┏━━━━━━༻◇༺━━━━━━┓

3. Libertate

┗━━━━━━༻◇༺━━━━━━┛

    Micuță Rayes, nu tu slujești Phoenixul, ci Phoenixul te slujește pe tine.

    Micha Roleina.

    Lasă-i pe ei să se preocupe, tu doar trăiește-ți viața cum poți mai bine!

    Mama.

    Ești o Sarkis. Un Sarkis nu îngenunchează decât în fața Păsării! Pe un Sarkis nu-l doboară nici lacrimile, nici pierderile, nici ura.

     Tata.

    Dacă trebuie să trăim într-un război, vreau ca măcar să îl trăiesc alături de cei pe care îi iubesc. Vreau să îl trăiesc!

    Pleidsteros.

    Nu voi muri până nu voi vedea zăpada.

    Pearson.

    Ești Phoebe Sarkis de Dwyrain, urmașă a Phoenixului. Ești o armă. Ești o avalanșă. Ești o furtună. Ești un război. Poți ucide. Poți năvăli. Poți lăcrima. Poți cuceri. Cu o armă mult mai letală decât obsidianul. Cu tine însăți.

    Ea însăși.

    Un chip vag se contura printre umbrele înșelătoare ale oglinzii. O avalanșă de onduleuri roșcate îl încadra, făcându-l să pară mai alungit și mai grațios. Găsea toate antitezele feței sale drept rupte dintr-un basm unde binele și răul se află în continuă confruntare. Căci așa se înfățișau și trăsăturile sale, deopotrivă dominate de dragoste și ură, de inocență și insolență. Buzele pline, frumos dăltuite păreau a întruchipa fructe interzise, culese de pe meleagurile zeilor. Dulci și amăgitoare, asemenea oricărei dorințe omenești. Apoi urmau pomeții palizi, luminați de o flacără tainică, de bucuria dansului, de usturimea razelor de soare. Căci Soarele, stea curioasă și mult prea lucitoare, îndrăznise a-i profana pielea nearsă. Fruntea lată însă rămăsese neatinsă, purtând pecetea focului în sprâncenele arcuite, încruntate, gânditoare. Cute înverșunate îi străbăteau luciul, pradă tuturor gândurilor îndoielnice. A ezitării și a dezideratelor. Lăsând eleganța și lipsa duplicității în seama florilor albastre, pline de limpezime, mai mereu îmbăiate în lacrimi, ce contrastau cu toate vibrațiile fierbinți ale ființei ei. Singurii ce șopteau nemulțumirile sufletului ei prostuț se înfățișau clari și luminoși, precum luciul răcoros al unei ape. O priveau însă curioși, la fel de îndoielnici și, totuși, nerăbdători. Se zbăteau sub prezența unor lumini demonice, ale căror sensuri nu le putea pătrunde, de parcă înseși hăurile sufletului ei voiau să o preschimbe în prizoniera propriului destin.

    Și, în ciuda tuturor contradicțiilor, a oximoronului ce-i definea irisurile azurii, rămânea tot o Sarkis, născută sub protecția Păsării, ostatică deja în ghearele familiei. Căci toți pretindeau obediență din partea ei. Dar obediența era departe de a o caracteriza. Asemenea Phoenixului, ea era o pasăre. Un simbol viu și de netăgăduit al răcoroasei libertăți. Voia să zboare, să țipe straniu și adânc, să se regăsească în propriile-i mreje. Să se reinventeze. Să se confunde cu orice altă fată de pe pământ. Numai nu cu ea – nu cu Phoebe Sarkis de Dwyrain, urmașă a Phoenixului. Moștenirea și numele îi erau blesteme țesute de soartă. Voia să le poată lepăda, îngropa sau arde în foc, până ce s-ar fi purificat. Dar foc înmulțit cu foc dezlănțuie Iadul. Carnagiul. Apocalipsa. Și nu voia să aibă atâtea suflete – o întreagă familiei – pe conștiința-i tulburată. Ucigând destinul său sub protecția Păsării, ucidea întregile generații viitoare. Așa că prefera să se resemneze în a-și pune un zâmbet neîncrezător pe chip, în a-l preschimba într-o pânză falsă a fericirii și să se elibereze de greutăți prin intermediul lacrimilor.

   Ochii îi erau unica oglindă a sufletului întinat de miturile-știau-ce. Și tot ochii erau izvorul ce îl eliberau. Nu prin cuvinte, nu prin fapte, ci prin boabe de apă ce îi ștergeau incertitudinea de printre gânduri. Căci, pe toți zeii! Nu erau trei zile în care să nu plângă, în care să nu-și pună dorințe și apoi să le îngroape, înțelegându-le lipsa de concordanță cu realitatea.

