┏━━━━━━༻♧༺━━━━━━┓

6. Aut Caesar, aut nihil

┗━━━━━━༻♧༺━━━━━━┛

    — Prințe!

    — Prințul meu!

    — Alteță!

   O pereche stoică de pași reverbera pe coridoarele întunecate. Iar când profunzimea lor, hotărârea cu care erau executați și ritmul unic al fiecărui sunet ajungeau să atingă simțurile oricărei alte persoane din palat, se știa foarte bine – Prințul Cesaryon era în drumul său spre Rege.

    Soldații îl salutau sobri, servitorii se trăgeau sfioși, căutând să nu-i stea în cale, nobilii se opreau și își plecau capetele. Nu era un om sobru, însă era încăpățânat. Nu zâmbea prea des și nici nu se bucura de banalități, dar când fericirea îi rodea pe chip, era cel mai frumos dintre bărbați. Nu se prezenta nici ca fiind un altruist ori un visător ori un optimist înfocat. Nici pe departe. Era mai de grabă și reținut, și solitar, și incredibil de realist. Avea ceva ce le lipsea celorlalți doi frați ai săi – respectul de sine, o încredere nemărginită în propria-i inteligență și ambiție. În special ambiție.

    Și apoi, Cesaryon Darkos era de departe singurul bărbat ce avea puterea de a sfida ordinele regelui. De a le schimba și modela după bunul său plac și încă să rămână în grațiile fratelui mai mare. Avea o inteligență înfiorătoare ce îi făcea dușmanii să tremure. Prieteni mulți, nu avea. Nici de oameni mieroși cu interese, nu se înconjura. Miza pe sine însuși și pe nimeni altcineva. Și de asta era, de departe, cel mai temut dintre toți cei trei frații. Unii spuneau că el e Șarpele, dat fiind faptul că era mereu solitar. Alții, bazându-se pe înfiorătoarea-i inteligență, îl atribuiau Vulpii. Pentru ei, inteligența mergea mână în mână cu viclenia. Iar cei din urmă, văzându-l atât de neclintit, frumos prin încăpățânarea sa și forța de a se împotrivi în fața oricărui curent, erau convinși că emblema Taurului se prezenta cea mai impozantă datorită lui. Adevărul, însă, nu fusese deslușit încă de nimeni. Și poate nici nu va fi vreodată...

    Ochii lui de un albastru întunecat îi fixară pe cei doi gardieni din fața ușilor biroului regelui. Acei bărbați masivi și foarte greu de clintit – atribute necesare unei gărzi a regelui – își plecară privirea la vederea lui. Unul își mișcă mecanic mâna ascunsă de armură și deschise ușa. Cesaryon intră impasibil, mulțumindu-i trecător și prinse la timp tomul uriaș ce plonjă spre el.

    Un lucru era cert: Octavyan făcea spume de nervi.

    — O rebeliune! regele urlă, ațintindu-și ochii injectați de furie spre el. O rebeliune în Veragen! Zic că au un alt conducător mult mai bun pe care să îl susțină! Care, mama naibii, ar putea fi mai bun decât mine?

    Cesaryon înălță plictisit o sprânceană. Vechile probleme. Vechile rebeliuni. Paranoia regelui zguduia palatul de la temelie.

     — Am fost informat în privința acestui fapt, se sprijini nonșalant de un scaun din fața lui. Dacă există rebeli, înseamnă că te urăsc. Dacă te urăsc, înseamnă că te invidiază. Dacă te invidiază, ești mai bun decât ei.

    Octavyan îl privi înmărmurit. Apoi, ochii lui se mișcară frenetic asupra chipului său. Părea că gândește cu adevărat în profunzimea cuvintelor lui. Cesaryon zâmbi satisfăcut când replica lui Octavyan răsună în tot biroul.

    — Așa e, nu? Mă invidiază! De aceea ești geniul acestui regat, Cesaryon. Ca să îți dai seama de lucruri ce mă frământă pe mine.

    — Cred eu, îl privi adânc pe rege, că îmi îndeplinesc bine acest scop. De aceea, îndrăznesc să îți cer o considerație, Octav.

    Octavyan se încruntă apoi hohoti gutural.

    — Orice vrei! Oricum ești singurul în care mă pot încrede, Cesare!

    Prințul se așeză în scaunul din fața sa cu o alură inexpresivă, de parcă nu ar fi observat că regele era încă în picioare, iar astfel încălca pe bună dreptate protocolul. Octavyan îl privi perplex câteva clipe. El nici că-l luă în seamă. La naiba cu tot protocolul! Erau, doar, fiii acelorași părinți. Aveau, astfel, drepturi egale.

    — Permite-i lui Julyan să se întoarcă, își spuse cererea cu calm, pe un ton egal, ce nu-i trăda interesele.

    Un mușchi de pe fața regelui săltă spasmodic. Ochii i se întunecară din nou, iar trupul începu să-i tremure de furie.

    Ești atât de slab... Cesaryon gândi, privindu-l. Lăsându-te dominat de furie, întunecându-ți judecata cu paranoie.

    Octavyan înconjură biroul dintre ei și se postă în fața jilțului său. Privirea prințului rămăsese fixată la nivelul ochilor săi, așadar străpungea abdomenul bărbatului cu cap încoronat. Se întrebă, ludic și aproape fantasmagoric, dacă fierea lui Octavyan era pe atât de amară precum felul său de a conduce.

    — Va încerca să-mi ia tronul imediat cum va păși în capitală! regele susură printre dinți.

    — Era un copil pe atunci. Încă e un copil.

    Cesaryon nu își ridică privirea. Făcând uz de imaginația sa, putea vedea intestinele regelui curgând spre podea dintr-o gaură pe care privirea lui i-ar săpa-o în carne.

