┏━━━━━━༻△༺━━━━━━┓

31. Te-aș fi lăsat să
câștigi

┗━━━━━━༻△༺━━━━━━┛

    Mărețului prinț al Dwyrainului nu îi trecuse niciodată prin minte că ceva atât de omenesc precum ușuratul vezicii i-ar fi putut aduce sfârșitul.

    Cesaryon înaintă printre copaci cu respirația întretăiată. Picioarele îi erau rigide după orele aproape nesfârșite pe care le petrecuse în trăsură, iar coapsa îl ustura ca focul. Se sprijini de trunchiul umed al unui arbore și privi în spate. Alaiul său era îndeajuns de departe. Pădurea era tăcută, iar prințul se gândi că băuse prea multă apă de dimineață. Își așeză cu grijă bastonul lângă copac și făcu ceea ce avea nevoie să facă.

    Urinatul în pădure îi aminti de zilele de vânătoare de mult uitate. Se întinse înapoi după baston și oftă ușurat. Privi în sus, printre frunzele legănate de vânt. Nicio pasăre nu anima frumusețea întunecată a codrului. Nu era nicio urmă de cerb. Nicio vulpe, niciun vânat. Era liniște. Își ținu răsuflarea când o crenguță se sfărâmă sub o cizmă care nu era a lui, iar un fior i se cățără pe șira spinării. Da, pădurile puteau fi înfricoșătoare. Își scoase cuțitul ascuns în buzunarul mantiei.

    Dar niciodată tăcute.

    Bărbatul în negru se năpusti asupra lui din spate, înainte ca Cesaryon să reușească să reacționeze. Prințul se trezi la pământ, cu țărână în gură și piciorul rănit prins sub el. Gemu de durere, tușind pământul afară. Bărbatul îi înconjură repede trupul cu un braț, ridicându-l în genunchi.

    — Îmi pare rău, Alteță. Porunca Majestății Sale.

    Cesaryon tresări și se zbătu chiar în clipa când lama rece a pumnalului dușman îi atinse gâtul. Simți sărutarea rece și usturătoare a oțelului și gemu din nou, scăpându-și cuțitul din mână, căzând neputincios la pământ, cu fruntea peste pietre. Durerea din picior i se răsfrânsese în tot trupul. Încercă să-și deschidă ochii, să se întindă înapoi după cuțit într-un ultim gest disperat de autoapărare. Dar tot ce văzu fură imagini neclare și luciri albe, fantomatice, înțepându-l din spatele ochilor, înainte ca sângele să-i inunde corneea.

    Ar fi țipat, dacă mușchii gâtului nu i-ar fi fost corupți de durere. Asasinul își presă trupul de al lui, strivindu-i coastele. Fiorii de durere i se strânseră reci în jurul minții. O ultimă teamă viscerală prinse rod înăuntrul lui înainte ca lumea să ia forma densului întuneric. Sper că n-o să-mi violeze cadavrul.

△

    Mâinile care îl atingeau erau reci și moi peste pielea lui fiartă de durere. Cesaryon înghiți în sec și se chirci când mușchii gâtului i se zbătură dureros. Glasuri joase, estompate îi ajungeau la urechi de undeva din apropiere, insuficient de clare ca să poată înțelege cuvintele rostite. Prințul se strădui să-și deschidă ochii, scotocindu-și mintea în căutare de explicații. Lumina din încăpere îl orbi și simți greața acaparându-l. O cantitate usturătoare de lumină îi sfâșie fundul ochilor. Își petrecu următoarele secunde așteptând încordat să-și recapete vederea.

    — Alteță, cineva vorbi cu glas scăzut în dreapta lui. Cum vă simțiți?

    Era vocea unei femei. Cesaryon își roti ochii în direcția ei. Capul îl durea prea tare ca să-l supună la vreo mișcare.

    Era o femeie de vârstă mijlocie, scundă și uscățivă, cu ochii negri adânciți în orbite. Purta roba albă a Vindecttorilor. Studie încăperea și realiză că se afla într-un dormitor de oaspeți al unei case înstărite. Unde se afla? Prințul închise ostenit ochii, revizuind în mintea sa tot ce se întâmplase.

    Plecase din capitală cu câteva zile în urmă. N-ar fi putut spune câte erau la momentul actual. Fuseseră patru zile ultima oară când fusese conștient. Nu putea aprecia cu exactitate cât timp creierul său fusese lipsit de spirit de atunci. Poate o noapte sau o noapte și o zi. El și alaiul său străbătuseră sârguincios defileul Firizului, iar când ajunseseră în vârful lui Buurius, hotărâseră să facă un popas în acea a patra zi, înainte de a coborî în Pzata. Cesaryon ieșise stors de puteri din trăsură. Toții mușchii îi fuseseră înlemniți și crezuse că avea să înnebunească dacă avea să mai petreacă mult timp în acel spațiu strâmt și blestemat.

    În fond, nu mai călătorise cu trăsura de când fusese mic copil, iar părinții săi îl târau pe el, frații și sora sa prin turnee nesfârșite de-a lungul și de-a latul Dwyrainului. De când doicele îl somau la nemișcare și tăcere și îi pretindeau neîncetat comportamentul unui prințișor perfect.

    Dar cum nu avea două picioare sănătoase și nici un drum scurt între Capitală și Zapsya, fusese nevoit să recurgă la îndelung detestata trăsură pe patru roți și să îngroape amintirile obositoare în spatele minții sale, acolo unde trecutul zăcea în nemișcare.

    După ce coborâse din trăsură schimbase câteva cuvinte cu Rinil, comandantul gărzilor sale. Totul era bine. Perimetrul era sigur și fusese asigurat că în acei munți nu sălășluiau tâlhari. Sau, cel puțin, tâlhari îndeajuns de nebuni încât să-i atace convoiul. În fond, Cesaryon avusese grijă ca tot Dwyrainul să știe că Prințul călătorea prin inima țării sale. Niciun om cu țiglele pe casă n-ar fi atentat la viața lui. Căci Prințul Cesaryon era drept. Iar Prințul Cesaryon era și necruțător. Deși avusese grijă în ultimii șase ani de bunăstarea regatului, nu crezuse niciodată că era iubit. Iubirea poporului putea fi extrem de înșelătoare. Mai bine să fie temut. Nu se găsea nimeni îndeajuns de nemulțumit încât să pună capăt vieții celui ce împărțea hrana și dreptatea și nici îndeajuns de nechibzuit încât să înfigă un cuțit în pieptul celui ce își curăța eficient și în tăcere dușmanii.

    Ar fi putut, de altfel, să meargă nepăzit prin regat și tot nu ar fi fost atacat.

    Până la proba contrarie.