    Și mai era ceva... Mai era ceva ce nimeni nu făcuse pentru ea înainte, ceva ce și-ar fi dorit cu ardoare să primească. O întrebare. Cu toții uitau să o întrebe în graba lor slab justificată de a o preschimba în fiica docilă ceva ce ea ar fi dorit cu ardoare să audă.

    Ce îți dorești?

    Păreau lipsite de însemnătate, însă contau mai mult decât ei și-ar putea imagina vreodată. Dorințele ei, credința și speranța că se va înălța cândva atât de sus încât să le dea glas, erau singurele ce îi ofereau răbdarea și îi plămădeau masca fetei inocente, lipsită de scrupule sau îndrăzneală meschină.

    Nu le spusese niciodată asta, de teama să nu le considere drept baliverne. Nu i le spusese nici mamei și nici măcar lui Pleidsteros. Căutase mereu să le spună ceea ce ei voiau să audă. Să le facă pe plac și să joace după cum îi cântau ei, într-un dans fără nume, fără notă de final. Și era îngroiztor. Simțea că face ceva abominabil împotriva propriei firi. Și, de dragul lor, nu se putea opri. Era Phoebe Sarkis, destinată să domnească peste Dwyrain.

    Suntem femei Sarkis. Femeia Sarkis e jarul. Fără jar nu există foc. Fără femeie nu există bărbat. Nu există renaștere. Nu există fii sau fiice. Nu există viitor. Iar Sarkis vor fi îngropați pe vecie în cenușă.

    Nu vrei să îți îngropi neamul în cenușă, nu, Phoebe?

    Își încleștă degetele pe rochia-i purpurie. Tonul cald, mieros, dar înfricoșător al celui ce fusese tatăl mamei sale și fratele tatălui său îi cutremura trupul cu fiecare amintire. Nu știuse niciodată cum să-l numească. Unchiul Panait sau bunicul Panait? Acesta era un motiv sordid pentru care, deseori, își blestema originile. Incestul.

    Prices, micuța păuniță, îi zbură pe umăr, când deschiderea ușii o sperie. O desprinse de printre gânduri, iar ea o privi amuzată, atingându-i ciocul mic. Își ridică apoi ochii spre cel ce stătea în pragul ușii și zâmbi vag. Pleidsteros semăna cu Panait. Pearson semănă și el Panait. Mama și tata semănau cu cel ce le fusese deopotrivă tată, frate, cumnat... Prefera să încheie șirul acolo. Cu toții semănau între ei, încât, deseori se puteau confunda.

    — Ești gata? timbrul răgușit al lui Pleidsteros contrastă cu tonul terifiant de lingușitor al mortului Panait, subliniind, astfel, diferența dintre ei.

    Ridică nesigură din umeri, iar el îi întinse o mână, trăgând-o jos de pe scaunul înalt din fața oglinzii. Își lăsă capul pe spate ca să îl poată privi mai bine. Pleidsteros era atât de înalt în comparație cu ea! Abia dacă îi ajungea la stern, făcând-o în acel fel să-i audă de fiecare dată bătăile alerte ale inimii atunci când o îmbrățișa.

    — Pleid? glasul ei părea mic și speriat.

    Ieșiseră împreună pe coridor, îndreptându-se spre scările ce dădeau jos, în grădini.

    — Phoebe?

    — În ce constă ritualul? își frământă buzele. Ai mai fost prezent la vreunul?

    — Numai la unul. Cu ani în urmă, la moartea Petrei.

    Petra, mama Padmei, sora lui Perun. Nu o cunoscuse niciodată, fiindcă se născuse la o jumătate de an în urma morții ei. Pleidsteros trebuie să fi fost îndeajuns de mare pe atunci. Să fi avut în jur de șase ani. Uneori, diferența de vârstă dintre ei o mira. Pleidsteros era, de departe, persoana ce o înțelegea cel mai bine. Răsufla ușurată, în tot egoismul ei, când se gândea că Pearson fusese cel luat ostatic, ci nu Pleidsteros.

   — Și ce s-a întâmplat atunci? continuă cu întrebările.

    — Au ars-o pentru ca Phoenixul să le dea semne privind viitorul. Mama era însărcinată cu tine și erau nesiguri în privința a ce vei fi. Un bebeluș ca oricare alt bebeluș Sarkis sau unul din...

    — Obsidian, îl completă, eschivându-se.

    Pleidsteros încuviință ca la auzul unui cuvânt îndelung rostit. Phoebe își ridică mâna spre gât, atingând pe rând fiecare pasăre din sticlă neagră.