    — Are sângele mamei în vene, continuă Octavyan pe același ton furios.

    — La fel cum îl am și eu. La fel cum îl ai și tu.

    Cesaryon își lipi vârful limbii de cerul gurii. Sângele mamei sale scurgându-se din Octavyan... Închegându-se pe podea într-o baltă neagră asemenea iubirii ei... Gândul îl făcea să se gândească la faptul că reușise să omoare doi iepuri dintr-o singură lovitură.

    — Nu are ce căuta aici! glasul fratelui mai mare tună. Trei frați la un loc nu a fost niciodată un eveniment de bun augur. Ne va dezbina. Te va atrage pe tine de partea lui. Te va întoarce împotriva mea. Se va folosi de influența ta ca să mă dărâme. Să mă pună la pământ.

    Și, în sfârșit, Cesaryon își ridică privirea spre el. Albastru ochilor lor se ciocni, trimițând scântei electrice în toată încăperea.

    — Crezi că m-aș lăsa influențat de un puști de șaișpe ani? mârâi în direcția lui.

    — Tu însuți ești încă un puști, Cesare! Octavyan i-o trânti.

    — Dacă e să ne luăm după vârstă, toți suntem încă niște băieței care urlă că regulile jocului nu sunt corecte. Ție nu ți se pare corect ca el să trăiască împreună cu noi. Eu consider o nedreptate faptul ca el și Servilyanna să fie tratați drept neica nimeni. Iar el, el – Julyan – vrea doar să-ți fie alături când vei pune bazele celui mai înfloritor Dwyrain pe care omul l-a cunoscut vreodată. Unde-i unul, nu-i putere, cuvintele îi șuierară pe vârful limbii. Unde-s doi, puterea crește, tonul vocii îi deveni mai grav. Iar unde-s trei, majestate, dușmanul nu doar că este zdrobit, dar nici nu mai cutează să se arate.

    Deși el era cel care îl privea de jos, deși se afla captiv între spătarul jilțului și trupul înalt al fratelui său, Cesaryon simți cum cel înfricoșat nu era el. Octavyan îl privea, cugetând și mai adânc la cuvintele lui. Se folosise de cuvântul-cheie dușman. Căci acum, în aceste vremuri, Casa Darkos avea mai mulți dușmani ca niciodată.

    — Scrie-i că poate să vină, Octavyan se îndepărtă de el gânditor, scrutând încăperea cu privirea. Și el, și Vily. Dacă ai dreptate, am imperios nevoie imediată de el.

    Cesaryon zâmbi în gândul său. Într-adevăr, avea o influență exorbitantă asupra regelui. Ceva ce până și pe sine începea să îl înspăimânte.

    — Ai auzit? ochii lui Octavyan se mijiră, de parcă ar fi fost niște fete ce împărtășeau bârfe.

    — Ce să aud? mormăi.

    Regele luă loc în spatele biroului și își uni atent vârfurile degetelor. Ochii lui sclipiră pentru un moment, așa cum făceau de fiecare dată când dădea curs uneia dintre dorințele covârșitoare ale sufletului. Râse molcom și machiavelic înainte să vorbească și începu pe un ton scăzut, de parcă ar fi interpretat un marș funebru.

    — Obsidianul s-a născut printre potăile de Sarkis. Să fi tot trecut o săptămână de atunci... Veștile au ajuns azi dimineață pe un Vultur Acryma.

    Cesaryon nu comentă, nici nu răspunse. Voia să audă toate impresiile pe care Octavyan le avea acum în privința Casei Sarkis. Voia să știe absolut tot ce mișuna în capul lui.

    — I-am dat ordin omului nostru să o ucidă pe fată imediat ce se întâmplă, frustrarea începu să clocotească în el. Cesaryon anticipă continuarea, dat fiind că își vârâse și el, pe nesimțite, ca o șoaptă, nasul în acel atentat murdar la viața unei copile.

    — Și? îl îndemnă să continue.

    — Nenorocitul a ucis pasărea familiei, nu fata! Voi trimite de grabă pe altcineva să ducă fapta la bun sfârșit!

    Cesaryon se ridică din jilț și dădu un tur încăperii. Simțea privirea fratelui său pironită asupra lui. Cum îi studia chipul relaxat, totuși încadrat de forme dure, necizelate. La fel ca ceilalți doi, moștenise ochii de un albastru închis, intens și părul castaniu, ușor ondulat. Aceste trăsături îi aparținuseră tatălui lor ce pierise cu patru ani în urmă. A lui fusese ideea ca, atunci când Copilul de Obsidian avea să se nască, spionii lor din Gorllewin să ucidă fiica familiei Sarkis, ca să le poată periclita perpetuitatea. Era un plan bun. Un plan bun pentru cineva cu o imaginație limitată.

    — Nu te crezi prea crud să ucizi o copilă în pătuțul ei? întrebă ludic.

    — Ei, la naiba, copilă! regele se încruntă. Vei vedea tu ce copilă e când se va deschide în întâmpinarea lui frate-său sau, cine știe, taică-său și va duce păcatul mai departe. Are în jur de paisprezece ani. Mai așteaptă un an numai și potăile de Sarkis vor umple pământul!

    — Nu e vina ei că s-a născut Sarkis, Octav, Cesaryon își înclină capul în direcția lui. Dacă toți am fi uciși pentru familiile din care facem parte, crede-mă, nici eu, nici tu n-am fi fost azi aici.

    Octavyan clipi gânditor în direcția ferestrei.

    — Dar asta tot nu-i taie pretențiile la Dwyrain, vorbi acesta calm. Tot trebuie ucisă, pentru ca noi să trăim.

