┏━━━━━━༻♤༺━━━━━━┓

29. Doamnă Sarkis

┗━━━━━━༻♤༺━━━━━━┛

    Picătură cu picătură, sudoarea i se aduna pe spate, în palme și la baza firelor de păr. Oricât de dezgustător s-ar fi simțit – înspăimântată, distrusă, de nereparat –, acei mici stropi de apă o învăluiau într-o strălucire amăgitoare, ca o pânză de lumină izvorâtă dinăuntrul său, naturală și aproape transparentă.

    — Ești ca soarele, micuța mea, Padma intră în încăpere.

    Cu un gest simplu, femeia expedie afară întreaga suită de slujitori pusă la dispoziție de Raajahh. Ușa se închise. Phoebe se cutremură. Totul era mai amplificat în acest palat. Munca servitorilor. Mărimile încăperilor. Frumusețea arhitecturală ce o înconjura. Frumusețe ce altă dată i-ar fi tăiat respirația. Și, mai ales, sentimentele ei. Blestemate, împovărătoare sentimente. Acestea erau cele care îi tăiau respirația acum.

    — Nu pot, mamă... suspină în fața oglinzii și căzu în genunchi, cuprinzându-și trupul cu brațele.

    Rochia purpurie se adună în jurul ei ca un fluviu de foc.

    — Ridică-te, Padma rosti ferm. Îți șifonezi frumoasa rochie.

    — Nu-mi pasă de rochie! se răsti Phoebe cu ochii în lacrimi.

    Furia se înălța înăuntrul său, întinzându-și degetele fierbinți înspre traheea îngustă, amenințând s-o rupă în două. Ar fi aruncat un uragan de foc peste întreaga lume doar ca să poată evada din acea clipă, acea zi – acea damnată urzeală pe care nu și-o dorise niciodată.

    Mama sa se așeză lângă ea, pe podeaua albă de marmură, cu modele aurii, complicate, asupra cărora Phoebe se căznea să se concentreze ca să nu răbufnească din nou. Ca să nu-și înfigă degetele în coafura superbă și să sfâșie materialul scump, migălos lucrat, ce o învăluia.

    — Știi cine a ținut vie Casa Sarkis atâtea mii de ani? întrebă Padma încet.

    — Phoenixul, pufni Phoebe, ștergându-și lacrimile cu podul palmei.

    — Nu, nu Phoenixul, oftă Padma. Parthenia, Phalia, Pirinia, Prenia, Poleea, Piridma, Pise. Ele au ținut vie Casa Sarkis. Și multe altele. Petra, mama mea. Fără de care eu, Padma, n-aș fi existat. Iar acum e rândul tău, Phoebe. Toți acești bărbați ar fi nimic fără noi. Fără ajutorul și sacrificiul nostru. Poate că e timpul să pierim. Dar cum vei vrea să mori Phoebe? Ca o femeie curajoasă sau ca una ce a ales să fugă?

    — Nu vreau să mor ca o incestuoasă! răspunse tăios. Fac ceva pe sacrificiu! Nu m-ar ajuta cu nimic. Fac ceva pe Phalia sau Pise! Au fost încătușate. Tu ești încătușată, mamă! Nu vreau să fac copii și să-i forțez apoi să se culce împreună, doar ca să facă la rândul lor alți copii cărora nu le voi putea arăta lumea! E un foc ce arde în noi mamă, se bătu cu pumnul în piept. Și toți bărbații ăștia vor să-l țină închis în noi pentru că se tem că, altfel, vom deveni o altă Philippe Sarkis.

    — Pleidsteros nu te va încătușa, Phoebe. Iubirea lui merge mai presus de asta.

    — Pleid... Pleidsteros își pierde mințile doar când îndrăznesc să fac un pas în afara casei, mamă! Și tata... tata dacă ar putea, m-ar închide într-o colivie ca pe un blestemat de papagal. Știi ce mi-a zis? Mi-a zis să nu mai vorbesc cu Orian. Mi-a zis că din lucruri ca astea se pot naște povești precum ale Philippei.

    — Phoebe...

    — Iubesc oamenii, mamă! Iubesc lumea din jurul nostru. Vreau să o cunosc și să mă cunoască. Nu pot fi o urmașă a Phoenixului dacă nu ard. Dacă tot suntem condamnați la moarte, de ce să nu trăim această ultimă viață ca oameni liberi, fără obligații?