    — Și? Ce semn v-a dat Phoenixul atunci?

    — Petra a ars toată, cum era de așteptat. Mai puțin inima ei. Tu ești inima familiei, Phoebe, un zâmbet îi alunecă pe buze.

    La fel de captivă precum inima în cutia toracică.

    Gândul îi răsună cu aplomb în interiorul minții.

    — Și acum... Dacă va fi o inimă din nou, de exemplu, ce va însemna? Va trebui să te însori cu Prices Albye?

    Pleidsteros se opri chiar în fața ieșirii și o privi cu ochii întunecați de un foc mut pe care ea nu-l înțelegea.

    — Tu vrei ca eu să mă însor cu Prices Albye? rosti el cuvintele pe un ton cât se putea de apăsat.

    Suna ca o întrebare capcană.

    — Eu vreau ca tu să fii fericit și să supraviețuiești războiului, i-o întoarse.

    Pleidsteros se foi și își umezi discret buzele, gest ce ei nu-i scăpă.

    — Mă iubești, Phoebe?

   Clipi des și violent, încercând să pătrundă întru totul conotațiile întrebării.

    — Firește! Ești fratele meu.

    Spunând astea, trecu pe lângă el, temându-se să nu se mai lovească de încă o interogație precum precedentele. Străbătu aleea grădinii, auzind și pașii lui apăsați urmând-o. Nu se întoarse spre el, fie numai din cauza privirii lui înfiorătoare ce-i ardea acum spatele. Se focusă însă spre altceva. Lumina tandră a apusului, de pildă. Strălucea asemenea unei picături proaspete de sânge, îmbrățișând orizontul ca un arc de foc. Se opri pe loc, cu poalele rochiei în mâini și se gândi amuzată cât de ușor i-ar fi fost cu haina ei purpurie și părul arămiu să se camufleze în lumina lui sângerie. Ar fi fost amuzant, probabil. Și cum orice Sarkis era imun focului, ar fi avut norocul de a admira totul din miezul său, fără să se topească. Soarele putea fi el o stea curioasă, dar ea însăși era o flacără la fel de fierbinte.

    Își continuă drumul până ce ochii săi se loviră de Micha Roleina, mama și tata. Cu toții erau îmbrăcați în aceleași haine și i se păru oarecum curios că numai ea se schimbase. Mama era îmbrăcată în același halat argintiu din tafta. Micha Roleina purta veșnica tunică de culoarea nucilor specifică michelor, acoperită din cap până în picioare de un văl subțire și fluid ca apa, lăsând astfel la vedere numai chipul ei îmbătrânit și mâinile zbârcite. Se apropie de ele, târându-și rochia ce se învolbura împrejurul ei și o privi pe cea din urmă. Phexi, moartă și lipsită de acum de libertate, se odihnea în brațele michei. Phoebe își întinse degetele, simțind repulsie față de Casa Darkos și mângâie penajul superb, neatins de monotonia morții.

    — Pe Phexi o veți arde? întrebă mai mult ca pentru sine.

    — Phoebe, tatăl său se apropie de ea și își așeză mâna grea pe umărul ei gol. Tu vei conduce ritualul.

    Următoarea întrebare i se opri în gât. Privi cu coada ochiului spre Pleidsteros care nu specificase nimic despre conducerea vreunui ritual. De fapt, nici ea nu-l întrebase despre asta.

    — A-adică? se bâlbâi, anticipând fluturii din stomac ce aveau să apară curând din cauza fricii.

    — Tu o vei lua pe Phexi și veți intra împreună în foc. Ești imună focului, nu ai de ce te teme, o asigură Perun. Trebuie doar să ai încredere în tine și în Phoenix.

    — În mine și în Phoenix, repetă, încercând să se convingă de asta.

    — Tu reprezinți următoarea generație Sarkis, Phoebe, mama sa se alătură conversației. Tu ești viitorul. Pasărea ți-l va decide acum. Trebuie să știm dacă îi ești destinată lui Pleidsteros sau lui Pearson.

    Într-o zi normală, într-un moment normal, mintea ei s-ar fi concentrat asupra ultimei propoziții ,,dacă îi ești destinată lui Pleidsteros sau lui Pearson". Fusese dintotdeauna conștientă că va fi supusă la incest imediat ce va deveni femeie, dar preferase să alunge acel gând departe și să se preocupe de alte probleme ce trebuiau deslușite. Așadar, cum asta nu era nici pe departe o zi normală – în noaptea precedentă se născuse Copilul de Obsidian, până la prânz Phexi pierise și numai câteva ore mai târziu Pearson fusese luat ostatic –, acum nu se gândea decât la foc. Văzuse o dată, de la balcon, o casă arzând. Unul dintre fiii familiei care locuia în acea dărăpănătură rămăsese cu cicatricea arsurii pe jumătate din față, urâțindu-i chipul perfect simetric. Îi era teamă ca acum, cu toată imunitatea ei, să nu pățească același lucru. Focul era periculos până la urmă, chiar și pentru cei plămădiți din foc.