    După ce discutase cu Rinil, ce urmase? A, da. Trimisese după Walerie. O întrebase dacă vrea să vadă pe cineva odată ajunși în Pzata. Era satul ei natal până la urmă. Își mai puteau permite un popas. Zapsya nu avea să fie măturată de ocean dacă ei întârziau câteva zile. Walerie îi răspunsese nesigură și agitată. Nu cred că voi găsi pe cineva doritor să mă vadă, murmurase ea fără să-l privească. Prea bine. Niciun popas pentru Walerie. Traversau domeniul Lordului Kiros și n-aveau să zăbovească, atunci, mai mult decât era necesar. Totuși, i-ar fi plăcut ca Walerie să fi acceptat. I-ar fi luat o piatră de pe inimă.

    Capul îi plesnea de durere în timp ce prințul se trudea să-și amintească ce urmase după. Se simțea de parcă fusese adormit o sută de ani. O pădure. Un bărbat în negru. A, da. Avusese nevoie să se ușureze.

    Suflul îi îngheță în gât.

    Cineva încercase să-l ucidă. Ar fi trebuit să se simtă ofensat de acest gest. Respirația i se blocă în gât, iar un frison îi străbătu porii. Niște cuvinte tulburătoare îi fuseseră îngropate în ureche. Porunca Majestății Sale.

    Cesaryon uită cum să respire. Se scutură agitat în pat, căutând disperat după aer. Vindecttoarea se repezi asupra lui, apăsându-i umerii în saltea. Cesaryon gâfâia agitat, ducându-și mâinile spre gât. Carnea îl arse acolo unde el puse presiune.

    Porunca Majestății Sale.

    Nu. Nu. Nu. Nu putea să fie. Regele nu l-ar fi ucis. Trebuie că auzise prost.

    Octav e fratele meu. Are nevoie de mine.

    Sau poate că nu mai avea, iar asta îl reducea pe Cesaryon la... La ce mai exact? La nimic.

    Vindecttoarea zise ceva deasupra lui, dar Cesaryon nu absorbi cuvintele. Avea nevoie de aer. Avea nevoie să știe că îi era indispensabil regelui. Avea... Avea nevoie să...

    Avea nevoie de aer.

    Scântei albe, orbitoare dansau deasupra lui.

    Avea nevoie de aer.
 
    Leșină.

△

    Când se trezi din nou, Walerie și una dintre spioanele sale, Joline, erau cele ce îi străjuiau patul. Clipi cu greu, încercând să le distingă chipurile prin ceața ce-i împresura mintea.

    — Să trimit după Vindecttoare, Alteță? Joline făcu un pas spre pat.

    Cesaryon încercă să își schimbe poziția trupului. Mușchii îl înțepară mai tare.

    — Unde sunt? întrebă.

    Nu-l durea să vorbească, dar îl incomoda să-și miște maxilarul. 

    — Înainte să răspund, cred că Stăpânul ar trebui să știe niște lucruri, zise Joline cu grijă.

    — Unde sunt? Cesaryon întrebă din nou.

    Camera era luminoasă. Prea luminoasă pentru ochii săi. Durerea îi spintecă fruntea când încercă să-și țină ochii deschiși pentru mai mult de câteva secunde. Distinse printre gene stâlpii din lemn de cireș ai unui baldachin.

    — Unde sunt, Joline?

    — Ați fost atacat, răspunse spioana. Ați intrat în pădure și un asasin v-a atacat. Nu cred că vă amintiți.

    — Îmi amintesc, i-o tăie aspru.

    — Desigur, domnul meu. Vă amintiți. Când Rinil și-a dat seama că erați prea vulnerabil, asasinul era deja deasupra Alteței Voastre. Încercase să vă ucidă. Dar nu v-a tăiat îndeajuns de adânc încât să pierdeți o cantitate fatală de sânge. Rinil a pus un cuțit în ceafa asasinului imediat. L-am identificat. Este Rapertor Gracis. 

   Cesaryon își strânse degetele în pumn, încercând să nu-și piardă cunoștința din nou. Era deasupra temerilor sale. Era deasupra... Era deasupra...

    Rapertor Gracis era unul dintre asasinii regali. Acționa doar la ordinul Majestății Sale.

    Își ridică mâna la frunte și începu să-și maseze rădăcina nasului.

    — Unde sunt?

    — Stăpâne... încercă Joline.

    — Unde sunt?

    — A trebuit să vă ducem în locul cu cel mai apropiat Vindecttor înainte de a fi prea târziu.

    — Unde sunt, Wal? prințul își deschise ochii, căutându-și slujitoarea.

    Walerie se trase mai aproape.

    — În conacul Lordului Kiros, Alteță.

    Târfă trădătoare.

    Nimeni nu mai spuse nimic pentru câteva minute. Cesaryon se lupta să-și pună gândurile în ordine. Avusese un asasin regal pe urmele sale. Octavyan era nechibzuit, dar nu într-atât încât să-l vrea mort. Nu-i așa? Padrika reușise cumva să-i câștige până și pe loialii și neclintiții asasini, cu siguranță. Fratele său, Octav, regele său, nu l-ar fi ucis. Își spuse asta de câteva ori ca să se liniștească.

   Și acum, era prizonierul lui Kiros. Orice speranță de a evada cu bună pace trebuia anihilată în fașă.

    — Am pierdut pe cineva din suită?

    — Nu, Alteță, răspunse Joline. Asasinul a venit singur.

    — Câte zile au trecut de atunci?

    — A fost doar ieri, domnul meu. Vorba se poate să nu fi ajuns încă în Capitală. N-am văzut păsări zburând.

    — Da, pufni Cesaryon. Și eu o să ies pe picioarele mele de aici. Cine administrează conacul în lipsa lordului Kiros?

    Joline se încruntă.

    — Numele lui e Jorek. E soțul Vindecttoarei.

    — Spune-i că vreau ca oamenii mei să aibă toate condițiile. Și spune-i să-și anunțe lordul că întâlnirea cu moartea mi-a sporit apetitul. Îl aștept să se întoarcă acasă cu ceva vânat și niște vin din capitală. Întotdeauna am crezut că e o gazdă bună. Urăsc să-mi fie contrazise părerile.

    — Cum porunciți.

    — Poți pleca, Cesaryon zise scurt. Walerie, rămâi. Adu-mi niște hârtie și cerneală. Vreau să trimit niște scrisori.

    Spioana își flexă genunchii într-o reverență, privindu-l fix și părăsi încăperea, în timp ce Walerie îi aducea cele trebuincioase.

    Îl ajută să se ridice pe perne. Cesaryon scânci de durere, punându-și mușchii în mișcare. Se gândi că dacă și-ar roti numai puțin capul, gâtul său s-ar rupe cu totul.

    Ridică genunchiul asupra căruia mai avea putere și sprijini tava adusă de Walerie de el. Întinse hârtia deasupra și înmuie penița în cerneală.

    — Cui îi scrieți, Alteță? întrebă fata.

    Cesaryon zâmbi.