    — Foarte bine, Cesaryon se înclină și își sprijini umărul de plita șemineului. Să zicem că o ucizi pe Phoebe Sarkis și le distrugi șansa de a se perpetua în continuare prin incest. Nu crezi că ei vor lua asta drept voia divinului lor Phoenix? Un îndemn să renunțe la incest și să-și ia alte femei, nesărutate de foc? Să se împerecheze cu oameni fără moșteniri fantastice și să își împrăștie și mai mult sămânța? Octav, când asta se va întâmpla, atunci vor umple membrii Casei Sarkis pământul. Mai bine lași fata în viața ca să mai aducă pe lume încă doi-trei Sarkis, decât să o omori, iar frații ei să se reorienteze și sămânța lor să dea viață la alți douăzeci.

    Regele se ridică din scaun, iar irisurile lui îl priviră de parcă tocmai avusese o revelație. Arătătorul bărbatului se îndreptă spre el și un zâmbet machiavelic începu să îi reînflorească pe chip. În sfârșit, își dăduse seama.

    — Tu... Tu ai fost, nu? Tu ai schimbat ordinul meu de a fi ucisă fata, nu?

    Cesaryon zâmbi în gândul său, păstrându-și o mină impasibilă pe dinafară. Da, el schimbase ordinul. Trebuia doar să îi înspăimânte puțin pe Sarkiși, să îi facă să se simtă incomod și amenințați. Nu să îi încurajeze să își înmulțească sămânța. Uneori, prințul oftă în gândul său, îi părea că el era singurul care gândea în acel palat.

    — Uneori mi se pare că numai tu mai gândești în palatul ăsta, Octavyan îi rosti gândurile, de parcă i le-ar fi auzit clar și asurzitor așa cum răsunaseră în spatele urechilor lui. Să mă ia naiba, Cesare! Ce-o fi văzut tata la mine și mama la Julyan? Tu ești geniul dintre noi!

    Prințul își strânse pleoapele peste ochi și încercă să își domolească tumultul interior. Îi atinsese una dintre slăbiciuni. Mama și tatăl său, unul lângă celălalt, impozanți, cu chipuri aspre... Mereu cu glas tunător, de parcă se găsea mereu vinovat de ceva. Mâinile lor aspre... Cesaryon se prinse cu mâna de plită și încercă să le alunge fantomele din fața chipului. Cei doi părinți ai săi fuseseră niște monștrii. Dihănii cu chipuri frumoase de om ce doar pretinseseră că își iubesc copiii. Adevărata lor iubire fusese însă îndreptată spre granițele Dwyrainului și spre putere. Nicidecum spre copiii lor ce așteptaseră poate o alintare, o îmbrățișare sau un sărut înainte de culcare. Mama sa nu îl numise niciodată dragul meu. Tatăl său nu își făcuse niciodată timp pentru el.

    — Inteligența e o armă mult prea periculoasă, ochii săi sticloși îl țintiră pe rege. Inteligența nu se compară cu puterea fizică. Inteligența nu e același lucru cu a rezolva corect o problemă sau a gândi repede. Un om inteligent nu gândește. Un om inteligent știe și anticipează totul. Nu se lasă orbit de sentimente sau îngenuncheat de slăbiciuni. Nu-i pasă de inimă. Inteligența e o armă fatală, iar părinților noștri le-a fost prea teamă să nu o întorc împotriva lor.

    — Dacă ai fi putut, ai fi întors-o? întrebarea lui Octavyan răsună ca o șoaptă.

    Cesaryon tăcu.

    — Dacă ai putea, ai întoarce-o împotriva mea? anticiparea mută a unui pericol îi umbri timbrul vocii.

    Tăcere. Din nou. Era ceva greu, pregnant și plin de însemnătate răspunsul pe care ar fi vrut să i-l dea. Dacă ar fi putut cândva, nu și-ar fi întors inteligența împotriva părinților lui și nici n-ar face-o acum împotriva propriului său frate. Dacă ar fi să își întoarcă inteligența împotriva cuiva, nu s-ar limita la o persoană sau două ce se află la conducere. Ar decima popoare, până la ultimul criminal. Ar arde tot răul de pe fața pământului și ar oferi el însuși acea Renaștere pe care familia Sarkis de mult au promis-o omenirii. Nu folosindu-se de focul unui Phoenix sau de puterea unei armate. Folosindu-se de sine însuși și atât.

    Zeii îi erau martori că ar fi putut reuși. Cu un strop de inteligență, altul de ambiție și încă unul de încredere oarbă, lumea ar cădea în mâinile lui, la picioarele lui. Însă ca pe oricare altă persoană, slăbiciunile îl îngreunau. Îl urmăreau ca niște fantome neamuțite ale trecutului, tulburându-i somnul și implicit pacea. Se temea ca, atunci când va ajunge în vârf, cu sângele a mii de oameni păcătoși pe mâini, să nu-și amintească de vorbele tatălui său și să o clacheze.

    Ceea ce ai tu în interior te va transforma într-un monstru, Cesare.

    — Să o întorc împotriva ta? îngână, zâmbind amar. Niciodată. Nu aș vedea niciodată un alt rege pe tron. Sub domnia ta am dus-o cel mai bine până acum.

    Octavyan zâmbi tâmp în fața adevărului parțial pe care îl primise. Apoi, ochii lui se luminară de un sentiment tandru, specific unui superior blând și dădu să se apropie de fratele său mai mic. Milă. Pe toți zeii, cât ura Cesaryon să fie privit cu milă! De parcă era slab și nu și-ar fi putut stabili singur cursul vieții!