    — Atunci arată-le toate astea, tuturor! răbufni Padma. Dar tu nu poți, Phoebe. Vrei să fii și o fetiță mică, vulnerabilă, vrei să și cunoști lumea. Nu poți face asta în felul ăsta! Dar știi cine ar putea? O Rayes. O soție. Nu-ți poți împlini niciun vis, Phoebe, fără vreun sacrificiu. Ăsta e primul tău sacrificiu. Asta e calea spre a crește în ochii celor cei ce te comandă. Joacă-le jocul până ajungi să devii cel mai bun jucător dintre ei. Vino cu mine, vino jos, devino o soție Sarkis, dă-le ce vor, apoi trăiește-ți ultima viață așa cum vrei. Nu vreau nepoți pe care să-i creștem pe cioburi de obsidian, Phoebe. Nu-ți cer asta. Îți cer să le oferi vasalilor ce vor să vadă. Raajahhului. Și apoi... viața îți aparține. Fii Philippe. Fii Parthenia. Fii cine vrei tu să fii, dar doar nu sparge micul scut pe care-l mai avem, iubito!

    — Și la noapte? Phoebe șopti încet, lăsându-și privirea în piept, rumegând fiecare cuvânt ieșit din gura mamei sale. La noapte, când căsătoria va trebui să fie consumată?

    — Te căsătorești cu Pleidsteros, Phoebe, mama sa se ridică în picioare și îi întinse mâna. Te iubește mai mult decât se iubește pe sine, încheie, de parcă acesta ar fi fost singurul răspuns la întrebare.

    Phoebe mai suspină odată. Își îngropă fața în palme și își șterse obosită lacrimile. Imaginea ta pe tron. Pleid lângă tine. Se cutremură. Câte sacrificii va trebui să mai facă până acolo? Apucă mâna mamei sale și se privi în oglindă. Arăta întocmai ca o prințesă Sarkis. Cu părul adunat în împletituri complicate la spate și coroana de aur ce-i înconjura capul, strălucindu-i pe frunte cu al său rubin de foc. Fața, însă, îi era pală sub ochii înroșiți de lacrimi. Strălucirea interioară se stinsese. Dar Doamna nopții nu strălucise. Fusese tăcută și rapidă ca o umbră. Îl servise pe Raajahh până ce Raajahhul ajunsese să o servească pe ea.

    — Sunt un dezastru, rosti răgușită.

    Mama îi aduse o batistă umedă și îi șterse cu grijă fața.

    — Nu, Phoebe. Doar te ascunzi ca jarul sub cenușă.

    Asta a spus și Orian.

    Privi spre geam. Spre curtea ticsită de oameni. El avea să fie acolo. Dar avea să înțeleagă, oare, cu ce scop făcea ea acest sacrificiu? Părea singurul care mai putea cu adevărat să o înțeleagă. El își pusese viața la bătaie ca să câștige o coroană de flori și un statut demn de Tânăra sa Rayes. Ea își punea focul la bătaie ca, data viitoare când se va aprinde, să poată arde mai tare.

   — Ești gata? mama sa arcui o sprânceană.

    — Asta e ultima nuntă Sarkis, mamă. Promite-mi.

    Dar mama sa doar o apucă de umeri și îi sărută fruntea. Își încrucișă degetele cu ale lui Phoebe și îi zâmbi liniștitor, înghițind toate cuvintele nespuse.

    — Ești cea mai frumoasă mireasă, îi spuse, pornind amândouă spre ușă.

    Fetei i se păru că aude continuare nerostită. Dar nu era sigură cât de optimist suna.

    Ușa se deschise în fața lor, iar Phoebe își înghiți ultima lacrimă. Fecioarele le așteptau aliniate, înveșmântate în culori vibrante. Prima în rând era Annastassya Tark. Ultima, Prices Albye, ținând în mâna sa, mâna surorii sale mai mici, Prices Aksa.

    În vechime, miresele Sarkis obișnuiau să-și petreacă ultima noapte înainte de nuntă în compania a douăsprezece fecioare alese dintre fiicele celor mai apropiați nobili de coroană. Ele obișnuiau să fie și cele care spălau mireasa, o înveșmântau în hainele de nuntă și îi ofereau câte un cadou înainte să o conducă în fața mirelui. Tradiția se destrămase odată cu căderea Sarkișilor de pe tron. Totuși, tatăl său avusese grijă ca această nuntă grandioasă să se ridice pe cât de mult posibil la standardele celor din vechime, gândi Phoebe. Dar ea nu avea nevoie de o duzină de fecioare care să-i spele trupul și cu care să vorbească o noapte întreagă înainte ca soarta să-i fie pecetluită. Ea avea nevoie de o singură fată, care nu era nici o fecioară, nici o Rayes. Avea nevoie de Islene, să o vadă, să îi vorbească, să îi spună că e corect ceea ce face. Avea nevoie de aprobarea ei. De energia și încăpățânarea ei. Avea nevoie de Is.