    — Ar trebui să înveți să citești, Wal.

    — Nu cred că am inteligența necesară.

    Prințul își arcui colțul buzelor, trasând literele pe hârtie. Îi scrise lui Nikopoled. Îi scrise lui Kiros. Ambii își aleseră regele greșit. Cesaryon avea o nouă ofertă.

    — Asigură-te că ajung la destinație cât mai repede posibil, turnă ceara albastră pe ele, însemnând-o cu sigiliul de pe inelul său. Ai înțeles?

    Walerie încuviință.

    — Altceva, Alteță?

    — Te poți odihni. Profită de ospitalitatea Lordului Kiros! S-ar putea să ne fie chiar bună.

    — Da, Alteță, zise fata și luă scrisorile.

    Cesaryon închise ochii, ascultând-o cum pleacă. Se concentră pe ea, se concentră pe orice altceva, doar nu la cele întâmplate în pădure. Nu la asasin. Nu la faptul că viața lui s-ar fi putut încheia atât de repede și neglijent.

    Dar poate... Poate pe cealaltă parte – dacă exista vreuna – ar fi găsit-o pe Vily... Și pe mama. Și pe tata.

    Înmuie penița în cerneală și scrise o a treia scrisoare. Joline intră în tăcere pe ușă chiar în timp ce o sigila. Cesaryon i-o întinse.

    — Asigură-te că ajunge în Zapsya cu cea mai rapidă pasăre.

    Femeia făcu ochii mari.

    — Ești sigur că e cea mai bună cale?

    Spioana îi vorbea ca de la egal la egal doar când erau singuri. Cesaryon zâmbi. Joline era cu aproape cincisprezece ani mai în vârstă decât el. Fusese o prostituată cândva. Bună la a aduna secrete. Și mai bună la a le vinde. Cesaryon o convinsese să lucreze pentru el cu doi ani în urmă. Fusese și încă era o femeie costisitoare, dar își merita banii. Lucra printre secrete și prefăcătorii ca nimeni alta. Odată, încercase să se urce în patul lui. Cesaryon nu știa dacă o făcuse din curiozitate sau din vreo ambiție nebunească. Cert era că Joline nu mai încercase a doua oară.

    — Ai vreo idee mai bună? o întrebă.

    — Te-ai putea folosi de Kiros. Prin ea. L-ai putea câștiga.

    — Mă folosesc de Kiros, sublinie Prințul. Dar nu cred că e vreun talisman norocos. A slujit-o pe fosta regină. Fosta regină e moartă. L-a slujit pe Rege, apoi l-a trădat pe Rege. Și acum, acum îl slujește pe Julyan. Julyan va muri curând. E un atu prea versatil.

    — Și crezi că Viclenia Sa nu e? Prințe, am auzit multe despre ea. Doamna vulpe. Regina Infernului. I se spune așa cu un motiv.

    — Nu mă va dezamăgi. Nu m-ar pierde.

    — La fel cum Regele nu te-ar ucide? A trimis un asasin după tine!

    Cesaryon ar fi clătinat din cap dacă ar fi putut.

    — Nu el l-a trimis, răspunse aspru.

    Joline își strânse buzele, înghițindu-și cuvintele.

    — Octav nu m-ar ucide.

    Femeia oftă.

    — N-ai mai văzut-o pe Doamna Vulpe de când erai copil, Prințul meu. Nu poți avea încredere în ea.

    — Nu am încredere în ea. Am încredere în judecata ei. Trimite asta și ai grijă să nu se afle.

    — Și fata? întrebă Joline, ascunzând scrisoarea la piept.

    — Ține-o sub observație.

    Femeia îl privi lung câteva clipe, de parcă ar fi cântărit un gând.

    — Prea bine, zise ea într-un final. Altceva?

    Cesaryon se așeză mai bine printre perne.

    — Poți pleca.

△

    Norii se colorau din ce în ce mai tare în vreme ce soarele apunea. Prințul stătea tăcut lângă fereastră, studiind munții din depărtare. Se întrebă dacă mama sa îi studiase și ea, cu șase ani în urmă, când trecuse prin conacul lordului Kiros ca să-și adune oastea.

    Poate că o făcuse. Munții grei și apusurile strălucitoare erau pentru oamenii goi pe dinăuntru.

    Cineva bătu în ușă.

    — Intră, Cesaryon continuă să privească.

    Ușa se deschise.

    — Alteță, Lord Kiros vă așteaptă, zise Walerie.

    Cesaryon se încruntă. Kiros n-ar fi putut parcurge un drum de trei zile din capitală în una singură, decât dacă, pe lângă regi falși, ar mai fi avut și niște cai înaripați în arsenal. Sau ar fi știut cu câteva zile înainte data exactă a vizitei sale neanunțate. O săgetă pe Walerie cu privirea.

    — Deja? își ridică el sprâncenele.

    — Nu e Lordul Challos, Prințul meu. Marele Lord și-a trimis nepotul să vă întâlnească. Joline spune că Marele Lord nu poate părăsi Capitala. Regele nu i-ar permite.

    — Da, Joline spune multe. A spus și care nepot a fost trimis?

    — Da, Alteță. Este Tânărul Lord Rhannos.

    Cesaryon încuviință și se sprijini în baston.

    — Să-l întâlnim, atunci!

    Walerie îl ajută să-și îmbrace vesta din lână cenușie peste cămașa neagră și îi potrivi bandajul de la gât. Vindecttoarea doar ce i-l schimbase cu o jumătate de oră în urmă. După spusele ei, rana se încăpățâna să nu se vindece. Cesaryon încă o simțea de parcă lama rămăsese adânc ascunsă în carne.

    Rhannos nu îl aștepta în marea sală a conacului. Dimpotrivă. Pregătise o încăpere de dimensiuni modeste, scăldată în mireasma fripturii proaspete și a vinului recent destupat. Cesaryon își simți stomacul strângându-se. Tânărul Kiros stătea cu spatele la festin, privind pe fereastră, spre apus.

    De la spate, nu mai aducea a copilul pe care Cesaryon și-l amintea. Cu ani în urmă, când Doamna Yrana Kiros, născută Bagga, făcuse parte din suita reginei, întreaga ei familie locuise la palat. Soțul ei fusese al doilea fiu al răposatului Lord Kiros, unicul frate legitim al actualului. Pierise într-un turnir, pe când Cesaryon fusese un copil prea mic ca să și-l amintească. Se zvonea că fusese un lunatic și un bețiv. Alții șușoteau că i-ar fi plăcut bărbații. Totuși, respingătorul frate Kiros reușise să facă ceva ce mărețul său frate mai în vârstă nu reușise în cursul a două căsnicii. Să zămislească un fiu.

    — Kiros, Cesaryon zise formal.

    Bărbatul se întoarse alene și zâmbi.

    — Prințul meu, făcu el o plecăciune.

