. Julyan se grăbi să ajute. Majoritatea femeilor deja își culgeau câștigurile de pe urma pariurilor. Octavyan își îndesă inelul în plama cerșetoare a Padrikăi și se apropie de fratele rănit. Cu ochii pironiți de pământ, văzu maxilarul lui Cesaryon încleștat, gata să plesnească. Pentru prima oară în mult timp, zări în ochii mijlociului teama de a pierde. Iar el, Cesaryon, pierduse.

    Îl prinse de celălalt braț și îl ajută să se ridice. Dezamăgirea plutea pretutindeni. Octavyan îi expedie pe toți imediat și începu să se îngrijoreze când ochii lui se pogorâră asupra rănii. Dacă nu avea să fie tratat de grabă și eficient, Cesaryon și-ar putea pierde darul de a merge sau chiar întreg piciorul. Oricum, orice ar fi fost, acel membru nu avea să mai fie niciodată la fel.

    Prințul rămase tăcut întreg drumul până la Videcttor. Servilyanna nu mai contenea cu lacrimile – de parcă asta ar mai fi putut schimba ceva – precum Julyan nu mai termina cu scuzele. Octavyan știa, undeva în adâncul său, că adevăratul vinovat era el și numai el.

    Îl lăsară pe patul Videcttorului, iar Cesaryon scânci stins din cauza durerii. Oricât de puternic ar fi fost, regele știa că nu puteai rămâne imun la o tăietură ca asta.

    — Mă tem, alteță... Vindecttorul privi lung, că nu va mai fi niciodată flexibil ca înainte.

    — Ce vreți să spuneți? se lamentă Servilyanna.

    — Nervii. Fie ei neimportanți, toți au fost atinși câțiva. Vă pot face niște leacuri și pot drege câte ceva. Sunteți tânăr și s-ar putea să aveți șanse. Sau poate că nu. Numai Ceasius știe... oftă bătrânul.

    Octavyan îl privi lung și insistent, așteptând ca privirea de șoarece fricos a Videcttorului să se întoarcă spre el.

    — Spune-ne lucruri concrete. Pentru asta ești plătit! Nu pentru a ne spune ce știe sau ce nu știe divinitatea.

    Bătrânul șovăi și vorbi într-un final, cu glas scăzut:

    — Rana e adâncă și sunt slabe șanse de a nu se infecta. Trebuie arsă. Și mă tem că arsura nu va face prea mult bine. Așa că trebuie să alegeți alteță, se întoarse spre Cesaryon. Foc și vă păstrați piciorul sau fără foc, s-ar putea să-l aveți ceva mai flexibil, dar nu ca înainte, însă cu o posibilitate uriașă de a face cangrenă.

    Cesaryon privi în gol, iar Octavyan speră că se gândește cu adevărat la ceva. Își închipui cu oroare ce ar face el în locul său. Probabil, nici n-ar mai fi în stare să gândească din cauza durerii.

    — Aduceți apă, glasul lui stins se auzi într-un final. Spălați rana și coaseți-o.

    Servilyanna privi pierdută, Julyan îndrugă un ,,îmi pare rău" vag, iar Octavyan se gândi că șirul deciziilor nechibzuite începuse pentru Cesaryon Darkos. Adevăratul Cesaryon n-ar fi riscat atât, numai pentru a mai putea alerga din nou. Iar în acele momente, cu și mai multă oarare, se gândi câ Cesaryon Darkos redevenise Cesare Darkos, cel de mult uitat în vremurile întunecate ale copilăriei.

    Cesare e de partea mea.

♧

    Întinzând mâna, îi putea prinde oduleurile roșcate în mâini. Erau atât de moi și mătăsoase printre degetele lui. Fierbinți și aproape curgătoare, dezintegrându-se de la căldura pe care ele înseși o plămădeau.

    Își trecu încet degetele printre ele, admirând fiecare șuviță în parte, bucurându-se de fiecare clipă în care tirania libertății întârzia să îl priveze de acea plăcere. Trecu prin dreapta gâtului și îl observă lung și grațios, acoperit de aceeași piele alb-aurie pe care și-o amintea. Și-ar fi dorit să o sărute, să îi simtă aroma. Voia să încerce toate senzațiile ce ar fi venit când pielea lui se va fi lipit de a ei, atât de fragedă și lucitoare.

    Asta, însă, nu se întâmplă. Buzele lui nu-i atinseră gâtul sau orice altă bucată de piele. Dar ochii lui avură privilegiul de a se pogorî asupra celui mai frumos chip pe care îl văzuse vreodată. Nu găsea cusur și se gândi că, poate, așa trebuia să arate perfecțiunea. Ochii înghețați clipiră din nou spre el, galeși, îndemnându-l parcă să se piardă în infinitatea lor covârșitoare. Iar dacă buzele ei pline și roșii nu i-ar fi atras atenția, probabil că ar fi făcut-o.