    Fecioarele alese dintre fiicele vasalilor și cele trei fiice puse la dispoziție de Raajahh nu o îmbăiaseră, însă. Nici nu dormiseră alături de ea, nici nu o îmbrăcaseră. Perun crezuse că nu le putea cere asta celor trei Pricese. În fond, călcau încă pe gheață subțire când venea vorba de relația dintre Phoenicși și stele. Iar Phoebe n-ar fi suportat gândul să petreacă o noapte întreagă împreună cu cele trei fete, să ajungă, poate, să țină la ele, doar ca să știe că următoarea noapte avea să fie ultima în care tatăl lor va mai trăi. Nu putea fi atât de crudă.

    Annastassya făcu o reverență în fața ei și o apucă atent de mâini.

    — Prințesa mea, îți ofer drept cadou de nuntă loialitatea mea. Îți ofer serviciile mele și sper să pot fi mâna ta dreaptă. Sunt pe deplin a ta.

    Phoebe o privi. Apoi își privi mama. Îi strânse cu blândețe mâinile și încercă să zâmbească înapoi.

    — Primesc cadoul tău cu bucurie, domniță Tark.

    — Iar eu, Milara Tyll, cea de a doua fecioară, se apropie, îți ofer această cutie cu mirodenii. Sunt originare din îndepărtatele ținuturi ale lui Hossei.

    — Bijuterii din aur pentru pielea ta strălucitoare, urmă Xelia Okari.

    Și toate fiicele vasalilor, pe rând, își așternură darurile prețioase înaintea ei, toate jurând să o urmeze oriunde va fi nevoie, să o slujească în orice va avea trebuință, să o sfătuiască ori de câte ori le va cere sfatul.

    — Vă mulțumesc tuturor, rosti Phoebe, punând cu grijă darurile în mâinile slujitorilor palatului.

    — Și noi avem daruri, Prices Albye se desprinse dintre fete.

     — Săculeț cu praf de stele, micuța Aksa se apropie sfioasă, rotunjind copilărește fiecare silabă a fiecărui cuvânt.

    Phoebe zâmbi sincer pentru prima oară în acea dimineață. Îngenunche în fața micii Pricese și îi mângâie liniștitor obrazul.

    — Îți mulțumesc, Luminăția ta. Nu vei vrea să fii tu cea care mă ține de mână în drumul meu până afară?

    Aksa își întoarse privirea spre surorile sale. Albye încuviință zâmbind.

    — Da, Rayes Phoebe. Vă voi ține de mână.

    — Îți voi rămâne profund recunoscătoare, Phoebe rămase în genunchi lângă ea, în timp ce cea de a doua Prices se apropia.

    — Eu vă ofer semințe ale florilor cu Laptele Zilei, întinse Prices Arana un alt săculeț. Să vă protejeze de obsidian și să vă ofere putere să vă revendicați locul de drept.

    — Un dar foarte apreciat, zise Phoebe. Îți mulțumesc.

    — Iar eu, Albye trecu pe lângă sora sa vitregă, precum Tânăra Rayes Tark, nu am niciun dar material de oferit. Dar vă ofer un cântec, azi, în timpul festinului. Vă asigur că vocea mea nu vă va dezamăgi, Prințesă.

    — Abia aștept să îl ascult, zâmbi Phoebe și se ridică, cu mâna micuței Aksa în mâna sa.

    Își privi mama. Padma așeză o mână pe umărul ei.

    — Darurile tuturor vor fi îndelung prețuite, vorbi ea. Mă voi asigura, fecioarelor, fiice ale vasalilor, că vă voi găsi și vouă soți demni de statutul și frumusețea voastră. Și vouă, Luminate Pricese, vă mulțumesc pentru grija și atenția voastră. Sper ca stelele să strălucească cu blândețe asupra voastră. Phoenixul vă binecuvântează. Mergem? privi spre Phoebe.

    Fata înghiți în sec. Mâna Pricesei era umedă și alunecoasă în mâna sa.

    — Mergem, hotărî Phoebe.

    Scările erau multe, iar palatul lucea de lumină. Phoebe prețui fircare clipă rămasă, rugându-se Phoenixului să îi ofere putere. Să o salveze de viața unei roabe. A unei iepe de prăsilă.

    Soarele străluci înaintea ei când păși afară. Cerul era senin și căldura îmbătătoare. Curtea se scălda în zumzet de oameni. Iar zumzetul pieri când ea făcu al doilea pas. Albye își luă sora cea mică de mână și o trase de lângă Phoebe. Phoebe se trezi toropită de fierbințeală când mânuța rece o părăsi pe a ei. Privi înainte, spre mulțimea de oameni. Spre veșmintele multicolore și bijuteriile lucind în soare. Spre curtea împodobită cu flori și ghirlande.