    Abia dacă mai arăta a băiatul care fusese cândva, realiză Cesaryon, studiindu-i trăsăturile. Orice urmă a copilului gingaș, blond, cu ochii lui mari verzi și cuceritori se risipise cu totul. Părul i se întunecase, iar nasul îi arăta de parcă fusese rupt de câteva ori. Nu se înălțase prea mult, nu mai mult decât Prințul, dar tot avea o figură impunătoare, aspră. Arăta mai mult a soldat, decât a nobil.

    — Unchiul meu își cere scuze pentru că nu a putut să ajungă. Speră că vă simțiți confortabil în casa lui, Alteță.

    Cesaryon se îndreptă spre unul dintre scaune și se așeză.

    — Tu ai ucis-o?

    Rhannos privi carnea de căprioară.

    — Da. Mi-a sărit în cale. Țintisem de fapt o vulpe.

    Prințul zâmbi, privindu-l pe sub sprâncene. Lordul zâmbea la rândul său.

    — Vin? întrebă o slujitoare.

    Cesaryon își așeză palma peste pocal.

    — Ar neutraliza ierburile prescrise de Vindecttoare, explică el.

    — Toarnă-mi mie, zise Rhannos, așezându-se pe celălalt scaun. Îmi pare rău pentru incident. Cum e rana?

    — Se vindecă, răspunse Cesaryon sec.

    Rhannos încuviință, ridicându-și pocalul spre buze. Ochii lui verzi îl priveau pe Cesaryon fix, de parcă, într-o singură clipire, l-ar fi putut pierde. Arăta mai în vârstă decât anii lui, gândi Cesaryon. Rhannos era doar cu un an mai mare decât el, însă în trăsăturile lui se citea ceva mai mult timp.

    — Vă rog! lordul întinse mâna spre bucate. Serviți-vă!

    — Sunt mai tânăr decât tine, oftă Cesaryon, întinzându-se după o bucată de mușchi scăldat în mirodenii și miere. Nu-mi vorbi așa!

    — Rangul tău e cu mult peste al meu.

    Cesare îi aruncă un zâmbet strâmb.

    — La fel i te adresezi și lui Julyan?

    — Nu l-am mai văzut pe Prinț de când era copil.

    — Pe Rege, zise Cesaryon.

    — Mă scuzi?

    Cesaryon mestecă cu grijă bucata de carne. Îl duru să o înghită, dar gustul își merită toată durerea.

    — Familia ta îl numește mai nou Rege, explică el. Și multe alte familii.

    Rhannos zâmbi tăios.

    — Dar nu și tu, remarcă lordul.

    — Trăiesc după un cod. Recunosc doar regii adevărați, care au un act de succesiune în spate.

    — Și care te au pe Alteța Ta drept moștenitor.

    Cesaryon ridică din umeri.

    — Ăsta nu e unul dintre criterii, dar dacă s-a întâmplat așa, ce vină am eu?

    Rhannos râse.

    — Dar ți-ai părăsit regele. L-ai lăsat singur printre hiene și alți pretendenți la tron.

    — Din câte am auzit, se descurcă foarte bine și singur. Ar trebui să mai dai prin capitală, Kiros! Viața e atât de istovitoare acolo. Și cu siguranță nu găsești friptură atât de bună. E foarte bine gătită! Bucătarul de aici a preparat-o? Mi-ar plăcea să-l iau în serviciul meu.

    Tânărul lord îl privi în tăcere, cu o jumătate de zâmbet răsfrânt pe chip.

    — Ce fel de joc joci, Prințe? îl întrebă, înfigându-și cuțitul într-o bucată de friptură.

    — Nu credeam că a-ți dori un bucătar bun e vreun joc.

    Rhannos își îndreptă furculița în direcția lui.

     — Ai părăsit Capitala la apogeul puterii tale – cel puțin de până acum. Și, cumva, aproape ai reușit să te omori singur pe drum.

    — Dacă voiam să mă omor singur, aș fi făcut treaba până la capăt, i-o întoarse aspru.

    — Nu, nu, nu, sâsâi lordul. Tu nu faci nimic până la capăt. Te mulțumești cu jumătăți de măsură și apoi lași soarta să curgă.

    Cesaryon ridică din sprâncene.

    — Ești un parior, declară Rhannos. Să-i dai coroana lui Octavyan, să instigi lorzii, să-l aduci pe Julyan în Capitală, să-i scrii unchiului... Toate astea sunt pariuri. Aștepți. Aștepți și aștepți și aștepți, în speranța că soarta te va cruța îndeajuns încât să mai deschizi un nou pariu.

    — Asta crezi tu despre mine? Cesaryon își pierduse apetitul.

    Rhannos își înclină capul.

    — Ce cred eu despre tine e că ai fi putut ajunge rege până acum, dacă ai fi vrut. Ai aprecierea oamenilor. Ai îmbunătățit armata. Ai sufletul Dwyrainului în palme. Dar continui să i-l întinzi fratelui tău mai mare. De ce? M-am tot întrebat. Nu sunt decât două răspunsuri. Unu: vrei să le ai pe toate mai întâi. Și îți lipsește aprecierea nobililor. Dar nu te-ai străduit niciodată să le-o câștigi, ba din contră. Și doi: nu vrei tronul. 

    — Bingo! Cesaryon zise batjocoritor.

    — De ce nu vrei tronul?

    Prințul se lăsă pe spătar.

    — E incomod. 

    Rhannos își dădu ochii peste cap și sorbi din vin.

    — I-ai trimis o scrisoare unchiului meu, oferindu-i un nou rege. Unchiul meu îl susține pe Julyan. Și, din câte se zvonește, ai trimis una aproape identică clanului Nikopoled. Ei îl susțin pe Regele Octavyan. Dacă nu e Julyan acest rege pe care îl oferi, nu e nici regele actual, nu ești nici tu, pe cine vrei să pui pe tron?

    — Poate pe tine, sugeră Cesaryon, întinzându-se spre pocal. Era gol, uitase.

    — Apă pentru Prinț, ceru Kiros. Sau poate nectar?

    — Apa e bună, îi zise Cesaryon slujitoarei.

    Își umezi buzele, încercând să-și facă ordine printre gânduri.

    — Nu mai e niciun alt Darkos de parte bărbătească în afară de voi trei, continuă Rhannos. Fostul rege a avut grijă de asta. Vrei să transformi Dwyrainul într-o republică precum Deau?

    — E o idee interesantă, dar cu lorzii actuali... Amândoi știm că n-ar fi posibil. Abia se înțeleg într-un consiliu, darămite într-un senat.

    — Atunci cine?

    — Ei bine... Cesaryon se întinse după un ciorchine de struguri. Voi găsi eu pe cineva. N-ai zis tu că fac lucrurile doar pe jumătate? Aștept ca soarta să-mi trimită pe cineva. Am auzit că sunt niște pretendenți în est destul de... înfocați.