    Prințul se feri când regele avu intenția de a-și așeza mâna pe umărul lui. Își feri privirea și o lăsă să cadă asupra cenușii din șemineu.

    — Dacă nu mai alte vești, voi pleca, majestate, abia dacă își făcu vocea auzită.

    — De fapt, Octavyan îl opri chiar când se întorcea spre ușă, ar mai fi ceva. O potaie Sarkis e moartă.

    Cesaryon înlemni. Era ceva ce el nu știa. Iar el știa totul.

    — Ce spui? se roti uluit spre rege.

    Octavyan îl întâmpină cu un zâmbet satisfăcut pe chip.

    — Raajahhul a făcut treaba pentru noi. Avea ceva conturi nereglate cu Perun Sarkis, i-a luat fiul mai mic și în aceeași seară l-a și trimis pe lumea de dincolo. Impresionantă renaștere mai au și ăștia!

    — Raajahhul? Cesaryon se încruntă, privindu-l pe sub sprâncene. Raajahhul, susținător declarat al Casei Sarkis, a făcut asta?

    — Vezi ce sunt prietenii, Cesare? Octavyan zâmbi dezarmant și conspirativ. Te trădează imediat ce ai nevoie de ajutor. De aceea sunt sceptic în privința lui Julyan.

    Puțin îi mai păsa lui de scepticismul în direcția lui Julyan. Julyan fusese cândva o păpușă într-un joc abominabil spre tron. Și nu putea să spună că nu fusese același lucru și băiatul Sarkis mort. Se încruntă când realiză că alegoric îl mai numea băiat. Pearson – așa parcă își amintea că se numea – era, din cunoștințele lui, numai cu an mai mic decât el și cu un altul mai mare decât Julyan.

    Se foi mut în pragul ușii. Era ceva ce începuse să îl neliniștească. O moarte Sarkis neplanificată, cizelată sau încurajată de ei. O moarte Sarkis aproape nefolositoare care totuși avusese loc fără vrerea lor. Un sentiment straniu al spaimei îl cuprinse. Dacă Sarkișii fuseseră trădați de proprii lor susținători, cât va mai fi până unul dintre Darkoși se va trezi, de asemenea, cu un cuțit în spate?

    — Au făcut moarte de nevinovat, gândi cu voce tare, ceea ce făcea rareori.

    — Hm? regele își ridică privirea din documentele pe care începuse să le studieze.

    — Băiatul Sarkis nu trebuia să moară.

    Octavyan zâmbi tâmp, de parcă acel gând al lui Cesaryon ar fi fost cel mai prostesc.

    — Ba să știi că nici rău nu ne face! Moștenitorul s-a născut în fier topit, Ceasiuns o fi știind ce înseamnă! Dar ceilalți doi reprezintă o gravă amenințare. Sau reprezentau, Octavyan se încruntă. Cel ucis de Raajahh a venit pe lume învelit în zăpadă. Zăpadă pe care nu o găsești niciunde altundeva decât iarna în Dwyrain. Era un semn că băiatului îi era dat să ne calce pământurile. Și fata al cărei ordin de execuție tu l-ai parat, știm amândoi, s-a născut în mătase purpurie.

    Cesaryon privi spre unul dintre pereții biroului. Acolo, pe un sfert întreg de perete, trona sfâșiată fosta flamură a Dwyrainul, din vremea în care Sarkișii fuseseră pe tron. Un steag purpuriu, încât îți fermeca ochii. Nestins și nepătat, ispititor ca păcatul. Iar acolo, în centru, ca două lebede de foc ce-și unesc ciocurile, doi Phoenicși aurii se înălțau din flăcări strălucitoare. Locul în care sabia strămoșului său spintecase flamura era chiar centrul uniunii celor două păsări. Piepturile lor, aproape unite, erau despărțite de o tăietură ca o diagonală pe suprafața dreptunghiului.

    Prințul zâmbi, din nou, numai în gândul său.

    Au reușit să îndepărteze Phoenicșii de pe stindard, nu și cei de pe pământ.

     În gând îi reveniră morbide toate paragrafele din cărțile de istorie. În care strămoșul său îi vânase pe Sarkiși neîncetat cu o nebunie spintecătoare. Îi trăsese în țeapă, îi omorâse în bătaie. Dăduse ordin ca femeile din familia Păsării de Foc să fie violate iar și iar până vor da naștere cuiva ce nu era din sămânța lor, numai pentru ca apoi pruncii să le fie smulși de la sân și uciși. Le dorise moarte și dezonorare. Cea din urmă, însă, le-o urzise cu o morbiditate înfricoșătoare.

    Toate felurile în care Sarkișii putuseră fi măcelăriți fuseseră executate. Mai puțin cea din urmă. Nu se știa cum, prin ce fel sau prin ce împrejurare, dar nimeni nu reușise vreodată să violeze o Sarkis. Toții afemeiații dornici ori pieriseră înainte să reușească să încerce, ori fuseseră uciși de femei înseși. Legenda spunea că ele puteau scuipa foc precum un balaur, iar că lacrimile lor se transformau în otravă, ucigând pe oricine le atingea pielea.

    Cesaryon se îndoia de toate astea. În esență, câtă putere mai putea avea o femeie după ce-și vede familia măcelărită, trecută prin sabie și trădare?

     — Atunci să înghețe în zăpadă și să se ștranguleze cu mătase! mormăi prințul, apoi se întoarse pe călcâie și ieși.

    Se săturase de toată acea paranoie. De credința lui Octavyan că în orice moment al nopții, Sarkișii vor căpăta aripi de foc, vor parcurge distanțe exorbitante și îi vor înfige cuțitul direct în piept, unde inima i se zvârcolea plină de viață.