    Inspiră adânc, încercând să se imagineze pe sine însăși. O fată înveșmântată în purpuriu, stând neclintită în fața a zeci de oameni. Faldurile vibrante ale rochiei cădeau în jurul ei ca o cascadă de foc. Umerii goi luceau în soare. Colierul de obsidian contrasta cu pielea albă. La spatele ei, rochia curgea de sub omoplați sub forma unor aripi de Phoenix. Era îmbrăcată în pene și mătase. Simboluri ale Phoenixului erau subtil cusute peste tot pe rochia sa. Pe brațele goale, se întindeau brățări late, aurite, încrustate cu rubine, painit și diamante roșii. Părul îi era rotit în jurul coroanei de aur ce îi înconjura întreg capul și adunat la spate sub formă de floare. Coroana era pe atât de veche, pe cât numele familiei sale. Era constituită din mai mulți Phoenicși înlănțuiți unul după celălalt, doi dintre ei ținând cu ciocul lor, pe fruntea ei, rubinul lucitor – veche moștenire a Casei sale.

    În ciuda anotimpului fierbinte, o pală răcoroasă de vânt îi trecu peste piele, făcându-i trupul să se cutremure. Penele fluturară încet în jurul ei.

    — Iată, supuși ai Cerului, fiica Phoenixului! trâmbiță Anzo Tark.

    Phoebe își plecă privirea, coborând cu grijă fiecare treaptă. Mama sa ajunse lângă ea și, privind-o liniștitor, o apucă de mână.

    — Privește înainte! șopti Padma.

    Phoebe își înălță fruntea spre culoarul încadrat de oameni. O șuviță de păr îi alunecă de sub coroană, peste pometele alb. Pleidsteros și tatăl lor o așteptau la finalul culoarului, privind-o lung, de parcă ar fi încercat să o recunoască. De parcă n-ar mai fi întâlnit-o nicicând până atunci.

    Pleidsteros purta și el purpuriu, având mânecile bufante ale cămășii croite în formă de aripi. În timp ce Perun era înveșmântat în auriu, asemenea mamei lor. Avea o coroană de aur și o hlamidă prinsă de umăr, stema Casei lor strălucind pe ea. Phoebe nu putu decât să își imagineze că arătau ca o veche, tradițională familie Sarkis, desprinsă din vremurile apuse ale gloriei.

    Se opri în fața lui Pleidsteros. Bolul de sânge trona între ei. Era gol acum. Gol și plin cu paie aurii de fân. Se uită în ochii lui. Magnific, strălucitor, albastru. El nu spuse nimic, doar zâmbi fugar, înclinându-și ușor fruntea.

    Ești frumoasă, știa că asta voia să-i spună. Arăți ca un adevărat Prinț, își dori ea să îi răspundă. Dar se rezumă la a înghiți în sec și a scruta mulțimea.

    Raajahhul și familia sa stăteau în primul rând. Vasalii Casei Sarkis erau în imediata apropiere. Vedea și alte zeci de fețe pe care nu le cunoștea. De toate formele, vârstele și culorile. Se căsătorea în fața unui popor străin, care n-o cunoștea pe ea.

    Nu, gândi și privi înapoi spre Pleidsteros. Se căsătorea în lumina Soarelui, în bătaia vântului, în spiritul Phoenixului. Oriunde s-ar fi aflat el. Își dori ca pasărea ei, Prices, să fi fost acolo, împreună cu ea. Să îi amintească de faptul că orice profeție și orice coincidență se întâmplau cu un motiv.

    Și acum, trebuia să-și păstreze vii în minte propriile motive, ca să nu uite ce avea de făcut. Deși era speriată mai mult decât ar fi putut vreodată exprima în cuvinte. Spera încă la o minune care să o salveze. Spera...

   Pleidsteros îi întinse mâna peste bol. Tremurând, și-o așeză pe a sa într-a lui. Tatăl lor scoase un pumnal și își crestă palma cu el.

    — Eu, Perun Sarkis, vorbi el, pășind încet în jurul lor, lăsându-și sângele să curgă, îmi ofer fiul, Pleidsteros, fiicei mele, Phoebe, să fie unul în slujba Phoenixului. Să facă sângele neamului să ardă întru nețărmurită putere. Să ridice numele nostru peste veacuri nenumărate.

    Îi oferi pumnalul soției sale, iar Padma îi urmă exemplul, presărându-și sângele în jurul lor.

    — Eu, Padma Sarkis, îmi ofer fiica, Phoebe, fiului meu, Pleidsteros, să fie unul în slujba Phoenixului. Să ardă pământul neroditor și să renască întru roade bogate. Să păstreze sămânța puterii noastre și să o ducă înainte pentru o eternitate.

    Din sângele părinților se născură flăcări mici, domoale, în jurul copiilor lor. Padma îi oferi pumnalul lui Pleidsteros. Pleid întoarse cu grijă palma lui Phoebe în palma sa și vorbi, purtând ușor lama peste pielea ei.

    — Eu, Pleidsteros Sarkis, rosti răgușit, mă încredințez ție, Phoebe Sarkis, de acum și până la întâia moarte. De la întâia renaștere până la cea din urmă moarte. Slăvit fie Phoenixul!