    — În numele lui Ceasius, spune-mi că nu te gândești la Sarkiși!

    Cesaryon zâmbi.

    — De ce nu? Nikopoled are o fată pe care i-a promis-o lui Octavyan, de asta îl susține. Unchiul tău avea planuri de a-și logodi fiica cu Julyan încă de când biata fată era în fașă. Sarkișii au și ei o fată. Iar eu nu sunt promis nimănui.

    Rhannos pufni.

    — Fata Sarkis e a fratelui ei. Chiar dacă le-ai promite întreg Dwyrainul nu ți-ar da-o. Sunt Sarkiși, de parcă n-ai știi. În plus, n-ai face așa ceva. Nu ți-ai detrona propria Casă, doar ca să pui pe tron Casa pe care Casa ta a detronat-o.

    — De ce nu? Viața e plină de ironii.

    Lordul îl privi fix câteva clipe, de parcă ar fi încercat să deslușească ceva. Apoi fața i se lumină.

    — Te joci cu mintea mea, declară. Tragi de timp.

    — Adevărat, mărturisi Cesaryon.

    Lordul începu să râdă.

    — Ești atât de orb, Alteță! Ești atât, atât de orb! Nu știi cine a vrut să te ucidă, dar vrei să te răzbuni pe ambii suspecți. S-a întâmplat în apropierea domeniului nostru, deci ne suspectezi pe noi, cum e și natural. Îl suspectezi și pe Nikopoled, pentru că nu e om în țara asta pe care să-l incomodezi mai tare. Dar alegi să închizi ochii la detaliul cel mai important. A fost asasinul regelui. Asasinul fratelui tău.

    N-a fost el, Cesaryon aproape spuse. Fratele meu nu m-ar ucide, stomacul i se strânse. Îi sunt indispensabil. Dar Rhannos n-avea nevoie să știe asta. Mai bine să creadă ce voia.

    — Nu vrei să devii rege pentru că nu vrei să-ți ucizi fratele, nu? întrebă Rhannos cu o neobișnuită blândețe. E singurul pe lumea asta care mai ține la tine.

    Cesaryon nu zise nimic câteva clipe. Nu avea nevoie să-l ucidă pe Octavyan ca să devină rege. Existau și alte căi pe lângă a ucide în neștire.

    — Complimente bucătarului, spuse și se ridică.

    Rhannos tăcu până ce Prințul ajunse la ușă.

    — Cesaryon, zise el.

    Cesare se opri.

    — Când eram copii, erai întotdeauna atât de singuratic, începu Rhannos, privind în gol, pierdut în depărtare. Abia dacă vorbeai cu cineva în afară de sora ta.

    — Știi unde e? Prințul întrebă fără să gândească.

     Poate că ei o răpiseră pe Vily de la bun început. Unele piese din puzzle s-ar fi potrivit.

    Rhannos clătină din cap.

    — Îmi pare rău, zise cu regret. Nu știu unde e Prințesa.

    Cesaryon își înghiți un oftat și își lăsă toată greutatea pe baston, gata să-și continue drumul. Kiros nu terminase.

    — Oriunde te-ar fi pus doicile, ai fi stat fără să te clintești, continuă Rhannos. Noi ne jucam, tu priveai și ascultai.

    — N-am nevoie de mila ta, Kiros, Cesaryon zise printre dinți.

    — Asta îmi spunea și mama. Am vrut o dată... Am vrut să vin la tine. Să te întreb dacă nu vrei să te joci. Să ne duelăm cu săbii din lemn. Te-aș fi lăsat să câștigi, știi. Nu pentru că erai fiul regelui, ci doar pentru că voiam să te fac să te simți mai bine.

    Prințul deschise gura să-i reproșeze ceva, dar cuvintele nu veniră.

    — I-am spus doicii, iar ea i-a spus mamei. Mama mi-a interzis să fac asta. E un copil blestemat, mi-a spus. Nimeni nu are nevoie de el. A fost pentru prima oară în viață când am simțit că lumea e nedreaptă.

    — Mă bucur că prin mine ai reușit să înveți asta, răspunse Cesaryon cu amar și mai făcu un pas afară.

    Îl auzi pe Rhannos ridicându-se de la masă.

    — Mama s-a înșelat. Regele s-a înșelat. Ai lăsat armata în mâinile lui. Și jumătate din nobilime e de partea lui. Oamenii de rând au auzit de turnir și îl susțin. Nu-și doresc nimic altceva decât să vadă sânge nobil vărsat. Ne va distruge familiile, iar după asta, va distruge întregul Dwyrain. Dacă îl ucidem, va fi haos. Dacă nu îl ucidem, va fi haos. Ești singurul care poate controla oamenii și armata. Prințe Cesaryon, cu toții avem nevoie de tine.

    Cesaryon înghiți în sec. Ceva în sinea lui se prăbuși. Vocile părinților îi răsunară în cap.

    E un monstru. Să nu-l lași să trăiască.

    Veniți la mine, copii!

    — Și ce câștig eu din toate astea? întrebă răgușit.

    — Dacă ne ajuți să evităm nebunia asta de turnir și să îl urcăm pe Julyan pe tron, Rhannos păși spre el, unchiul spune că ți-o va da pe fiica lui și că vei moșteni tot ce are el. În plus, îți vei păstra locul în cercul restrâns al regelui. 

    Cesaryon rânji.

    — Dacă verișoara ta nu se mărită cu un lord pe placul scumpului tău unchi, tu ai fi moștenitorul întregii averi Kiros. De ce vii cu oferta asta la mine? Ție ce-ți iese? Te însoară pe tine cu Julyan?

    Rhannos rămase nemișcat, privindu-l lung.

    — Nu te îngrijora de partea mea, răspunse consternat.

    — Și cu Octavyan cum rămâne? Îl veți ucide, îl veți exila?

    — Asta depinde numai de tine.

    Cesaryon se roti și păși cu greu spre lord. Piciorul îl durea. Rana îl durea. Capul îl durea. Iar stomacul îi era gol și greu în același timp.

    — Și dacă vreau eu să fiu rege? șopti doar la câțiva centimetri de fața bărbatului. Dacă o iau de nevastă pe fata unchiului tău, o fac regină și-ți las ție toate afurisitele astea de pământuri, cum ar sta treaba atunci?

    Ochii verzi ai lui Rhannos străluceau ca smaraldele sub lumina lumânărilor.

    — Nu vei face asta.

    — De unde știi?

    — Mai degrabă ai pune un Sarkis pe tron, decât să te pui pe tine.

    Cesaryon pufni, pășind în spate.

    — Știu cui i-a scris Julyan scrisori, la fel cum voi știți cui îi scriu eu, zise, simțindu-se ca un om beat.