    — Uite aici, Micuță Rayes, zâmbi Mica Roleina încurajator și i-o așeză pe Phexi în brațe.

    Phoebe se chinui să o prindă cât mai bine și să îi susțină pe deplin greutatea. Când cei trei adulți din fața ei se dădură la o parte – Pleidsteros era încă în spate – văzu o mulțime de vreascuri împrăștiate pe dalele din piatră. Privi împrejur, sperând pentru o ploaie. Cerul, ca de obicei, refuză să îi asculte rugile. Așa că păși, cu fluturi nestăviliți animându-i stomacul, pe vreascurile ce pocniră tacit sub greutatea pantofilor ei. Micha veni din stânga ei și se aplecă, ținând un chibrit în mână, dând foc unui vreasc. Își permise să clipească o singură dată, iar când pleoapele îi descoperiră ochii din nou, era deja împrejmuită de foc. Privi în spate, dar nu vedea numai flăcări pâlpâitoare ce înfățișau diferite forme și fantasme, jucându-se cu mintea ei alarmată. Păși împrejur, printre flăcări, nemaiștiind unde se îndreaptă. Lacrimile îi înțepau ochii, dar se evaporau imediat ce îi atingeau obrajii arzători.

    Păși hoinară printre flăcări, forme și lumini, așteptând ca totul să ia sfârșit. Tocmai când începuse să aprecieze acel joc miraculos al văpăilor, observă cum pasărea de la pieptul ei arde și, în consecință, întregul trup ajunsese să îi fie acoperit și el de flăcări. Nici vorbă de rochia frumoasă pe care o purtase înainte. Era scrum acum și trupul ei, complet gol, mai era îmbrăcat numai de flăcări ce ardeau pe pielea-i albă fără să o pârjolească. Acest fapt o uimi atât de tare, încât se împiedică și căzu în fund, cu oasele lui Phexi pocnindu-i în brațe. Îmbrățișă rămășițele păuniței și se îmbrățișă pe sine, rugându-se iar ca totul să se încheie mai repede. Focul o ardea, dar nu o durea. Și teama iminentă că durerea va apărea și ea în final era cea ce o rodea din interior. Dori să strige, dar gâtul îi devenise brusc deșertic. Dori să plângă, dar lacrimile nu-i mai prindeau formă. Și se regăsi din nou captivă în foc și în sine însăși, toate din cauza acelei Păsări de Foc ce coborâse printre ei, dar nu-și făcuse încă apariția. Își lipi coapsele goale una de cealaltă și începu să se legene, fredonând șoptit un cântec. Era tot ce mai putea face, căci mai avea un singur pas spre nebunie.

    Rămase așa minute bune, cu oasele lui Phexi trosnindu-i în brațe precum o adunătură mizeră de vreascuri. Pleoapele strânse peste ochii, nările fremătânde, buzele roase din nou și din nou. Își aduse picioarele sub trunchi, se încovoie și înălță rugăciuni iar. Era înspăimântată de moarte că acea tortură psihică nu se va mai încheia vreodată. Îi părea că trăiește în acel foc de o veșnicie și că nici acum nu reușise încă să îl îmblânzească. Era ea cea care ardea și tot ea cea care nu se putea stinge.

    Un pocnet sonor îi zgudui timpanele. Întregul trup al păsări deveni cenușă adunată între coapsele sale. O văzu, fiindcă își deschise ochii. În rest, îi părea că era înconjurată de cel mai dens întuneric. Clipi des, încercând să distingă umbrele întunecate ce se profilau împrejuru-i. Observă stelele lucind pe cer și brusc, un fior al rușinii o săgetă. Era goală în fața tatălui și a fratelui său. Nu își amintea să mai fi fost așa vreodată. Iar de acum, focul rușinii era cel ce o ardea.

    Lacrimile începură, în sfârșit, să i se rostogolească pe pomeți. Încă strângea ceva la piept, ceva ce îi înțepa sânii mici, dar nu putea aprecia cu exactitate ce. Era o parte pregnantă din ceea ce fusese cândva Phexi și, spre liniștea ei, îi acoperea întreaga goliciune din față a trupului, până deasupra genunchilor.