    Phoebe expiră șuierător, clipind repede, încercând să nu lase durerea să-i răstoarne echilibrul fragil. Luă pumnalul din mâna fratelui său și, tremurând, îl prinse de încheietură. Brățara din obsidian strălucea pe pielea  lui – neagră și rău prevestitoare.

    — Eu, Phoebe Sarkis, trase capătul ascuțit de-al lungul palmei lui, mă încredințez ție, Pleidsteros Sarkis, de acum și până la întâia moarte. De la întâia renaștere până la cea din urmă moarte. Slăvit fie Phoenixul!

    Lăsă pumnalul să cadă în bol și, pentru o clipă, se priviră unul pe celălalt, întreaga lume dispărând. El îi zâmbi ei. Iar ea îi zâmbi lui. Își așezară palmele însângerate una peste cealaltă și așteptară ca sângele să se scurgă peste paie, fără să respire. Știau că la nunta părinților lor focul ce se născuse din îmbinarea sângelui lor grăise cu limbă de foc profeția Copilului de Obsidian. Dar acum... Acum sângele cădea, picătură cu picătură, iar focul se înălța puternic și strălucitor. Fierbinte și tăcut. Expirară deodată.

    Zgomotul lumii reveni, împresurându-i cu aplauze.

    — Prințul moștenitor și Prințesa moștenitoare ai Dwyrainului, strigă tatăl lor, iar Phoebe se simți izbită de val.

    Nu mai era doar Phoebe acum. Era Phoebe Sarkis, soția lui Pleidsteros. Mâna lui se strânse peste a ei și priviră împreună mulțimea.

    — Muzica!

    Degetele lui Pleissteros trecură printre ale ei. Căldura lor o înfierbânta mai tare. Își roti chipul spre el, lăsând notele străvechi ale melodiei să curgă în jurul lor.

    Poți să faci asta, Phoebe. Ai dansat dansul ăsta de mii de ori.

    Însă tot la ce se putea gând în acele clipe era felul uman, uluitor, în care oamenii din șanțurile cetății dansaseră pe acea melodie acum multe seri.

    Pleidsteros își trase mâna dintr-a ei, ridicându-și brațele în lateralele corpului în chip de pasăre. Ea inspiră adânc și îi urmă exemplul.

    — Promit să nu te calc pe picioare, îi șopti el, o șoaptă doar a lor, încât o făcut pentru câteva momente să zâmbească și să se destindă.

    Era el în fața ei. Nimeni altul decât Pleid al ei.

    Dansară și se rotiră unul în jurul celuilalt ca două Păsări Purpurii ce nu aveau decât focul, cerul și pe ei însuși. Erau o învălmășeală înfocată de satin și mătase. Erau cei mai tineri copii ai Phoenixului. Și, pentru o clipă, dacă cineva s-ar fi oprit cu adevărat să-i soarbă din priviri, dacă s-ar fi oprit să îi admire și să se lase purtat de parfumul antic al cântecului de coarde, ar fi putut jura că, după mii de ani, pentru prima oară de la Parthenia încoace, Sarkișii se preschimbau înapoi în Pasăre. În foc și Soare și rază de lumină.

    — Te voi săruta acum, Pleidsteros îi șopti în ureche, ținând-o strâns în brațele sale.

    Phoebe se crispă în timp ce fratele ei își lipi preț de o clipă buzele de ale ei. Mulțimea izbucni în aplauze, iar Pleidsteros se desprinse de ea, strângând-o liniștitor de mână. Phoebe vedea doar puncte albe. Cerculețe galbene și forme duble. Sucul din stomac îi urcase în gât.

    Și acum? 

    — Altețele Voastre, Prisul Arrin le întinse o mână. Vă rog, așezați-vă! Bucurați-vă de festin! Aduceți acrobații!

    Phoebe se așeză la masă lângă Pleidsteros, cu tatăl său în stânga sa și rămase acolo, tăcută, jucându-se cu mâncărurile rafinate din farfurie pentru aproape două ore. Asculta discuțiile din jur. Ale tatălui său, în rarele clipe când se afla lângă ea. Ale lui Pleidsteros cu vasalii ce veneau să îi felicite. Ea doar zâmbea reținut de fiecare dată și își pleca apoi capul, rugându-se ca Soarele să își încheie cât mai repede călătoria sa pe cer.

    Oamenii Raajahhului pregătiseră, într-adevăr, un adevărat spectacol. Dansatori din toate colțurile Gorllewinului, acrobați, circari și păpușari fuseseră plătiți să încânte invitații. Menestreli cu nume grele și degete pline de har. Dar Phoebe nu recunoștea niciun cântec. Niciun chip. Niciun dans.

    — Nu fi prea supărată, Prințesă, că stai pe locul meu, o voce dulce o făcu să tresară.