    Ochii lui Rhannos se deschiseră larg. Cesaryon râse în sinea sa. Ar fi trebuit, mai degrabă, să-și deschidă urechile. Prințul simți sudoarea alunecându-i pe spate și pe tâmple și tot ce-și dori fu să găsească un pat și niște așternuturi reci.

    — Dacă nu mi-ai fi spus că aveți nevoie de mine folosindu-te de o poveste atât de emoționantă, zise el, în timp ce vederea i se încețoșa, aproape că aș fi crezut că ai pus otravă în apă.

    — Alteță? Rhannos păși spre el. Alteță! lordul îl apucă de umeri.

    Cesaryon se clătină. Își sprijini fruntea de umărul lordului. Abia dacă-și mai simțea picioarele. Gâtlejul îi era arid ca o zi fierbinte de vară.

    — Ar fi trebuit să fi venit să ne fi jucat împreună, Rhanny, zise cu greu, aproape râzând. Poate te-aș fi făcut pe tine rege.

    Rhannos zise ceva, dar Cesaryon leșină înainte ca mintea sa să reușească să-i descifreze cuvintele.

△

    O mână rece și uscată îi atingea tâmplele. Prințul își deschise ostenit ochii și urmări lumina difuză a lumânării. Zăcea aproape în beznă, cu cineva aplecat asupra lui, ferindu-i părul de pe fruntea transpirată. Expiră prelung, scotocind prin minte după ultimele amintiri.

    — Mă auziți, stăpâne? femeia șopti.

    Era Walerie.

    Își ridică mâna și o prinse de încheietură.

    — Ce faci? o întrebă aspru.

    Fata tresări.

    — Aveți febră, Alteță. Rana nu arată bine. Sunt aici să vă veghez, în caz că vă treziți. S-ar putea... să nu gândiți limpede.

    Cesaryon nu mai zise nimic și îi dădu drumul mâinii. Fiori reci îi urcau pe spate și cu greu reușea să-și oprească trupul din a tremura.

    — Doriți să vă aduc ceva? întrebă Walerie.

    Prințul clătină din cap. Nu fu sigur că fata îl văzu.

    — Lordul Kiros e foarte îngrijorat pentru Alteța Ta, mărturisi ea. A dat ordin să fie trezit la orice oră dacă e nevoie. A trimis chiar și după un alt Vindecttor!

    Te-aș fi lăsat să câștigi, îi zisese Rhannos. Nu pentru că erai fiul regelui.

    — După ce vă reveniți, vom mai rămâne în casa lordului? întrebă Walerie.

    — Îți place aici? oftă Cesaryon.

    — Nu, ei bine... Nu e rău. Cu tot respectul, Alteță, lordul nu pare să vă poarte pică.

    Cesaryon zâmbi.

    — Îl placi pe Rhannos Kiros, Wal?

    — Alteța Ta nu-l place?

    În întuneric, buzele prințului se schimonosiră într-o grimasă.

    — Mi-a făcut o ofertă de căsătorie.

    — El? se alarmă fata.

    — Nu, nu el, zise Cesaryon amuzat. Dar trebuie să recunosc, nu arată rău, cel puțin după standardele curții. Oferta a venit din partea unchiului său, pentru verișoara sa, mica domniță Eilia Kiros.

    Walerie tresări. Câteva clipe, niciunul dintre ei nu spuse nimic.

    — Vă veți căsători cu ea? întrebă slujitoarea într-un final.

    — Fata are nouă ani, zise dezinteresat.

    Și nici nu avea planuri de căsătorie. Până acum, rareori luase ideea în considerare. Prioritatea lui fusese întotdeauna căsătoria lui Octavyan. Găsirea unei regine potrivite și folositoare. Proastă și ascultătoare, de preferat. Din nefericire, Padrika nu era nici proastă și nici ascultătoare. Cesaryon consimțise cu greu asupra logodnei.

    Cu doi ani în urmă, după ce se plictisise de revizuitul legilor, înaintase în consiliu o reformă privind armata și soldații deținuți de familiile înstărite. Fiecare nobil ce avea mai mult de o sută cincizeci de oameni antrenați în luptă pe domeniul său trebuia să trimită jumătate dintre ei coroanei. Celor ce aveau peste o mie li se pretindeau trei sferturi. Doar așa armata regală putea fi consolidată, iar amenințările din partea lorzilor reduse.

    Votul lui Nikopoled fusese decisiv ca reforma să treacă. În schimbul lui i se promisese că fata lui va fi regină.

    Însă când venea vorba de el însuși, Cesaryon nu se gândise niciodată la o potențială mireasă. Încerca să adopte o postură cât mai indiferentă cu putință când se ajungea la femei. Se ținea cât mai departe posibil de cele despre care credea că i-ar putea stârni interesul. Nu avusese niciodată dragostea unei femei, decât a Servilyannei și chiar și pe aceea o pierduse. Nu putea să-i lipsească, deci, ceva ce niciodată nu avusese. În plus, văzuse ce putea face atașamentul față de o femeie dintr-un bărbat. Era cea mai mare slăbiciune.

    Totuși, nu putea spune că nu se simțea singur când contempla posibilitatea. Că nu simțea o nevoie ascunsă, interioară de a avea pe cineva, de a fi înțeles. De a ști că o mică parte din el ar fi putut fi împărțită cu cineva. Atinsă și alinată în serile sumbre de privit spre apus.

    — Cred că ar trebui să vă căsătoriți cu ea, zise Walerie stins. 

    Prințul tresări.

    — De ce?

    Abia dacă găsea vreun avantaj în toată afacerea.

    — Pentru că dacă domnița are nouă ani și lordul deja binevoiește să o dea Alteței Tale... Când va avea doisprezece ani o va da oricui plătește mai bine. Și nu toți bărbații care plătesc bine au... Walerie se opri câteva clipe, glasul ei tremura. Nu au conștiința Alteței Tale.

    Cesaryon tăcu. Frigul i se răsfrânse în trup. Se cutremură. Walerie avea dreptate. Dar asta nu era o noutate. Fetele întotdeauna erau vândute celui care plătea mai bine. Padrika fusese dată regelui pentru că i se promisese tatălui său că ea va fi regină. Eilia Irakali, mama sa, fusese dată regelui Tiberyan Darkos din același motiv. Servilyanna ar fi înfruntat aceeași soartă dacă nu ar fi fugit. Nikopoled, Irakali, Kiros, Darkos – nu conta numele familiei – cu toții făceau la fel. Doar fetele Sarkis nu erau vândute în schimbul puterii. Și cele ale neamului Pagonis, incestuoșii din insula Pago. Însă puterea lor era toată fărâmituri acum.

    — Nu pot deveni un sanctuar pentru toate fetele căsătorite pentru avantaje politice, zise el.

    Walerie rămase nemișcată în întuneric.