    O umbră înaltă se apropie de ea și după felul în care își drese glasul, își dădu ușor seama că era Pleidsteros. Rușinea și micimea sa o rodeau din interior.

    — N-o atinge, Tinere Rays! vocea michei îl opri la câțiva pași distanță de ea.

    Micha Roleina alergă înspre ea, cu vălul lung învolburându-se în jurul ei și o privi lung, cu ochii cafenii lucind în întuneric asemenea celor ai unei pisici. Aprinse o torță, iar chipurile tuturor celor prezenți o cutremurară. Toate se profilau în unghiuri dure, curioase. Acordă o atenție sporită lui Pleidsteros, al cărui chip părea aproape schimonosit, deformat, încruntat, de parcă încerca să se înfrâneze din a mai păși spre ea.

    — Ridică-te, Micuță Rayes! o îmboldi micha.

    Se temea că, dacă s-ar fi înălțat pe picioarele-i lungi, trupul său s-ar fi arătat și mai gol, iar astfel și-ar fi pierdut și ultimul gram de pudoare pe care îl mai avea. Ochii ei o căutară pe Padma, mama sa. Avea nevoie de sprijinul ei. Ea știuse întotdeauna să deosebească binele de rău, adevărul de minciună. Padma încuviință succint, mimând ceva pe buze. Phoebe nu înțelese, dar își adună tot curajul de care se simțea în stare și se înălță din cenușă, asemenea unui pui de Phoenix ce renaște. Strânse rămășițele lui Phexi la piept, sperând că erau îndeajuns încât să-i acopere bustul și triunghiul dintre coapse.

    Micha Roleina se apropie și le lumină cu ajutorul torței. Își lăsă și ea privirea în jos, ca să le studieze. Erau mari și late. Grațioase. Simboluri mătăsoase a ceea ce Phoebe mereu tinsese să atingă. Perechea de aripi a lui Phexi, întreagă și parcă mult mai strălucitoare. Nu rămăsese inima ei, cea care ar fi prevestit viață și speranță. Ci aripile ei, adevăratul simbol al libertății.

    — Aripile... murmură tatăl ei, apropiindu-se.

    — Aripile, încuviință Micha Roleina.

    — Ce înseamnă?

    Micha prinse marginile aripilor, dorind să le ia din brațele lui Phoebe. Aceasta păși în spate cu obrajii înroșiți de jenă și clătină febril din cap. Nu avea să o dezgolească de tot. Nu putea și n-avea să-i permită.

    Atunci, Pleidsteros păși spre ea cu o blândețe sporită și îi zâmbi încurajator, de parcă ceea ce avea să se întâmple aveau să înfrunte împreună. Îl urmări cum își dă jos jiletca albastră și nu-și mai încăpu în piele de mulțumire când acesta i-o trecu peste umeri. Era îndeajuns de mare încât îi ajungea până deasupra genunchilor.

    — Mulțumesc, îl privi intens, simțind cum privirea lui era pe atât de dogoritoare, pe cât de răcoroasă.

    Lăsă aripile să cadă ușor în brațele michei și se apropie de Pleidsteros până ce umărul ei acoperit de jiletcă se frecă de brațul lui. Își șterse nasul și pomeții umezi cu podul palmei și rămase lângă el, ascultând dialogul dintre Micha Roleina și părinții ei. Un lucru era cert. Pleidsteros îi inspira, încă o dată, protecție. Era ca un scut uman mereu acolo pentru ea. Să o îmbrățișeze, să o liniștească și să o susțină. Îl privi o clipă lung, aproape terifiată. O viață alături de Pleidsteros, practicând incestul... Se deschidea drept un orizont plin de protecție, dar întunecat de gradul uriaș de rudenie dintre ei. N-ar fi putut trece vreodată peste dragostea pe care i-o purta ca soră și să simtă altceva. N-ar fi putut...

    Își reîntoarse privirea spre ceilalți și așteptă tremurând, cu aceiași fluturi ciocnindu-se prin stomac.

    — Simbolul libertății, anunță Micha Roleina, confirmându-i gândurile.

    — Libertate? murmură Perun. Suntem liber, deci, să luăm orice decizie dorim?

    Pleidsteros expiră ușurat lângă ea. Inima ei, însă, se strânse.

    — Așa se pare, confirmă micha.

    Perun, tatăl ei, rămase o perioadă bună de timp cu ochii ațintiți asupra aripilor, urzind, poate, alte planuri și strategii de război. O furtună îngrozitoare, contradictorie se ducea în irisurile lui. Phoebe era bună la a dezlega misterele unor ochi, citind astfel până în sufletele oamenilor. Învățase asta cu sine însăși. Dar ca să poată pătrunde în sufletul cuiva avea nevoie ca ea însăși să fi simțit cândva înainte un sentiment asemănător.