    Era Prices Albye.

    — Eu... murmură Phoebe.

    — Felicitările mele, Prințe Pleidsteros, continuă Pricesa. Trebuie să recunosc, nu mi-ar fi stat nicicând bine în purpuriu.

    — Albul te prinde îndeajuns de bine, Luminăție, îi răspunse Pleidsteros, sorbind din vin. Îți mulțumesc pentru această nuntă.

    — De care, se pare, nu vă prea bucurați. Phoenixul dansează un singur dans?

    — Mă tem că acest Phoenix nu este un maestru al grației, zise Pleidsteros.

    — Ce păcat, oftă ea. Sunt zeci de Rayese cărora le-ar plăcea să danseze cu moștenitorul Dwyrainului. Sau, cel puțin, să întrețină o conversație cu el. Socializați, Alteță! Voi avea eu grijă de mireasă.

    Pleidsteros se foi în scaun, iar Phoebe îl prinse de încheietura mâinii. Își purtă un deget peste brățara de obsidian. Erau prea mulți ochi ațintiți asupra lor ca să refuze.

    — Du-te, îi șopti și îi susținu privirea Pricesei. Voi fi bine.

    Fratele ei oftă. Se ridică și o sărută pe frunte, apoi, privind-o cu neliniște, se îndepărtă, pierzându-se în mulțime.

    — Te deranjează o plimbare? întrebă Albye.

    — Deloc, Luminăție răspunse glacial, părăsindu-și la rândul său locul.

    Nunta se întindea peste cea mai grandioasă parte a grădinilor palatului. Phoebe le admiră, pășind în tăcere, încercând să evite toate privirile insistente.

    — Mă poți numi Albye, dacă te pot numi Phoebe, zise Pricesa.

    — Desigur. Albye.

    Fiica Raajahhului își roti brațul pe după al ei.

    — Ești încântătoare, Phoebe! O adevărată prințesă. Arăți exact ca întruchiparea feminină focului.

    Phoebe își înălță fruntea, întâlnind expresia impunătoare a Pricesei. Fiica Raajahhului nu fusese înzestrată cu o frumusețe cerească, elegantă și nicidecum convențională. Pomeții ei înalți aveau o structură nehotărâtă. Nici ascuțiți, nici prea umflați. Pistruii ce se întindeau asupra lor o făceau să semene cu o fată simplă de la țară. Dar în atitudinea ei, în felul în care vorbea, pășea se îmbrăca și, mai ales, privea, zăcea mai multă frumusețe și superioritate decât ar fi putut găsi Phoebe în ea însăși în acele clipe. Frumusețea Pricesei Albye nu era cea a unei doamne. Totuși, vorbea și se comporta ca una. Iar pe Phoebe o lovi recea realizare. De acum înainte, era și ea o doamnă. Trebuia să arate, sa vorbească și să se comporte ca una. Să pună în practică toate lecțiile îndelungi ale michăi. Trebuia să fie un clocot de fată într-o carcasă dulce și rafinată.

    — Frumusețea este în ochii celui ce privește, Phoebe îi răspunse formal. 

    — Într-adevăr. Fratele tău era și el frumos. O frumusețe atât de rară. Ca și sculptat în marmură și-apoi sărutat de foc. L-am văzut de multe ori, când tatăl tău îl aducea la palat. Ochii lui visători erau o adevărată vrajă.

    Phoebe o privi confuză.

    — Regret mult pierderea lui, Albye continuă.

    Phoebe expiră surprinsă. Era vorba de Pearson. Desigur.

    — Mi se cutremură inima și mi se strânge stomacul doar gândindu-mă că o asemenea frumusețe, o asemenea delicatesă a naturii a fost smulsă de pe lumea aceasta din cauza unor conflicte de natură politică. Nu-ți cunoșteam personal fratele, Phoebe, îi atinse cu grijă mâna. Îi plăceam doar înfățișarea. Nu-l plăceam pe el. Simt resentiment doar pentru imagine. Nu am habar de om.

    Pricesa oftă, privind-o atent cu ochii ei migdalați.

    — Dar îmi iubesc tatăl.

    Phoebe tresări, iar aceasta fu marea sa greșeală. Albye se opri din mers și se crispă în stânga ei, ca și cum întreg planul i-ar fi fost dezvăluit în față. Ochii ei se îngustară, deveniră sticloși. Strânsoarea brațului ei în jurul brațului lui Phoebe se accentuă.

    — A fost steaua mea de când mă știu, vorbi Pricesa, cu glas tremurat. Mama a murit la câteva zile după ce m-am născut. Frații mei mai mari n-au încetat nicio clipă să mă învinovățească pentru că venirea mea pe lume a ucis-o. Dar tata...

    Vocea Pricesei se sparse. Fata privi spre cer. Privi spre pământ. Înghiți în sec și o privi pe Phoebe. Vorbi mai departe.

