┏━━━━━━༻△༺━━━━━━┓

33. Toarnă acid

┗━━━━━━༻△༺━━━━━━┛

     — Vă rog să mă urmați!

     Julyan își înălță privirea spre cavalerul ce tocmai deschisese ușa odăilor sale.

     — Unde?

     Cavalerul îl privi impasibil.

     — S-a întors regele? se interesă Julyan cu grijă.

     Bărbatul încuviință scurt.

     Julyan înghiți în sec și se ridică din colțul în care se ghemuise. În timp ce trecea pe lângă pat, își ascunse sub mânecă un cuțit pentru deschis scrisori. Răceala lamei îl făcu să tresară. Oare la fel de rece era și muchia toporului?

     Înainte de a părăsi Capitala cu toți soldații pe care îi putuse aduna, Regele ordonase ca Julyan să fie găsit și închis în camera sa până la noi ordine. Padrika îl găsise în bibliotecă. Venise însosțită de doi soldați uriași, cu chipurile ascunse sub coifuri.

     — Ce vrei? o întrebase, iar femeia zâmbise pisicește. Mi-ai promis că dacă fac cunoscută în fața curții vestea că Octavyan vrea să-l ucidă pe Cesaryon...

     — Ți-am promis? Ești sigur? i-o tăiase ea.

     Padrika pășise spre el și se oprise în dreptul lui.

     — Regele mărșăluiește spre Kirosen, îi zisese pe glas scăzut. Știi de ce? Fiindcă iubitul tău Kiros te-a abandonat. S-a înhăitat cu Cesaryon acum.

     Julyan își întorsese chipul spre ea.

     — Kiros e în temnițe.

     — Mă tem că nu toți oamenii lui.

     — Flavien? Julyan înghițise în sec. El unde e?

     Padrika ridicase neimpresionată din sprâncene și fluturase emfatic dintr-o mână.

     — Luați-l! le ordonase gărzilor și pășise în spate.

     Acum, Julyan urma bărbatul ce-i curmase captivitatea prin holurile fremătânde. Alteori privit de toți cei pe care-i întâlnea în cale, Julyan era acum pe deplin ignorat. Cu toții stăteau aproape unul de călalt, vorbind repede, șoptindu-și în urechi, privind terifiați spre ferestre. Julyan își croi drum printr-o mulțime, iar cavalerul îi acordă câteva clipe de răgaz. Curtea pentru antrenamente era plină de oameni. De bărbați în straie modeste, înghesuiți unul în celălalt precum niște animale.

     — Ce se întâmplă? întrebă Prințul, întorcându-se spre gardianul său.

     Câțiva oameni îl priviră de parcă abia ce-i sesizau prezența.

    — Sclavi, răspunse scurt soția unui nobil curtier.

     Cavalerul îl apucă pe Julyan de braț.

     — Trebuie să mergem la Rege, Alteță. 

     Prințul mai privi odată încurcat mulțimea de oameni și îl urmă. Sclavi? Ce ar fi trebuit să însemne asta?

     Intră în biroul Regelui, ținându-și capul plecat, rotind micul cuțit printre degete. Octavyan era singur. Stătea cu spatele, privind la rândul său pe fereastră deschisă. Julyan așteptă plecarea cavalerului, ochind un punct de pe ceafa fratelui său. Octavyan se roti însă spre el exact când ușa se închise. Era tras la față și părea a suferi de nopți întregi de nesomn.

     — Vino să vezi, îi zise.

     Julyan ezită o clipă, apoi se apropie. Ajunse în dreapta lui și își ridică ochii spre cei ai Regelui. Oboseala se citea limpede în vinișoarele roșii din jurul ochilor albaștri.

     — Privește! Octavyan îl apăsă pe umăr. Privește pe fereastră și spune-mi ce vezi!

     Julyan privi, iar priveliștea din curte abia dacă se schimbase. Bărbați cu stema regală pe armură, negreșit soldați ai Coroanei, erau rispiți printre mulțimea de oameni, încercând să mențină ordinea. Julyan observă abia acum că nu erau doar bărbați printre cei înghesuiți sub ochii săi. Erau și femei, ba chiar și copii. Sclavi.

     Nu se poate, gândi el cu oroare.