    — De ce nu te-ai măritat după ce ți-ai ucis tatăl în loc să devii o servitoare? o întrebă. Ți-ai fi putut găsi un soț bun.

    Fata pufni.

    — Aveți febră, stăpâne! Cine m-ar fi luat? Sunt slăbănoagă. Walerie făcu o pauză. Sunt urâtă. Niciun om bun nu-și ia o așa femeie, ci doar bețivii și cei fără de zei. Tata mi-a ajuns. N-am pus otravă în băutura lui doar ca să trec de la bătaia lui la bătaia altuia. În plus... un soț ar fi făcut lucruri pe care un tată nu le-ar fi făcut.

    Cesaryon simțea cum frigul îl străbate în valuri din ce în ce mai vibrante. Se simțea ostenit și lipsit de vlagă, iar întunericul din jur părea să-i pătrundă în minte. Se ridică în șezut și se strădui să distingă chipul fetei în întuneric.

    — Adu lumânarea mai aproape, îi ceru.

    Sesiză mișcare, apoi brațul fetei căpătă formă când ea apucă făclia. Focul ardea slab. Flacăra mai avea puțin până să se înece.

    — Ridic-o. Vino mai aproape.

    Walerie se trase mai aproape, ținând lumina între ei. Trăsăturile ei se profilau lucind în întuneric. Prințul își aminti de fata slăbănoagă ce vărsase apă încinsă pe el. Apoi de fata pe care o văzuse în munți, când coborâse din trăsură, înainte ca asasinul să-l doboare. Își aminti de cât de îmbujorată era de aerul aspru de munte și cum părul ei decolorat se înălța sălbatic în bătaia vântului. Cum ochii ei sclipeau, iar tenul îi lucea sănătos sub soare. Se gândise atunci cât de mult se întremase de când o luase în serviciul său. Se gândise că și-ar fi dorit ca lucrurile să fi stat diferit.

    Ochii ei sticloși sclipeau și acum. Focul se reflecta în ei. Cesaryon întinse o mână și îi feri părul desfăcut după ureche. Fata tresări. Îi cuprinse obrazul în palmă, iar pielea ei fu rece. Cum putea ea să fie atât de rece, dacă trupul lui era cel scăldat în largi fiori de gheață?

    — Nu ești urâtă, Walerie, spuse și își purtă degetul peste obrazul ei.

    Fata nu zise nimic, ci doar continuă să îl privească. Cesaryon zâmbi alene. Își ridică și cealaltă mână și îi cuprinse gâtul. Gâtul ei era subțire. Oasele din el și mai subțiri. Ar fi putut-o răni atât de ușor!

    Dar Walerie îl rănise ea prima.

    Frigul îl străpunse din nou. Cesaryon o trase spre el, zdrobindu-și buzele de ale ei.

    Nu mai sărutase pe nimeni niciodată.

    Buzele ei erau moi și calde și umede. Își ținu buzele presate de ale ei până absorbi toate senzațiile. Până simți nevoia să meargă mai departe și să exploreze mai mult, să vadă ce îi înnebunea pe toți atât de tare. Buzele ei se deschiseră nesigure când el le apăsă mai tare, dar nimic mai mult. Cesaryon se desprinse de ea și își deschise ochii. Walerie nu îi deschise pe ai ei.

    O lacrimă se scurse din ei. Cesaryon n-o văzu, dar o simți pe degete.

    — Wal, șopti, lipindu-și fruntea de a ei. Nu vreau să mă însor, Wal. Nu vreau să fiu rege.

    Capul lui pulsa de durere, dar în acele clipe, Cesare simți că pulsa de parcă ar fi fost durerea ei. Îi provocase el durere?

    — Te-am rănit, Wal?

    Chipul fetei se clătină.

    — Mai bine plec, Alteță, zise ea spart.

    — Nu poți pleca, o apucă strâns de ceafă. Am febră, îți amintești? Trebuie să fii lângă mine.

    Fata își deschise ochii și îl privi cu durere.

    Cesaryon se lăsă pe spate, înapoi pe perne și o trase și pe ea împreună cu el.

    — Stai lângă mine, Walerie, zise și simți respirația fetei pe obraz.

    Îi trase capul mai aproape, până lipi fruntea ei de pielea lui.

    — Nu mă părăsi și tu.

    Lumini albe îi jucau în spatele ochilor. Le văzu pe Vily și pe mama. O văzu pe Padrika și văzu un portret fals al cărui autor pierise.
  
    Walerie stătea nemișcată lângă el. Foarte bine, gândi, luptându-se cu durerea acută și ceața dintre gânduri. Dacă nu te miști, nu pleci.

△

    Joline îl scutură până se trezi. Lumina zilei îi înțepă ochii. Își ridică instinctual o mână și realiză surprins că tremura.

    — Ce naiba ai făcut aseară? întrebă spioana și-l trase de pe perne cu puterea unui urs.

    Cesaryon se ridică în șezut și se sprijini de ea, înghițind în sec, încercând să-și amintească unde era. Își aminti de Rhannos, de gustul mâncării și că avusese febră.

    — Mi-a propus să mă însor cu vară-sa... zise vag, simțindu-și gura uscată.

     — Nu te lăsa înapoi pe spate! îi ordonă femeia și se lăsă în genunchi lângă pat. Și ce i-ai răspuns?

    Cesaryon tresări. Joline îl încălța. Își trase piciorul când realiză.

    — Ce faci? se răsti către ea.

    Joline îl privi nervoasă, la capătul răbdărilor.

    — Trebuie să plecăm.

    — Să plecăm? Cesaryon se încruntă. Vulpea a trimis deja oameni după mine?

    — Da, zise ea repede, ridicându-se și adunând niște foi de pe pupitru. Am primit asta la prima oră, îi întinse una dintre ele. Oamenii ei sunt la o zi distanță.

    Prințul își purtă ochii peste rânduri.

    — Și ce-i cu graba asta?

    Un corn se auzi sunând. Părul i se ridică la ceafă.

    — Cine-i afară? întrebă, sprijinindu-se de pat și ridicându-se în picioare.

    Se dezechilibră, iar Joline îl prinse. Se înfurie și o împinse în spate, căzând înapoi pe pat. Rana de la gât îl arse de durere. Se infectase? Oare de asta leșinase? Parcă Walerie îi răspunsese la aceste întrebări.

    — Patru mii de oameni din armata regelui.

    Cesaryon uită să respire. Octavyan trimisese oameni după el. Știuse. Așteptase. Știuse că asta se va întâmpla, că îl va înfuria gândul că blestematul de Kiros îl are în ghearele sale. Dar Octavyan se mișcase mai repede decât anticipase. Și într-un număr de o sută de ori mai mare.

    Probabil că începuse să zâmbească, pentru că Joline pălise de furie.

    — Doar nu vrei să te întorci în Capitală? îl întrebă tăios.

    — Unde sunt Rinil și Walerie? îi pară întrebarea cu o alta.