    Capul Casei Sarkis își înălță privirea spre Pleidsteros și îl privi cu o urmă imensă de regret. În momentele în care Phoebe încerca să-i deslușească această apariție neanticipată, degetele lui Pleidsteros se încleștau deja în jurul încheieturii ei.

    — Pleidsteros, îmi pare rău, glasul tatălui tremura. Chiar îmi pare. Phoenixul ne oferă libertate. Și trebuie să ne știm întreaga familie în siguranță. Avem nevoie și de alianțe. Și... Pearson ar fi mult mai potrivit pentru Phoebe decât tine. Tu te vei însura așa cum dorește Raajahhul.

    Phoebe citea orice îi aducea Anzo Tark pe la spatele tatălui ei. Citise despre multe fenomene ale naturii. Viituri și cutremure și erupții vulcanice. Închise ochii, așteptând într-un soi de anticipare mută. Pleidsteros trebuia să erupă și să o împroaște cu lavă. Focul nu o rănise. Spera doar să poată avea aceeași garanție și în momentele în care furia fratelui său clocotea.

    — Nu-mi poți face asta! Pleidsteros răbufni scandalizat. Sunt fiul tău!

    — Pearson e, de asemenea, fiul meu, Perun se păstră calm.

    — Eu sunt primul născut!

    — Care nu-și dorește Dwyrainul, i-o întoarse tatăl său. Nu pot risca nimic, Pleidsteros, mă auzi? Nu pot. Strămoșii noștri au visat prea mult la o întoarcere ca tu să o periclitezi din lipsa credinței.

    — Și crezi că Pearson e mult mai încrezător! Pleidsteros păși în spate, trăgând-o pe Phoebe după el.

    — Mai mult decât tine. Da, cred.
   
    Fratele ei nu mai spuse nimic, dar maxilarul îi era încleștat și o linie pulsa înfricoșător de tare pe gâtul lui. Phoebe încercă să-și elibereze mâna din strânsoarea degetelor sale, scâncind slab. Odată cu mișcarea ei, Pleidsteros o privi adânc, obligând-o să rămână pe loc. Un fulger, ceva ca o lumină electrizantă, tăie în două timp de o clipă irisurile fratelui său și Phoebe se cutremură. Cunoștea acel fulger, auriu și greu de observat. O idee. O idee diabolică, poate, încolțise în ungherele haotice ale minții lui.

    — Phoebe! zise el de parcă i-ar fi rostit numele întâia oară. Da! A ta e alegerea! Tu ai condus ritualul. Libertatea te-a ales pe tine. Pe tine! strigă.

    Phoebe își privi părinții, apoi pe Micha Roleina și, în final, din nou pe Pleidsteros. Mereu își dorise libertatea de a-și decide singură soarta. Dar când opțiunile nu te satisfac niciuna, ce e de făcut?

    Strânse jiletca în jurul trupului și își înecă plămânii cu aer.

    — Eu... cuvintele i se blocară în gât, pradă tuturor privirilor ce o despicau. Eu nu vreau să fiu o Sarkis.

    Fraza ei nu rezona deloc cu ceea ce își închipuiseră cei din jur. Vedea asta în expresiile lor pline de stupoare, înecate chiar în acel lac al uimirii. Încercase să le arate asta dintotdeauna – ei fuseseră prea orbi ca să observe. Acum le-o spunea. Le-o striga chiar. Nu aveau decât să audă. Și să se compromită cu acea libertate.

    — Phoebe, mama și tata o strigară deopotrivă.

    Își înălță nasul și încleștă pumnii pe materialul ce o acoperea. Își reținea lacrimile cu stoicism și cugeta cu atenție fiecare cuvânt, știind că nu-l putea rosti apăsat altfel.

    — Pleid ar trebui să se însoare cu cine vrea, atât timp cât persoana aleasă e de acord, cuvintele îi șuierară de pe vârful limbii, spintecând nemiloase aerul. Pearson, la fel. Nici eu nu ar trebui să fac excepție. E... Sunt banale dorințele voastre! expiră fără să-și dea seama. Dacă poporul din Dwyrain ne-ar fi voit înapoi; un nobil sau un simplu sătean – am fi auzit și am fi știut. Nu ne-am mai fi strâns vasali și făcut promisiuni nefondate într-o asemenea grabă și frenezie. Ei ar fi venit la noi, ci nu noi i-am fi căutat pe ei! Chiar trebuie să v-o spun eu asta? Mamă, tată?