    — El m-a iubit și încă mă iubește. M-a alintat. M-a făcut să mă simt inocentă. A umplut golul pe care mama n-a avut ocazia să îl umple. Raajahhul, tatăl meu, e liantul de care mă agăț în acest palat. Fără el, Raajesha m-ar mărita cu prima ocazie. Frații mei m-ar da la o parte fără să clipească. Iar eu aș suferi în lipsa iubirii lui. Nu ai idee cât de norocoasă ești să te afli într-o familie care te ține aproape. Te protejează și te iubește.

    — Dar Raajahhul va mai avea mulți ani de trăit, găsi Phoebe de cuviință să spună – găsi de cuviință să mintă. Și, spre surprinderea ei, glasul ei nu tremură.

    — Da, rosti cu amar Pricesa. Cu voia stelelor. Cu voia Phoenixului.

    — Mă voi ruga Phoenixului pentru asta.

    Albye îi zâmbi. Melancolic, deznădăjduit zâmbet.

    — Mulțumesc, Phoebe. Ești în continuare o încântare.

    Muzica și râsetele oamenilor răsunau pline de viață în spatele lor. Phoebe se întoarse, privind de la distanță mulțimea, cu un zâmbet șters pe buze. Albye rămase lângă ea, admirându-și curtea în tăcere. Brațul ei în jurul brațului lui Phoebe. Tăcerea dintre ele era pe atât de apăsătoare, pe cât de bine venită.

    — E splendid, nu? întrebă Pricesa.

    — O, da, e într-adevăr o petrecere sple...

    Albye o întrerupse râzând.

    — Nu vorbesc despre petrecere.

    Phoebe îi urmări confuză ținta privirii. Inima i se opri. Orian. Aproape că nu l-ar fi observat. Cu greu se mai asemăna cu băiatul de fierar pe care îl cunoștea ea. Era tot lustruit și la patru ace. Orice urmă de răzvrătire fusese îndepărtată din părul lui întunecat.

    — Da, murmură ea. Bănuiesc că e splendid.

    Dar nu era Orian cel pe care îl cunoștea. Nu zâmbea și nu dansa. Lumina Soarelui îl atingea doar ca să se refracte apoi în altcineva.

    — Trebuie să recunosc, e favoritul meu, mărturisi Pricesa. Nu spun că Rinkap n-ar fi un soldat bun, dar îi lipsesc grația și frumusețea lui Anodis. Mă întrebam... E ibovnicul Tinerei Rayes Tark?

   Phoebe înghiți în sec. Cine era ea să divulge viața personală a prietenului său? Era o doamnă până la urmă.

    — Domnița Annastassya e deasupra servitorilor, răspunse cu răceală.

    — Ai fi surprinsă... Pricesa oftă. Lor nu le lipsește pasiunea ca unui Rays ferchezuit și plin de avere.

    Phoebe își întoarse chipul spre ea. Albye continua să privească spre Orian. Prin el, de fapt.

    — Ar trebui să mergi să vorbești cu el, vorbi după un timp Pricesa. Să-l încurajezi pentru ziua de mâine. Până la urmă, e slujitorul Casei voastre. Albye își roti fața spre ea și zâmbi. Eu voi merge să-l văd pe Rinkap mai întâi.

    Phoebe încuviință printr-o mișcare indecisă a capului și o privi împietrită cum se îndepărtează. Înghiți în sec, îndreptându-se spre Orian. Albye Sooryast părea o altă Doamnă a nopții. Îmbrăcată în alb. 

    — Tânără Rayes Sarkis, spuse bărbatul care vorbea cu Orian, înclinându-și capul. Felicitările mele!

    — Mulțumesc, Phoebe încercă să pară plină de căldură. Rays...

    — Eri As o'Vaha.

    E crenian, gândi Phoebe, explicându-și sieși accentul neobișnuit al bărbatului de pe coasta de est a Gorllewinului.

    — Mulțumesc, Rays o'Vaha. Sper că vă bucurați de petrecere. Veniți de departe.

    — Desigur. E incomparabilă. Asemenea miresei, îi făcu cu ochiul, iar stomacul fetei se strânse. Mă scuzați, Rayes, mă voi alătura dansului. Nu vă permiteți puțină distracție și domnia voastră?

    — Mă distrez îndeajuns doar privind, Rays, îi răspunse glacial. În plus, trebuie să încurajez viitorul campion.

    — Cum doriți, Rayes. Mă scuzați, își înclină o'Vaha fruntea, îndepărtându-se.

    Phoebe expiră prelung, lăsându-și mintea să se limpezească de întreaga atitudine formală. Se întoarse spre Orian. El deschise gura să spună ceva. Ea i-o tăie.