     Regele își aduse buzele aproape de urechea lui. Îi simțea respirația fierbinte pe ceafă. Cu groază, Julyan strânse cuțitul între degete. Nu se mai aflase niciodată singur într-o încăpere cu fratele său mai mare, realiză tulburat. O simplă îmbrâncitură și Octavyan l-ar fi putut arunca peste pervaz. Tresări în fața gândului, iar Octavyan îi strânse umărul mai tare.

     — Știi cine sunt? Știi ce sunt toți acei oameni? îi șopti regele în ureche. Acum patru zile erau kirosenieni. Erau dwyrainieni. Acum... Astăzi, niciunul dintre ei nu mai este niciuna dintre cele două. Serveau un trădător, deci la rândul lor au devenit trădători. Dar n-aș putea să execut mii de oameni, nu?

     Sângele îi îngheță vene. Prințul apucă strâns între degete marginea inferioară a pervazului.

     — Așa că acum, sunt ai mei să fac tot ce poftesc cu ei. Am drept de viață și de moarte asupra lor. Eu decid dacă mănâncă sau dacă, cu inimile lor putrede, au dreptul să i se închine lui Ceasius. Deci când te întorci înapoi la fanaticii tăi lorzi, spune-le că asta îi așteaptă pe toți cei ce nu mă urmează... Kirosenul n-a fost o provocare de război. A fost o lecție. Și-ar face bine să o învețe. Altfel, rând pe rând vor deveni ai mei, să fac ce poftesc cu ei.

     — Sclavi, conchise Julyan consternat.

     Regele râse scurt.

     — Sclavi, într-adevăr.

     — Nu se poate! Julyan se roti spre el. Dwyrainul n-a avut nicicând sclavi. Nici măcar pe vremea regilor Phoenix!

     Octavyan își roti ochii peste cap și se îndreptă spre birou. Își turnă vin într-un pocal.

      — Sclavagismul e o practică dezumanizantă! continuă. E o practică dezumanizantă din est, un obicei primitiv și barbar...

     — N-am auzit Gorllewinul ducând-o rău din pricina asta, Regele dădu peste cap un pocal.

     — Nu, dar Gorllewinul nu are...

     — Sclavi? i-o tăie Octavyan. Poate că nu-i numesc așa, dar toate michele lor și păsările albe ale Raajahhului, kanemesanii și jabaniții din sud ce crezi că sunt?

     Julyan făcu un pas înspre el.

     — Nu sunt sclavi, sunt tocmiți de rayiși în schimbul a...

      — Adăpost și mâncare, îl completă Regele. Nu bani. Asta e exact ce le voi oferi și eu, îndreptă degetul spre fereastră. Bineînțeles, dacă se comportă bine.

     Julyan rămase nemișcat, neștiind ce ar mai putea să spună sau să facă. Regele își umplu un nou pocal. Julyan reconsideră utilitatea cuțitului. Îl lăsă să-i alunece printre degete și făcu nesigur un pas înainte. De ce avea rețineri? Îi ucisese mama, încercă să-și reamintească. Cel mai probabil o ucisese și pe Servilyanna. Îl izgonise, îl umilise. Scrâșni din dinți și mai făcu un pas. Avea să distrugă poporul dwyrainian.

     Octavyan își ridică privirea și Julyan înlemni. Regele îl privi lung, apoi își înclină capul, de parcă ar fi considerat ceva.

     — Mabj și Truk au reușit să fugă din Capitală, enunță el. Să strângă o armată, nu mă îndoiesc.

     Julyan înghiți în sec.

     — Nu știu nimic despre asta.

     Octavyan pufni.

     — Tu știi ceva?

     Regele așeză pocalul pe masă și se așeză pe scaun. Julyan își duse mâinile la spate.

     — Trebuie să recunosc, Regele oftă confesiv, nu mi-am dat mult timp să te cunosc. Dar acum văd că nu am pierdut nimic.

     — Nu știi cum să o faci, Julyan răspuse înainte să gândească.

     Își trecu un deget peste lamă. Sângele îi udă pielea.

     Octavyan rânji.

     — Dar am observat ceva la tine, continuă Regele indiferent. Cesaryon nu e cel mai bun dintre spadasini, dar cu siguranță nu e nici mediocru. Și tu... tu ai reușit să îl rănești. Ești un luptător bun, nu?

     Ceasius, gândi Julyan.

     — M-am plictisit de ideea cu turnirul. Generalul mi-a dat una nouă și mult, mult, mult mai interesantă.