    Era, practic, imposibil. Poate că se trăgeau ei din Phoenix, dar generațiile trecuseră cu sutele de atunci. Și oricât de conservat le era sângele, tot se mai pierduse ceva pe drum. Era imposibil să nu. Cesaryon era convins de asta. De altfel, prințul era convins de orice credea. Nu se îndoia niciodată de gândurile sale. Niciodată.

    O servitoare scăpă pe picioarele lui un bol cu apă când coti din scurt spre coridorul ce ducea înspre odăile sale. Apa fierbinte îi fripse pielea, lipindu-i pantalonii de ceea ce părea acum carne vie.

    Neîndemânatico, îi veni să-i strige, dar capul ei se ridică precipitat, apoi își feri privirea, mai gata să plângă.

    — Iertările mele, prințul meu, se grăbi ea să spună frenetică și speriată. Tremurândă. Cu chipul tot lacrimi și spaimă și dorință de a leșina, cel mai probabil.

    Cesaryon o privi așa cum nu mai privise pe prea mulți înainte. Un sentiment straniu, pe care îl ura cu fiecare fibră, încolți monstruos de încet în inima lui. Era milă. Milă pentru acea fată atât de speriată de prezența lui. Atât de ascunsă în micimea trupului ei firav de parcă dacă și-ar trage capul mai adânc între umeri, ar putea dispărea cu totul de pe fața pământului.

    Fata se aplecă spre podea și dădu să ridice bolul. Cesaryon o prinse rapid de mâini, înghețându-i suflul.

    — Uită-te la mine, rosti neutru.

    — Stăpâne... Domnule... Prințul meu, fata se înecă printre suspine. Rogu-te, prințe! Îmi pare rău, își trase nasul roșu, ce se ivea de sub cascada de păr blond.

    — Uită-te la mine, repetă ordinul.

    Tânăra își scutură capul, părul lung și drept săltându-i peste umeri. Era delicată, observă Cesaryon strângându-i încheieturile într-o singură mână. Iar pielea ei albă părea atât de ușor de sfâșiat. Oasele subțiri, mult prea lesne de sfărâmat. Se întrebă, preț de o clipă, ce căutau asemenea ființe inocente și fragile în acel purgatoriu blestemat? Se folosi de acea clipă ca să o studieze mai bine. O mai văzuse, în treacăt, cu ochiul minți, cum lustruiește mobilierul de pe coridoare. Cum sporovăiește prin grădini cu altele de seama ei și cum seara, obosită, se retrage ca un șoricel în fundul castelului, să-și găsească somnul și alinarea. Dacă se uita mai bine la ea, la pieptul ei nu prea voluptos, la mijlocul subțire, realiza că numai capul era de ea. Și tremura toată. Îi putea simți tremurul în mâini, încât aproape îi făcea și brațul lui să tremure de agitația și spaima ei.

    Își ridică blând și cealaltă mână spre ea, obligând-o să îl privească. Îi prinse nonșalant și atent bărbia, oprindu-i cel puțin tremurul capului. Doi ochi verzi-cafenii se holbau speriați la el, umeziți de lacrimi.

    — Ai mâncat ceva azi? o întrebă preocupat de trupul ei schilod.

    Tremurul ei se opri pentru un moment. Chiar și lacrimile încetară să mai curgă ori respirația să se întețească înspăimântată.

    — P-poftim?

    — Voi mâncați ceva toată ziua?

    Irisurile ei de culoarea unui fruct kiwi necopt se rotiră repede, de pe un ochi al lui pe altul, de parcă n-ar înțelege sensul întrebării.

    — Pe cine servești? continuă interogatoriul.

    — Pe rege, alteță, vocea ei era subțire.

    — Îl servești pe Rege în ce scopuri?

    Fața ei începu să se înroșească. A rușine, a furie. Cesaryon le putea sesiza pe ambele.

    — Sunt fecioară, alteță! se împăună într-un soi de mândrie nebună, pe care apoi se vedea cu ochiul liber că începu să o regrete.

    — Și fecioria nu-ți permite să te alimentezi? Ori ești slabă și neîndemânatică de fel?

    Ea nu-i răspunse. El o privi adânc, încercând să-i citească în hăurile sufletului.

    — Nu ești prima pe care o văd atât de costelivă, ochii lui mai trecură încă o dată pese trupul ei gata să fie sfărâmat de prima adiere de vânt. Serios, voi chiar nu puneți nimic în gură de dimineața până seara?

    Fata clipi des și privi într-o parte, alungând lacrimile agățate de gene.

    — Numai seara, răspunsul îi suna ca o șoaptă pierdută în imensitatea palatului. Ne hrănim numai seara, cu resturi de la bucătărie. Servitoarele în vârstă au prioritate, noi terminăm ultimele cu treaba și tot așa ajungem și la masă, alteță.

    Cesaryon pufni simplu, de parcă știuse deja răspunsul și fusese nevoie de acea fată ca să i-l dezvăluie pe de-a întregul. Pantalonii i se lipiră din nou de piele când se mișcă, iar o oarecare durere îl înțepă. Servitoarea îl privi gânditoare, cu părere de rău în ochi, amintindu-și parcă sinelui său să fie mai atentă data viitoare.

    — Mă scuzați, se aplecă ea după bol și dădu să îl ocolească.

    — Cum te numești? Cesaryon o opri, din nou.

    — Walerie, își roti ea jumătate de trup înapoi și schiță o reverență fâstâcită.

    — Walerie, îi testă numele pe limbă. Walerie, spune-le servitoarelor bătrâne că Prințul Cesaryon ordonă ca programul tuturor, indiferent de merite sau vârstă, să fie același. Și la muncă, și la mâncare.