    — Rinil așteaptă, ce mai vrei de la fată?

   Cesaryon închise ochii și își masă rădăcina nasului. Febra îl purtase prin vise complicate. Își visase mama și visase că tatăl său îl obliga să se însoare cu Servilyanna în spiritul vechii tradiții a Sarkișilor. Visase că Octavyan îi punea sabia la gât și îi spunea ceva. O visase pe Walerie în patul lui, sărutând-o cu poftă, așa cum nu-și imaginase vreodată că ar putea visa pe cineva.

    — O luăm cu noi, decretă Cesaryon.

    — O luăm cu noi, repetă Joline. Ce mai vrei să faci cu ea?

    — Încă mai e de folos.

    Joline îl privi nemișcată, de parcă ar fi așteptat ca el să se răzgândească. Într-un final, oftă.

    — Mergi jos. Rinil a pregătit deja caii. Mă duc după fată.

    Cesaryon încălță și cealaltă cizmă și se sprijini în baston. Când ieși, doi străjeri se îndreptau spre ușa sa. Se opri.

    — Ar trebui să stați înăuntru, Alteță, zise unul dintre ei.

    — Asta plănuiam, zise Cesaryon cu grijă, înclinându-se spre clanță. Dar mi-e foame. Nu pot sta în condițiile astea!

    Oamenii lui Kiros se priviră unul pe celălalt.

    — Vă aduc eu ceva.

    Străjerul păși înainte, prin fața lui. Cesaryon își ridică bastonul și îl duse pe după gâtul bărbatului. Prinse celălalt capăt și trase cu putere, presându-i lemnul de trahee.

    — Bănuiesc că ați auzit ce se întâmplă cu cei ce mi se pun în cale, îi șopti străjerului în ureche. Cesaryon privi spre celălalt bărbat. Vreți să aflați ce li se întâmplă celor ce mi se pun în cale? ridică o sprânceană.

    Niciunul nu răspunse. Cesaryon își retrase bastonul și îl îmbrânci pe străjer cu coatele în peretele opus.

    — Așteptați aici treizeci de minute.  Spuneți că nu m-ați găsit înăuntru și m-ați căutat. Mai trageți apoi de timp. Ați înțeles?

    Cei doi se uitau muți la el.

    — Credeți-mă, nu vreți să aflați ce li se întâmplă celor care nu înțeleg!

    Se întoarse pe călcâie și își continuă drumul. Își croi instinctiv drum spre curtea din spate, unde Rinil îl aștepta cu caii. Tot conacul părea gol. Dar goarna de război umplea coridoarele goale de la sute de metri depărtare.

    — Joline și Zlahor?

    — În spatele Alteței Voastre, răspunse Rinil, întinzându-i hățurile.

    Spioana și Walerie alergau înspre ei.

    — Regele chiar vă vrea înapoi, stăpâne, zise Joline, urcându-se pe cal. Au să înceapă un întreg război pentru pielea Alteței Voastre.

    Cesaryon zâmbi sardonic. Un val de căldură îi traversă trupul.

    — E blândă? îl întrebă pe Rinil, luând hățurile iepei.

    — Cea mai blândă.

    Nu mai călărise de când Julyan îi sfârtecase piciorul. În plus, nu fusese nicicând un călăreț excepțional. Rinil îl ajută să urce în șa, iar iapa fu calmă și obedientă sub el. Joline și Walerie se urcaseră pe același cal. Fata nu știa călări, se gândi Cesaryon. Walerie își feri privirea. Obrajii ei erau roșii sub cearcănele întunecate.

    Sunetul armatei regelui se estompa pe măsură ce caii lor galopau înspre pădure. Cu poarta principală amenințată, cea din spate fusese lăsată complet nepăzită. Dădură peste oamenii Doamnei Vulpe la marginea Opasului. Două zile mai târziu, când ajunse în Zapsya, mușchii lui urlau de durere, iar adrenalina ce îl antrenase în timpul evadării se risipise toată.

    Vântul sărat îl lovi din plin în vârful Dealurilor Zapsyei. Cesaryon tuși. Aerul se simțea greu și îi împungea plămânii din interior. Cerul întunecat de nori se întindea respingător înaintea lor. Își struni iapa spre marginea abruptă a unei coline, iar oceanul învolburat i se deschise amenințător sub ochi. Cesaryon tresări. Nu văzuse nicicând ceva atât de mare. Ceva atât de periculos. Valurile se zdrobeau de malul pietros și de zidurile orașului, amenințând să sfărâme galerele mici ancorate lângă docuri. Se simți mic în acele clipe, privind din locul său înalt, întinderea imensă de apă.

    Pe una dintre stâncile ce mărgineau oceanul, se înălța micul castel din marmură albă, ridicat la ordinul stră-străbunicului său, Octavyan Al Doilea, drept dar pentru cea de a treizecea aniversare a soției sale. Cesaryon și-l imaginase mereu drept o perlă albă pe malul albastru cristalin al oceanului. Abia acum vedea că se asemăna mai degrabă cu un pumnal în dosul întunecat al lumii. Un loc perfect în care să te ascunzi pentru ca omenirea să uite de tine.

    Porțile fortăreței se deschiseră larg când el și companionii lui intrară pe ele. Slujitorii castelului erau înșirați în fața intrării principale. Rinil îl ajută să coboare de pe cal și îi întinse bastonul. Prințul se sprijini clătinându-se în el. O femeie căruntă învelită în mătăsuri argintii coborî scările din marmură. Nu mai rămăsese nimic din părul ei blond, dar în rest, se gândi Cesaryon, chipul ei era același ca acum zece ani.

    Prințul își plecă fruntea înaintea ei.

    — Cesare, până și glasul ei era neschimbat. Ce au mai trecut anii peste tine! Ai ajuns să ai nevoie de baston înaintea mea! Ridică-ți chipul, copile!

    Degetele femeii îi ridicară bărbia, iar Cesaryon o privi în ochii albaștri, spălăciți. Poate că Julyan îi moștenise părul, dar el și Servilyanna cu siguranță îi moșteniseră zâmbetul.

    — Majestate, zise el ferm. Bunico. Ar fi trebuit să-ți ascult sfatul. N-ar fi trebuit să stau desculț.

    Femeia hohoti, atingându-i mâna de pe baston.

    — Nu, n-ar fi trebuit, consimți Rumaria Darkos, născută Domenas, Regină Văduvă a lui Remyan al Treilea și mamă a răposatului Tiberyan Darkos, tatăl lui Cesaryon.

    Cum ați reușit să ajungeți până aici trecând prin prima jumătate a cărții când aveam cel mai greoi și ciudat stil de a scrie? CUM? Eu una n-aș fi avut răbdarea. Deci simt nevoia să vă mulțumesc că ați rezistat atât.

    Păreri?

    Vreau să aud teorii :))))