     Simpla mențiune a Generalului făcu sângele prințului să fiarbă. Știa că el fusese cel care-i retezase capul mamei lor. El sau unul dintre oamenii lui. Dacă Julyan ar fi avut șansa la doar două lovituri, iar în fața lui s-ar fi aflat Octavyan sau Myragh, l-ar fi lovit pe Myragh de două ori fără să stea pe gânduri.

     — Dezumanizant ai zis, Octavyan se ridică și se îndreptă înapoi spre fereastră. Le voi da o șansă să devină înapoi oameni. Prin luptă și-au pierdut libertatea, prin luptă și-o vor recăpăta. Sclavii împotriva... Regele se întoarse și rânji. Împotriva stăpânilor. Cum îți sună asta?

     Julyan anticipa cu un nod îngât șirul gândurilor fratelui său. Stomacul i se ridică în gât.

      — Tu, întregul neam Kiros, Truk, Mabj, doamna Fera și familia ei, Dur, Sucan... Toți ceilalți, până și Syrill, împotriva kirosenienilor. Ultima castă în viață dictează câștigătorii. Nu-ți sună a partidă reușită?

     Julyan se apropie înverșunat de el.

     — De ce nu mă execuți pe mine? Ar fi totul mult mai ușor. N-am cerut toate astea! N-am cerut să mă numească rege! Trebuie să mă crezi!

     Octavyan ridică neimpresionat o sprânceană.

     — Nu ești tu cel pe care-l vor pe tron. Sunt eu cel pe care nu-l vor.

     Prințul făcu decepționat un pas în spate. Realitatea îl plesni cu palma sa aspră. Nu era, în fapt, deloc special. Faptul că fusese cândva susținut de mama sa era doar un pretext. Îl aleseseră pe el în locul lui Octavyan doar pentru că avea sângele unui rege. Și pentru că-l vedeau mai slab, mai maleabil, mai ușor de influențat... Foarte bine l-ar fi putut alege și pe...

     — Cesaryon, zise cu voce tare. Se vor alia cu Cesare, dacă mă execuți pe mine.

     Octavyan nu mai spuse nimic. Julyan se forță să gândească. Octavyan se temea de puterea lui Cesaryon mai mult decât se temea de puterea lui. Dacă l-ar atrage pe Cesaryon de partea sa, cugetă Julyan, acesta ar fi putut găsi o cale prin care toate ideile diabolice ale Regelui să fie spulberate. Dacă... Cesaryon avusese atâtea ocazii prin care să aleagă să-l susțină pe el și, totuși, se întorsese spre Octavyan de aproape fiecare dată. Însă acum părea că nu se mai întoarce spre niciunul dintre ei. Își croia singur o cale învăluită în mister și întuneric. Care ar putea fi, în fapt, scopul pe care îl urmărea fratele lor mijlociu? Dacă ar fi reușit să îl descifreze, Julyan poate ar fi reușit chiar și să triumfe.

     — Cesare va participa și el în această confruntare?

      Regele deschise gura, dar niciun cuvânt nu-i părăsi buzele. Părea încurcat.

     — Cesare? Ceasius, nu! Cesare e cu totul o altă...

     Își alipi buzele și îl privi pe sub sprâncene.

     — Nu e problema ta, conchise.

     Regele își ocoli masa de scris și îi împinse cerneala, penița și un pergament.

      — Le vei scrie lui Mabj și Truk. Le vei spune că ori se întorc în Capitală împreună cu familiile lor și se vor supune luptei, ori voi preschimba pământurile lor într-un alt Kirosen.

     — Nu se vor întoarce, zise Julyan.

     — Poate. Dar nu voi fi eu vinovat în fața oamneilor pentru nechibzuința propriilor lorzi.

     Julyan strânse din ochi. Era un drum fără scăpare.

     — Și dacă refuz să scriu? Orice ar fi, mi-ai pecetluit deja soarta.

     Octavyan îl privi impasibil câteva clipe, de parcă ar fi așteptat să-și retragă cuvintele și să se supună. Când asta nu se întâmplă, Regele își îndreptă spatele și își drese glasul.

     — Intră, zise, iar ușa laterală a încăperii se deschise.