    Trăsăturile ei fine se schimonosiră încurcate.

    — E peste ordinul majestății sale, prințul meu, ochii verzi-cafenii sclipiră.

    Prințul zâmbi în colțul gurii, plin de încredere și oarecum arogant. Căci așa se simțea în acele momente, în care Walerie stătea pur și simplu și îi admira chipul cizelat în forme ceva mai moi, care inspirau totuși duritate și putere.

    — Spune-le servitoarelor bătrâne că Prințul Cesaryon ordonă, îi repetă ca și cum ar face-o unui copil mic. Nu vor comenta, crede-mă.

    Fata bâjbâi să dea din cap, să îi mulțumească și să îl asigure că așa va face în același timp. Ieși un ghem de cuvinte stâlcite, fără noimă și aproape haioase. Cesaryon însă nu putea fi prea încrezător și amuzat în același timp. Nu se amuza din fleacuri rostite la teamă și frenezie de o servitoare ce părea că posedă două mâini stângi. Îi făcu nevrotic semn să plece și își continuă drumul, gândindu-se la nedreptatea în care Octavyan îi educa pe toți. De la Julyan și Servilyanna, până la slujitori.

    Își moștenea tatăl la caracter, fără doar și poate, iar într-o altă scăpare de o secundă, Cesaryon se întrebă cu cine semăna el oare mai mult. Sau dacă semăna, de fapt, cu cineva. Îi părea deseori că era desprins de lume. Că nu se regăsea nici în egoismul abominabil al mamei, nici în furia și autoritatea îngrozitoare, lipsită de democrație a tatălui lor. Totuși, se simțea și el stricat pe interior. Că poseda o parte negativă pe care nu ar trebui să o aibă. Ca un șarpe, se gândi că ar trebui să-și schimbe pielea. Iar cu oroare, în gând îi răsări ideea că el era Șarpele.

    Apăsă pe clanța ușii dormitorului său și intră în sanctuarul său neatins de mână de femeie de ani buni. Lucrurile, el obișnuia să și le pună mereu în ordine. Praful, el să și-l curețe în timp ce cugeta la modalități de a-și duce la bun sfârșit scopurile. Nu trăia mizerabil, deci nu lăsa dezastre în urma sa.

    Se așeză la pupitru și își înmuie penița în călimară. Rămase perplex când realiză că nici nu știa cu ce să înceapă, cui să i se adreseze. Iar el știa totul...

    Să-i scrie lui Julyan? Dar ce știa el despre Julyan? În copilărie, abia dacă fuseseră apropiați. Se știau drept frați după nume, nimic mai mult, nimic mai puțin. Fuseseră despărțiți și ținuți la distanță, căci el, mijlociul Cesare, fusese mereu un specimen îngroiztor pentru ceilalți.

    Să-i scrie Servilyannei? O ceață groasă îl împrejmuia când se gândea la ea, iar ceva lipicios îl cuprindea din interior. Să fi fost un sentiment pe care uitase cum să-l simtă? N-o mai văzuse nici pe ea de șase ani. Era sora lui geamănă și chiar de pe atunci, fusese o frumusețe zdrobitoare. Cu ochii ei mari albaștri și chipul în formă de inimă, semănând deopotrivă cu cele ale ambilor părinți. Își amintea vag cum degetele ei se desprinseseră de ale lui, cum îl privise cu lacrimi în ochi apoi se întorsese pentru toată acea perioadă ce urmase și alergase spre mama lor, spre săbiile ridicate împotriva lor, iar el rămăsese la mijloc, nestrigat de nimeni și buimac. Cu Vily, mama și Julyan într-o parte și Octav în cealaltă. Neputincios. Lipsit de vlagă. Simțindu-se al nimănui, iar dacă ar fi urmat să fie zdrobit în acel atac oricum nimănui nu avea să-i pese...

    Aruncă cu penița și călimara pe podea, pufnind frustrat. Ura să își amintească de acele momente. Ura atât de mult încât ura aceea clocotea în el, până îi făcea afurisita de inimă să geamă de durere. La naiba cu tot ce fusese cândva! La naiba cu trecutul! Voia să se mai axeze numai pe prezent și viitor. Să uite de suferință, de greșeli, de sentimentul că era al nimănui și că nu avea, de fapt, nimic ce să îi aparțină de drept.

    Privi înfuriat spre podeaua pe care se formase un lac de cerneală.

     Perfect. Acum trebuie să și curăț.

    Chiar și un om inteligent avea rătăcirile lui. El încerca să le minimalizeze, dar cu cât țintea mai sus, cu atât podiumul construit în trecut începea să conteze. Iar de nu ar fi știut că s-ar fi sfărâmat totul, ar fi trimis naibii chiar și podiumul!

    Își petrecu următoarele zece minute reparând ravagiile făcute, frecând podeaua până îi săriră câmpii. Aproape se pierdu cu cumpătul și începu să nu se mai recunoască. Era el, oare, Cesaryon Darkos, Prințul neclintit din prezent sau Cesare Darkos, Micul Prinț vulnerabil din trecut?

    Se ridică ceva mai curajos, ceva mai hotărât de pe podea și hotărî să înceapă cu ceea ce ura cel mai mult. Cu începutul.

    Servilyanna, începu simplu, fără să folosească vreun apelativ. Apoi, cuvintele începură să curgă cum nu credea că o pot face. Începu să îi spună cât de mult ar fi dorit să vină să locuiască ea și Julyan cu ei, cât de mult bine și câtă fericire le-ar aduce lui și lui Octavyan. Mai presără textul cu câteva minciuni și reuși chiar să se înmoaie cât de cât și să pară drăguț. Apăsa uneori pe peniță când se forța, trecându-i vârful chiar de cealaltă parte a foii. Înjura de două ori, apoi continua mai absent decât prezent, cu cuvinte fără noimă, care să umple doar spațiile libere. La final, se regăsi cu două pagini întregi scrise și probabil numai Ceasius știa de unde reușise să încropească atâtea!