    Perun rămase mut. Mama ei o privi curioasă. Ochii michei căutară pământul. Spre Pleidsteros nici nu cuteză să se mai întoarcă, deși și-ar fi dorit să știe ce impact avuseseră acele cuvinte asupra lui.

    Pufni dezamăgită și se roti pe călcâie, îndreptându-se spre casă. Începu să alerge când o pereche de pași o urmară. Pleidsteros alergă și el pe urmele ei. O ajunse din urmă în dreptul ușii și o lipi de perete, cu ochii găurindu-i parcă întreaga cutie craniană. Phoebe înghiți în gol. Contactul cu peretele fusese oarecum dureros, încât graba și smucitura lui voită blândă o propulsaseră direct în lemnul dur. Se afla acum între perete și Pleidsteros. Între lemn și foc. Gura îi devenise brusc pustiită de salivă. Cât de sete îi era!

    — Ar trebui să mă însor cu cine vreau, fratele ei făcu aluzie la cuvintele sale. Tu ești, Phoebe. Pe tine te vreau.

    — Pleid... se simți atât de prost pentru el, încât își dori să nu fi dat glas acelor cuvinte vreodată. Bietul de el își făcuse aspirații. Sperase la ea și la tot ce ar fi putut să-i ofere. Ea însă nu poseda, de fapt, aproape nimic. Nici dragoste mai multă, nici încăpățânare mai puțină.

    — Phoebe, ascultă-mă! Încă din prima clipă de când te-am văzut: fragilă și frumoasă, un dar trimis de zei, mi te-am dorit mai mult decât își dorește tata Dwyrainul și Pearson să atingă zăpada. Crede-mă, suntem destinați unul altuia. Și tu, tu ai putere de decizie acum, Phoebe. Nu o irosi, nu pe lucruri prostești, te rog!

    Mâna ei se întinse și îi căută încet și fricoasă chipul. Degetele ei se lipiră de obrazul lui, iar ochii fratelui ei se închiseră, un mârâit adânc eliberându-se din pieptul lui. Ochii i se umpleau din nou de lacrimi. De această dată nu pentru ea, ci pentru el.

    — Pleid, nu pot, glasul îi suna mic și frânt. Mi-e imposibil. Să te iubesc altfel decât o fac acum, ar însemna să trec peste principiile propriei mele ființe. Să mă transform în altceva, să mă reinventez în ceva mai josnic și lipsit de importanță pentru mine... Nu. Nu pot, Pleid! Nu-mi cere ceva ce nu-mi stă în putință. Te rog. Te rog frumos!

    Ochii lui se deschiseră lipsiți de expresie. Trupul lui se apropie mai mult de al ei până ce tot spațiul deveni mult prea restrâns. Înghiți în gol, de-a lungul gâtului cerșetor de apă și așteptă terifiată ca vechiul ei Pleidsteros să revină. Galant și înțelegător ca întotdeauna. Să o lase să plece și să uite de toată acea conversație.

    — Nu, Phoebe. Nu mă înțelegi... vocea lui devenise hipnotizantă. Mie mi-e imposibil să trăiesc fără tine.

   Irisurile sticloase se fixară pe buzele ei. Phoebe scânci neputincioasă. Gura lui o astupă pe a ei și tresări, dorind să se elibereze. Îi era incomod și i se părea neplăcut. Buzele lui înotând printre ale ei, căutând să i le întredeschidă și... și...

    Se smuci, se scutură și gemu, încercând să îl oprească. Să își tragă buzele și gura departe de ale lui, să alerge, să se încuie în camera ei, să evadeze din acea realitate covârșitoare. Îl lovi în piept, îl călcă și scoase sunete din ce în ce mai stridente.

    Prices, puiul ei de păun, apăru din neant și zbură în jurul lor. Își dori ca acea ființă mică să știe că avea nevoie de ajutor. Apoi, puiul lui Pleidsteros, Arces, se ridică din buzunarul pantalonilor săi și o ciupi pe Prices în joacă sau din pricina sunetelor ascuțite pe care le scotea.

    Iar atunci, în ultimă instanță, privind durerea provocată de către Arces surorii sale, Prices, Phoebe găsi de cuviință să încerce și ea asta. Așa că îl mușcă de buză cât de tare putu, până ce gustul metalic al sângelui lui îi invadă gura, iar el se desprinse de ea uimit, agonizând din cauza durerii.

    — Pleidsteros! țipă, încercând să îl readucă în simțiri.

    Cu mâna presată pe buze, Pleidsteros o privi mai uimit decât o făcuse toată seara. Probabil întreaga viață.