      Pe ea intră generalul Myragh. Julyan strânse cutițul între degete, cu sângele fierbând. Ridică mâna și fu gata să se năpustească asupra lui. Însă generalul se întoarse și dezvălui ceea ce căra în brațe. Era fata lui Kiros cu fustele însângerate. Stomacul îi urcă prințului în gât și se gândi că trăise mai mult decât ar fi trebuit.

      Se aplecă asupra biroului și luă penița între degete.

     Semnă scrisoarea în timp ce fata suspina.

△

     Dacă Mabj și Truk reușiseră să fugă însemna că toți ceilalți erau închiși în celulele de sub palat sau în propriile apartamente. Întregul neam Kiros, Olanor, Flavien... Și Julyan, în camerele sale, de două zile.

     Oftă și se așeză pe podea, sprijinit de perete, cu câteva clipe înainte ca ușa să se deschidă. Servitoarea intră cu prânzul după cum obișnuia. Așeză mâncarea aburindă pe un scrin și îl privi apoi cu ochii mari.

     — V-am adus cartea pe care ați cerut-o.

      Julyan se încruntă. Nu ceruse nicio carte. Mai avea încă destule necitite prin cameră. Dădu din cap în direcția ei, iar fata dispăru în tăcere. Prințul așteptă câteva secunde înainte să se ridice. Se apropie reticent de scrin și întinse mâna spre cartea cu copertă de piele, așezată strâmb lângă bolul cu ciorbă. O deschise, o răsfoi, o scutură. Nimic.

     Trebuia să fie un mesaj pe undeva, era sigur.

     Cinci pagini aveau colțul din dreapta sus îndoit. Le citi și răsciti până ce cuvintele îi deveniră atât de familiare, încât ajunse să le parcurgă pe fiecare în parte în doar câteva clipe. Dar poate că asta era problema. Le citea prea repede și nu era atent la detalii. Începu să mănânce și reciti fiecare cuvânt de pe fiecare pagină cu voce tare printre îmbucături. Era unul dintre volumele codului de legi al Regelui Pleidan. Și niciuna dintre legi nu-i indica ceva deosebit. Prima pagină cuprindea câteva dintre legile prevăzute doar familiei regale. Unele dintre ele erau caracteristice Sarkișilor, altele erau de-a dreptul stupide. Pe primele două rânduri ale primei pagini îndoite era scris caligrafic și subliniat, de parcă ordonanța avea o însemnătate primordială: Al doilea născut al capului familiei toarnă vin în cupele participanților la sfatul regal.

     Julyan se chinui să-și amintească dacă Cesaryon sau Servilyanna serviseră drept paharnic tatălui lor. Prințul nu-și aminti ca sora sa să-i fi destăinuit astfel de îndeletniciri. Ce-i drept, nici nu obișnuiseră să-și aducă prea mult părinții în discuții. Poate că obieciul pierise odată cu dinastia Sarkis. Sau poate că departe, în est, acele câteva ființe cu sânge de foc încă îl mai păstrau. Julyan încercă să-și amintească cine era al doilea născut al lui Perun Sarkis, însă abandonă gândul când realiză că informația n-avea nicio relevanță.

     Sau poate... Poate avea. Nu-i fusese trimis un cod de legi întocmit de un rege Sarkis fără niciun motiv, nu? Totuși... Ce legătură ar fi putut avea incestuoșii cu el? Doar nu se hotărâseră și ei să treacă de partea lui!

     Spre seară, analizând filele îndoite, Prințul observă cum fiecare vârf îndoit atingea exact ultimul cuvânt de pe primul rând al fiecărei pagini.

     Se făcu lumină.

     Răsfoi repede cartea.

     Toarnă.

     Acid.

     Nouă.

     Doi.

     Trei.

     Cartea se termina la pagina nouă sute douăzeci și doi, așa că nouă-doi-trei nu se putea referi decât la ultima pagină albă ce încheia manuscrisul. Julyan o rupse apoi rămase confuz.

     De unde să facă el rost de ceva acid?

     Se așeză pe vine lângă pat, își odihni capul în mâini și încercă să gândească. Nu avusese o înclinație spre alchimie sau alte științe ale pământului, însă câteva informații tot memorase. Vinul devenea acid după câteva zile de lăsat la fermentat în aer. Însă avea puțin vin și cu atât mai puțin timp. Acru. Vinul fermentat era acru. Tot ce era acru era acid. Avea nevoie de ceva acru!