    Se lăsă pe spătarul scaunului mândru de sine și își admiră munca. Știuse ca va fi în stare! Bineînțeles că știuse! Doar era Cesaryon Darkos, nu?

♧

    În acea dimineață totul părea mai amplificat. De la foșnetul frunzelor proaspăt înverzite, până la râsetele rare ale servitorilor ce se ascunseseră prin cotloane ca să măture, să-și facă treaba și să se ferească de Cesaryon în același timp.

    Soarele era pe cer de cinci ceasuri deja, iar norii nu se zăreau niciunde. Prințul își duse mâna streașină la ochi și scrută orizontul vast. Capitala se întindea dedesubtul privirii sale, iar mai deasupra se întrezăreau dealurile ceva mai joase ce mărgineau orașul. Palatul fusese ridicat pe cea mai înaltă dintre cele patru coline – Moartea Phoenixului, Pădurea Vulpii, Pietrișul Șarpelui și Domeniul Taurului. Cel din urmă adăpostea încă de la poale până în vârf, palatul construit de primul Darkos domnitor. Palatul Alianțelor îl numise. Căci imediat după îndepărtarea Sarkișilor de pe tron, zeci de alianțe prin căsătorii fuseseră făcute de noua familie regală în acea fortăreață.

    Moartea Phoenixului mai adăpostește încă ruinele fostei reședințe regale, năpădită acum de ierburi și fărâmituri din propriul moloz. Pădurea Vulpii servește drept domeniu de distracție. Găzduiește vânători regale, o mulțime de trofee – cerbi și vulpi și urși și mistreți și iepuri – și, în special, în centrul pădurii, ascunsă de ochii celor neștiutori, o terasă frumos amenajată lângă pârâul ce se transformă în râul orașului la poale. Pietrișul Șarpelui e o adunătură aspră de pietre neșlefuite, însă în adâncuri, păstrează rezerve uriașe de metale prețioase.

    Cesaryon clipi des, focusându-și privirea spre poarta ce se deschidea greoaie la ceea ce părea un kilometru depărtare. O trăsură greoaie, împovărată de cufere și trasă de opt cai vânjoși înainta pe pietrișul lucitor. Emblema familiei regale strălucea impozantă pe ea. Pe un font azuriu, capul Taurului era primul care îți sărea în ochi, datorită coarnelor sale. Era un cap de bovid, privit din profil, cu ochi mari negri, migdalați, amplasat pe partea stângă a stemei. Pe partea dreaptă, cu urechile-i ascuțite și botul elegant, vulpea îi susținea privirea, iar gura ei aproape părea antrenată într-un rânjet ascuns – Cesaryon crezuse asta încă de când se știa. Iar între cele două mamifere, o reptilă șerpuită se prezenta precum o fisură în perete, cu limba bifurcată îndreptându-se parcă în ambele părți.

    Cei trei frați – mereu fusese așa. Trei frați Darkos – doi prinți și un rege. Unii reușiseră să-și dezvăluie animalul interior, alții nu. Antyon – Taurul Sur, Remyan – Vulpea fără colți și Neiryan – Șarpele cu picioare erau de departe cei mai cunoscuți. Fondatori ai casei regale, fuseseră pe rând regi. Vulpea Remyan fusese cel dintâi, totuși cel mai tânăr dintre frați. A lui fusese inițiativa rebeliunii împotriva Sarkișilor, el reușise să-și însușească tronul cu ajutorul vicleniei și tot el aproape făcuse neamul Păsării de Foc să dispară de pe fața pământului. Însă să câștige tronul fusese de departe mult mai ușor decât să îl păstreze. Taurul Sur, cel mai bătrân dintre frați, i-l smulsese imediat ce cursul țării revenise la normal, folosindu-și furia ca să își omoare fratele cel mic cu mâinile goale. Unsprezece ani duraseră până ca veninul târâtoarei – care intrase de curând în scenă – să îi aducă finalul și Taurului Sur. Legenda spunea că Neiryan îi furnizase otravă în mâncare timp de unsprezece ani, făcându-l ca pe final să arate drept un mort cu ochi vii. Își ucisese fratele cu sânge rece și pășise spre tron cu o eleganță terifiantă. Și în ciuda a tot, linia mijlociului – a Șarpelui cu picioare – nu fusese niciodată cea menită să domnească. Lipsa sa de inteligență îi permisese să lase în viață fiii lui Antyon. După opt ani de domnie aceștia l-au ucis în somn, iar cel mai în vârstă a urcat pe tron. Frații săi nu s-au răzvrătit vreodată împotriva lui, iar de atunci puțini au mai făcut-o împotriva fratelui domnitor.

    Cesaryon își încleștă pumnii când trăsura opri la o distanță considerabilă de scări. Era, oare, generația lor menită să rimeze cu trecutul?

    Păși lent și curios, cu o emoție pe care nu o putea înțelege în piept, privind cum ușa trăsurii se deschide.

    Trecuseră două săptămâni de când trimisese scrisoarea.

    Un cap șaten, asemenea capului său, se ivi din întunecimea caleștii și se roti dornic de cunoaștere în jur. Suflul prințului îngheță și simți cum blestemata de inimă era gata să-i cedeze. Privirea fetei din pragul trăsurii se întâlni cu a lui. Iar acela fu momentul în care uită cum să respire. Când lumea i se zgudui cu totul de la temelie.