    Își aplecă fruntea temător și plin de speranță, crezând că buzele lor măcar se vor întâlni, iar astfel va gusta, în sfârșit, din potirul ei păcătos. Ochii ei se închiseră încet și, de parcă ar fi anticipat dorința lui, își ridică bărbia în întâmpinarea sa. Milimetrii îi mai despărțeau buzele de ale ei când o împletitură de glasuri îi săgetară fără milă urechile. Fusese tăcere până atunci. Acum vocile, masculine toate, păreau că îl surzesc.

    — E a mea, răsună un glas.

    — A mea, îngână altul.

    — A mea.

    — A mea.

    Vorbeau deodată, într-un sincron absolut. Și, totuși, reușea să le distingă timbrurile vocale atât de diferite. Unul părea parcă răgușit, altul adânc și molcom, pe unul îi păru că îl recunoaște, iar ultimul era într-atât de vibrant, încât propria inimă începu să tremure.

    Nu, își dori să urle. E a MEA. Și numai a MEA.

    Realiză curând că în ecuația acelui vis, vocea sa nu întrupa un factor. Se clătină, într-un neant absolut, nesimțindu-și nici mâinile sau picioarele. Nici măcar buzele pe care, cândva, le îndreptase spre ea. În ciuda a tot, pe ea încă o vedea. Era o zeiță, o perfecțiune. Și se întrebă dacă acea fată există cu adevărat. Căci oricât de darnic ar fi fost Creatorul, n-ar fi plămădit pe nimeni mai lipsit de cusur decât el.

    — Cesare e de partea mea, buzele ei se arcuiră și glasul îi suna zglobiu.

    Apoi răse, fermecător și zguduitor, cu un farmec pe care nimeni nu-l mai posedase vreodată. Și cu ecoul acelui sunet sfâșietor de frumos, Octavyan Darkos se trezi lac de sudoare, singur, în patul său imens.

    — Cesare e de partea mea... șopti el. De partea MEA.

    Se ridică de sub așternuturi și îmbrăcă un halat abandonat pe marginea patului. Înainte să realizeze cum, pașii lui se îndreptau spre camera Videcttorului, în care Cesaryon zăcea cu un picior grav secționat. Deschise ușa cu grijă, crezând că doarme, dar glasul lui îl biciui din plin de îndată ce păși înăuntru.

    — Ce vrei?

    — Un tablou.

    Tăcerea căzu între ei, în timp ce Cesaryon se sinchisea să se ridice în șezut printre sunete vagi de durere. Octavyan aprinse o lumânare. Se așeză pe marginea patului și apropie enorm de mult flacăra pâlpâietoare, de zeci de ori mai slabă decât focul himerei, de chipul fratelui său. Ochii lui îl priveau lipsiți de expresie.

    — Tabloul a ce? Cesaryon se interesă.

    — Al lui Phoebe Sarkis.

    Suflul fratelui său îngheță și flacăra încetă să mai pâlpâie. Răcoarea se instală incomodă în întreaga încăpere, iar regele fu cuprins de un fior straniu, adânc, ce urzea sentimente stranii undeva între piept și stomac.

    — Ce vrei de la fată?

    Octavyan se ridică și îl privi de sus, dominant, plin de voință și determinare. De undeva dinspre geam, un sunet ciudat reverberă în toată camera. Își auzea sângele vuind în urechi ca înfricoșat de prezențe fantomatice.

    — Un sărut.

    Cesaryon râse amar și adânc, ochii lui strălucind întunecat chiar și în tot acel negru dens al nopții.

    — De ce ar săruta Vulpea o Pasăre?

    — Fiindcă s-a îndrăgostit, declară hotărât, fără alte căi de interpretare.

    Hohotul gutural al prințului răsună din nou. Se foi în pat, potrivindu-și poziția, iar regele se simți brusc aruncat în inferioritate din cauza acelor sentimente atât de periculoase.

    — Bine, îți fac rost de o imagine de a ei, consimți Cesaryon. Dar promite-mi ceva.

    — Orice vrei.

    — Că îți va rămâne slăbiciune până la final, susură printre dinți.

    Octavyan își încleștă maxilarul și încuviință imprecis în întuneric. Asta nu era ceva ce putea promite. Femeile vin și pleacă. Slăbiciunile apar și se risipesc.

    Se întoarse pe călcâie cu un scârțâit enervant de al cizmelor și se îndreptă spre ușă. Îl auzi pe Cesaryon revenind în pozițita de odihnă.

    — Cesare?

    — Hm?

    — De ce parte ești?

    Lumina electrizantă a acelor irisuri fulgeră din nou.

    — De partea mea și numai a mea.

    Păreri?