     Privi bolul adus de servitoare, gândindu-se la gustul oțetit al ciorbei.

     Ciorbă pe care o sorbise până la ultima picătură.

      Mârâi de frustrare. 

      Nu știa dacă trebuia să se înfurie sau să se alarmeze.

     Plânse în acea noapte, gândindu-se cum oameni aveau să piară din pricina incompetenței sale. În ziua următoare, o altă servitoare decât cea de ieri îl găsi cu ochii umflați și pumnii zdreliți de la lovit cu furie mobilierul. Îl privise cu milă, iar Julyan se înfurie și mai tare. Dacă slujitoarea precedentă făcuse parte dintre loialiștii săi, Octavyan o descoperise, iar Kiros o condamnase la ceva inimaginabil?

     De cum servitoarea de azi părăsi încăperea, Julyan se năpusti asupra ciorbei și o gustă. Era la fel de acră ca cea de ieri. Așeză foaia albă pe scrin și turnă două linguri peste ea. Așteptă deznădăjduit câteva minute, apoi încet, neclare și stâlcite, cuvintele apărură într-o nuanță de roz pal.

     Garda se schimbă la miezul nopții.

     Coboară în bucătăria garnizoanei.

FS

     FS. Flavien! Julyan nu se putu abține din a zâmbi. Însemna că el nu fusese aruncat în temnițe împreună cu ceilalți! Turnă mai multă ciorbă pe hârtie, sperând ca alte indicații să iasă la iveală. Acele două rânduri și semnătura se dovediră a fi, însă, tot ce îi fusese adresat.

     Panica îl cuprinse din nou când realiză că, de fapt, nu știa unde se afla bucătăria garnizoanei. Palatul era vast, iar el cunoștea doar părțile prin care nobilimea obișnuiește să-și petreacă zilele. Răsfoi cartea în căutarea vreunui plan al palatului. Nimic. Oftă, încercând să-și stoarcă mintea în căutare de răspunsuri. Palatul era clădit pe dealul numit Domeniul Taurului, iar cea mai expusă spre exterior față a acestuia se afla înspre vest. Dând curs logicii, punctele de protecție ale fortăreței ar fi trebuit să fie orientate în acea direcție. Spre aripa vestică, deci!

     Prințul își petrecu următoarele ceasuri într-o continuă frenezie, sperând că incapacitatea sa de ieri de a descifra mesajul nu ruinase planurile salvatorului său.

      Când bufnița buhăi de miezul nopții, se ridică anxios din pat și se îndreptă spre ușă. Ascultă cu atenție și nu auzi nimic. Își strânse cuțitul de deschis scrisori între degete. O armă patetică, însă tot ce avea. Deschise ușa și privi pe coridor. Era cu totul scufundat în întuneric, iar scârțâitul ușii nu păru să atragă atenția vreunui suflet. Nu-i păzea nimeni încăperile în pragul acelor ore? Sau străjerii fuseseră atrași altundeva de dragul evadării sale?

     Decise că nu avea timp pentru întrebări și bâjbâi stângaci prin întuneric până ajunse la prima cotitură luminată de lună. Coridoarele erau sinistru de întunecate, iar tăcerea ce le stăpânea îi strecura din nou și din nou fiori reci pe șira spinării. Până să ajungă la scările ce dădeau înspre aripa vestică, întregul trup îi era scăldat în sudoare rece, iar inimia îi bubuia în urechi. Scările se terminau înaintea unei uși ce ducea în afara pereților. Julyan își ținu respirația cât timp străbătu coridorul exterior ce ducea spre o altă intrare.

     Auzi un sunet și înlemni. Doi străjeri apărură de după un colț, patrulând zona. Prințul se ascunse după o coloană din piatră și își refuză propriului trup orice mișcare. Nu se clinti până cei doi nu dispărură după următorul colț.

     Alergă înspre următoarea ușă și o deschise. Se lipi cu spatele de ea, după ce o închise și își îngădui câteva clipe de tras sufletul. O lumină apăru dinspre coridorul ca un tunel, iar trupul lui îngheță din nou. Un bărbat corpolent, trecut de a doua tinerețe, intră în anticamera peste care dăduse Julyan și se opri încurcat când îl văzu.

     — Ei? arcui bărbatul o sprânceană.

     Julyan înghiți în sec.

     — Mi-am uitat sabia în bucătărie, zise.

    Omul pufni și își roti ochii.