    O clipă, două, trei, se priviră nemișcați, de parcă timpul înghețase în jurul lor. Apoi, un chițăit straniu, dar fericit se eliberă din pieptul fetei. O văzu sărind nerăbdătoare și începând să alerge spre el. Iar fără ca măcar să le comande, picioarele lui începură să meargă și ele spre ea. O vedea cu chipul tot distorsionat de fericire cum se îndreaptă nebunește spre el. Brațele ei se deschiseră și începu să râdă și să plângă deopotrivă de fericire când mai fu numai la câțiva pași de el.

    — Oh, Cesare! fata se aruncă în brațele lui, iar el o prinse cu o dorință de care nu știa de unde izvora.

    Auzi un sunet de eliberare și realiză cu stupoare că provenea din propriul lui piept. Înainte să mai cugete, își ridică degetele și le lăsă să plutească peste părul ei atât de des și moale. În numele tuturor zeilor! Cineva parcă îi juca în picioare inima și i-o transforma apoi în gelatină. Trecuse atât de mult timp! Șase ani în care nu o văzuse, șase ani în care nu îi mai vorbise, șase ani în care aproape îi uitase mirosul și caracteristicile chipului.

    În timp ce ea îi săruta obrazul plină de dor, se auzi chemând-o asemenea unui copil.

    — Vily! șopti apăsat la rându-i de dor. Oh, Vily!

    Era mai înaltă decât și-o amintea. Fata asta crescuse! Ei, la naiba fată! Era o femeie de acum. Lacrimile ei se transferară pe pomeții lui, iar hohotele ei deveniră cântec pentru urechile lui.

    — Vily! Ceasius, fii cu noi! Vily! o lăsă înapoi cu picioarele pe pământ și își îngădui să o privească.

   Cât de frumoasă se făcuse! Luase tot ce era mai frumos de la mama și de la tata și se transformase în cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse. O privi de sus în jos, cum devenise voluptoasă și mult mai feminină. Sânii ce îl înțepaseră când o prinsese în brațe nici că existaseră cu șase ani în urmă. Zâmbetul, însă, rămăsese același. Cu dinții albi ca niște perle și buzele pline și roșii ca petalele trandafirilor.

    — Cesare, până și vocea tulburată de atâtea sentimente îi era schimbată. Uită-te la tine cât ai crescut! Eram la fel de înalți atunci! Nici nu știi cât de fericită sunt să te văd! ea îi prinse chipul în mâini. Aproape nu te mai recunosc!

    Voia să-i spună și el cât de mult se transfigurase. Dar alte vorbe îi alunecară pe limbă.

    — Mi-a fost dor de tine, Vily!

    Ea hohoti surprinsă, iar buzele i se arcuiră drăcește.

    — Vocea ta, își înălță sprâncenele amuzată. Mi-e frică de tine acum, Cesare! Ai o voce de lider!

    Râseră amândoi în urma ironiei ei, iar Cesaryon realiză că nu își mai amintea ultima oară când râsese atât de bine și atât de sincer.

    — Avem atâtea să ne spunem, îi zise el.

    — Așa e, Servilyanna admise. Avem un car de lucruri de împărtășit! ochii îi sclipiră. Dar nu sunt singura, Cesare.

    Trupul ei zvelt se mută în dreapta lui, lăsându-i cale liberă spre persoana ce stătea în fața trăsurii cu chipul nesigur și curios. Avea părul blond al bunicii, exact cum și-l amintea. Și aceiași ochi albaștri ca ai tuturor. Julyan nu mai era un puști, căci se înălțase aproape la fel de mult ca el. Și îi vedea brațele, odată slăbănoage, acum conturate de mușchi. Cu fericirea încă pe buze, păși înspre el. Servilyanna se apropie și ea, zâmbind.

    Cesaryon se opri la doi-trei pași de mezinul familiei și îi întinse o mână zâmbind cu o sinceritate pe care nu i-o arătase niciodată.

    — Bine ai revenit, Julyan!

    Julyan zâmbi nesigur și îi întinse mâna stângă în aceeași manieră. Apoi, realizară că nu erau deloc pe aceeași mână și se grăbiră amândoi să și-o schimbe ajungând în aceeași ipostază. Pufniră în râs la unison și se îmbrățișară frățește așa cum, de asemenea, nu o făcuseră nici măcar o dată în trecut.

    — Mă bucur să te revăd, Cesaryon! vocea lui Julyan suna atât de adolescentină.

    Cesaryon intenționă să-i spună ceva, dar Servilyanna interveni peste el. Uitase de acel obicei pueril al ei.

    — Tavy nu e aici? Nu a venit? E ocupat? îl asaltă cu întrebări.

    Cesaryon simți cum starea cea bună începu să i se risipească. Abuză de prima minciună izvorâtă în minte chiar de întrebarea ei.

    — Au fost niște rebeliuni săptămânile trecute și e foarte ocupat să redreseze treaba. E cel mai greu lucru să stai pe tron, zâmbetul i se preschimbă într-o grimasă.

    — Oh, sora sa își flutură genele. Atunci îl vom întâlni și pe el mai târziu, când e liber. Nu, Julyan? Băiatul aprobă grăbit. Foarte bine, Cesare! fata se agăță de brațul lui și al lui Julyan și îi întoarse simultan spre palat. Spune-ne tot și nu îndrăzni să omiți ceva!

    Cesaryon privi spre jovialitatea de pe chipul ei, iar inima îi păru din nou mutilată de acel sentiment straniu. Și abia atunci înțelese.

    El, Cesaryon Darkos, uitase să iubească.

    Păreri?