    Pleidsteros.

    Phoebe nu-și amintea să-l mai fi strigat vreodată pe numele său întreg. Muzicalitatea numelui său venea chiar cu un fior plăcut. Multitudinea consoanelor, aliterația și asonanța – în ciuda a tot, realiză cât de frumos se evidenția numele lui.

    Pleid devenise Pleidsteros, așa cum el se schimbase aproape monstruos. Nu-l mai recunoștea sau poate că el fusese așa dintotdeauna, iar ea fusese prea bleagă să realizeze, orbită de toată protecția pe care el obișnuia să i-o inspire.

    — Nu te mai recunosc, dădu glas gândurilor, o urmă de regret răsărind pe chipul lui. Ăsta nu ești tu.

    — Iar asta e cea mai proastă versiune a ta, îndrăzni el să-i reproșeze.

    Dacă nu i-ar mai fi avut încă sângele pe buze, și-ar fi permis să ridice mâna spre el și să o lipească hotărâtă de obrazul lui livid. Își ridică vârful limbi, îmbibându-l în sângele proaspăt și sărat, apoi îl înghiți, asaltată de un tremur fierbinte. Ireal de fantastic. Își scutură capul și se întoarse pe călcâie, lăsându-l de această dată în urma ei. Prices îi zbură pe umăr și o însoți în dormitorul ei.

    Se dezbrăcă de jiletca lui și îmbrăcă cea mai uzată rochie pe care o avea. Găsi una albastră, din material ceva mai aspru, dar totuși scump, și și-o trase direct pe cap. Strânse șnururile din fața pieptului și se privi fugitiv în oglindă. Căută sub pat toate cărțile pe care le citise fără voia sau știrea părinților sau a Michei Roleina și le îndesă într-o geantă veche de piele. Își îndepărtă inelele de pe degete și le aruncă printre cotoare. Adăugă două ciorchine de struguri din coșul de pe măsuța de toaletă și o prinse pe Prices în pumn, îmboldind-o să stea ascunsă în întunecimea genții. Și-o săltă apoi pe umăr și privi afară pe geam, spre partea marginală a conacului, unde nu se afla nimeni.

   Se cățără pe pervaz și întinse un picior până la creanga arborelui înalt de alături. Aproape alunecă, dar mâinile i se prinseră agile de creanga copacului și o ajutară să se prindă de trunchi. Coborî apoi lin, până la nivelul zidului și sări pe el. Era acum în picioare pe hotarul dintre conacul în care fusese închisă aproape întreaga viață și orașul pe care îl studiase numai de la balcon, fereastră sau din trăsură. Zâmbi, nevenindu-i să creadă că făcea asta și sări jos, de cealaltă parte. Își fixă geanta pe umăr și o privi pe Prices cu coada ochiului.

    Avea să se elibereze. O zi și o noapte. Măcar atât înainte de a se întoarce și de a lua cu adevărat o alegere. 

    Când opțiunile nu te satisfac niciuna, ce e de făcut?

    Plămădește-ți tu una nouă.

     Dacă o fată Sarkis îi spune fratelui său că îl iubește ,,ca pe un frate", ghinionistul e ca și aruncat în firendzone.

    De asemenea, vreau să înțelegeți că toți copiii Sarkis au fost crescuți foarte izolați. Lui Pleidsteros și lui Pearson nu li se permitea să iasă vreodată fără tatăl lor sau fără vreo persoană de încredere de teama să nu interacționeze cu necunoscuți și, în special, necunoscute. Familia făcea mereu în așa fel încât copiii să nu dezvolte vreodată sentimente pentru necunoscuți și necunoscute, care le-ar fi putut rupe linia de sânge.

    Deci vă dați seama ce înseamnă libertatea pentru ei și, mai ales, pentru Phoebe care e cheia în perpetuarea familiei.

    Vreau să vă vorbesc puțin și despre Phoebe, fiindcă unor persoane li se poate părea foarte schimbătoare, schizofrenică sau oricum mai vreți să o numiți. E perfect normal pentru cineva de vârsta ei. Adică voi cum erați la 13-14 ani? Eu, cel puțin, eram mereu schimbătoare. Azi putea să nu-mi placă un lucru și mâine îl adoram la maxim. Mă supăram repede și râdeam la fel de repede (la fel cum fac încă și acum). Sunt niște ani foarte controversați și, dacă nu sunt ei total oameni din cauza strămoșilor lor și a incestului, vreau să îi fac să pară umani, ca orice alt reprezentant al speciei umane de vârsta lor.

    Acum că am terminat cu explicațiile pentru acest capitol, aveți păreri? Comentarii? Orice?