     — Mă gândeam eu c-o fi a cuiva.

     Prințul îl privi înmărmurit. Nu-l recunoștea!

     — Poți să-mi arăți unde ai văzut-o ultima oară? întrebă cu grijă, făcând un pas înspre el.

     — Da' ce-s eu, călăuză? Du-te și ți-o ia! Parcă la picioru' mesei am văzut-o.

     Julyan încuviință încordat și trecu pe lângă bărbat, intrând în tunel. Dădu peste alte scări și o altă ușă. Își simțea inima explodând. Intră în bucătăria întunecoasă și văzu sabia norocoasă chiar acolo, lângă piciorul mesei. Ceasius era cu el! Se aplecă să o ia, aproape râzând, când cineva îi puse o mână peste gură și îl trase în spate.

     — Sunt eu, zise Flavien.

     Julyan aproape se lichefie de ușurare. Căzu moale în brațele lui Flavien și îl apucă strâns de umeri, plângând și râzând deopotrivă la pieptul lui.

     — Ești în viață, susură Julyan. În viață.

     Flavien îi luă chipul în mâini și îl forță să-l privească. Julyan vărsă și mai multe lacrimi. Îi părea că bărbatul din fața sa era cea mai minunată ființă din câte văzuse.

     — Uită-te la mine! șopti Flavien apăsat. Adună-te! N-avem mult timp!

     Prințul îl apucă de mână și i-o strânse printre ale sale.

      — Ce... încercă să-și adune cuvintele. Înghiți în sec, silindu-se să se liniștească. Ce... Ce trebuie să facem? Unde mergem?

     — Zapsya, răspunse Flavien iute, trăgându-l deja după el.

     — Zapsya? Mergem la Cesare?

     — Exact.

     Ieșiră în grădina întunecată, iar când apăru primul crâmpei de lumină, Julyan îl apucă brusc pe Flavien de mânecă și îl întoarse spre el. Întoarcerea fu atât de rapidă încât trupurile li se loviră surd. Julyan tresări și îl prinse înainte să cadă. Chipul bărbatului ajunse aproape de al lui. Prințul tresări. Deși nu-i putea distinge trăsăturile în întuneric, suflarea lui Flavien era atât de fierbinte pe pielea sa rece, încât îl făcu să se tragă mai aproape. Încă un pas și căldura lui l-ar fi putut înghiți cu totul.

     Flavien se roti într-o parte și tuși, curmând tăcerea întunericului.

     — Voiai să mă întrebi ceva? zise, iar Julyan se holbă descumpănit în direcția din care i se auzea vocea.

    Răceala îl cuprinse din nou, iar lumea îi păru chiar mai întunecată decât înainte. Își drese glasul și făcu din nou un pas spre el, căutându-i cu o mână trupul.

     — De ce mergem la Cesaryon? mâna lui se oprin în aer și mototoli aerul în pumnul strâns.

     — A reușit să-ți cruțe viața o dată. Poate o va face și a doua oară.

     Flavien se puse în mișcare fără un cuvânt în plus. Julyan nu găsi în sine puterea să cugete cuvintele. Îl urmă.

     Găsiră ieșirea din palat printr-un tunel subteran ce părea a servi și a canalizare. Julyan își vărsă conținutul stomacului de două ori, iar, cu oroare, realiză că nu înghițise niciun dumnicat în cursul acelei zile. În timp ce vărsa a doua oară, pulsul crescut și lipsa de hrană îl îngenuncheară, iar Flavien se aplecă disperat asupra lui, încercând zadarnic să-l readucă pe picioare. Julyan se agăță de el în întuneric și crezu că avea să moară.

      — Încă puțin, îi șopti bărbatul în ureche. Încă puțin, Majestate.

     Titlul îi oferi imboldul să-și adune ultimele sforțări și să-și continue drumul. Majestate. Avea el oare să devină rege sau toți lorzii care îl susținuseră până atunci plănuiau să se întoarcă spre Cesaryon așa cum prevăzuse Octavyan? 

     Străbătu alimentat de furie și frustrare drumul pavat cu rahat, până ce alunecă în apele reci ale râului în care se vărsau toate. Înotă orbește spre mal și își împinse trupul în nisip și morcilă.

     — Ei, partea cea grea a trecut, oftă Flavien.

     Julyan izbucni exasperat în hohote de râs.