    — Știu, zise. E sufocant. Nu-ți place muzica de aici. E prea... sofisticată și lipsită de viață. Eu arăt splendid, iar hainele scumpe pot să te jeneze îngrozitor de tare.

    Orian îi zâmbi încurcat.

    — Ai purtat vreodată haine proaste? o întrebă.

    — De câteva ori. Nu îndeajuns de proaste încât să trec neobservată.

    — Alea erau de departe de a fi haine proaste, râse el. Iar astea nu înțeapă, gesticulă spre ale lui. Rays Tark a avut cea mai mare grijă de mine în ultimul timp. Și, da, poate că e puțin sufocant, dar îmi place muzica. Poate că sună cam plictisitor de perfectă, dar e muzică bună.

    — Dacă spui tu, zise ea și se îndreptă spre capătul vestic al grădinii.

    Se sprijini cu coatele pe bariera din marmură, împodobită cu flori, ce mărginea partea apuseană a acelor grădini. Privi în jos, spre lacul roșiatic în care se reflecta clocotitoare lumina soarelui la apus. Orian o urmă. Se sprijini cu spatele de marmură, așezându-și palmele de o parte și de alta a trupului. El privi cerul, în timp ce ea privi apa. Muzica se auzea firavă și de departe, împreunându-se alene cu zgomotele mulțimii. Se aflau într-o parte retrasă a curții, departe de urechile oamenilor.

    — Nu ți-e teamă? întrebă ea după un timp.

    Orian oftă. Îl surprinse cu coada ochiului privind-o.

    — Nu sunt tocmai în apele mele, mărturisi el.

    Phoebe își roti chipul spre al lui, privindu-l neajutorată. Își dori să poată fi amândoi departe, nepăsători de datorii și soartă.

    — Pleid mi-a spus că ai fost rănit. Cât de rău e?

    Privirea cu care îi răspunse el era una geamănă cu disperarea.

    — Nu îndeajuns de rău încât să nu pot sta în picioare la o nuntă și să vorbesc cu nobili din toate părțile Gorllewinului topiți după luptă.

    — Dar îndeajuns de rea încât să te împiedece să câștigi mâine, nu? încheie ea în locul lui.

    El încuviință, privind în altă parte.

    — A ucis sau lăsat diformi o mulțime de băieți până acum, zise. Rokar Rinkap, celălalt finalist. Semnătura lui e violența. A mea e tehnica.

    Dar Orian nu-și putea etala tehnica și controla durerea în același timp. Phoebe simți lacrimile adunându-i-se în ochi.

    — Îmi doresc să te fi putut îmbrățișa acum, îi mărturisi, iar el zâmbi liniștitor.

    Își întinse mâna și o lovi scurt și zglobiu sub bărbie.

    — E în regulă, Maya. Nu vreau să-ți șifonezi rochia. Câte păsări au jumulit pentru penele alea?

    — Nici nu vreau să mă gândesc, răspunse, cu gândul la scumpa ei Prices pe care o lăsase acasă.

    Simțea lipsa păsării precum lipsa unui drag și înțelegător prieten.

    — Știi, începu Orian, flexându-și degetele mâinilor, sângele tău a spălat toate bătăturile, cicatricele și zgârieturile de pe palma mea în noaptea de Arlwyon.

    Phoebe îi privi confuză palma. Era acum din nou plină cu bătături.

    — A durut puțin ca orice arsură, continuă el. Dar în câteva minute, pielea mea a fost ca nouă și arsura a dispărut.

    Fata își ridică fulgerător privirea spre chipul lui. În ochii lui strălucea o speranță periculoasă.

    — Orian... murmură ea, înțelegând ce-i cerea.

    El își plecă fruntea, cu o privire imploratoare.

    — Dacă de data asta arsura n-ar mai trece? Dacă ce s-a întâmplat atunci a fost un eveniment singular?

    — Phoebe...

    — Orian, n-am puterea să vindec oameni.

    — Ba da, ai, Phoebe! Focul tău arde spre vindecare.

    — Eu...

    — Phoebe, glasul lui tremură. Dacă arsura nu va trece, voi simți durere. Dacă nu încercăm, tot voi simți durere. Care ar fi diferența?

    Privi în ochii lui. În ochii lui negri, sticloși, măriți de disperare. Apoi privi pământul, nesuportând să-l vadă în acea stare. Orian fusese aproape mereu zâmbet, viață și bună dispoziție.

    — Cât de adâncă e rana? întrebă încet, temătoare să afle răspunsul.

    — A trecut prin toată grosimea pielii și a mușchiului, în partea de sus. Tata spune că am avut un noroc imens că nu mi-a zgâriat membrana ce învelește organele.

    Phoebe tresări, strângându-și pleoapele peste ochi.

    — Și cum poți sta în picioare? întrebă tremurat, încercând să-și înghită lacrimile.

    — De asta apelez la focul tău, dar e cusută bine, rosti el cu amar.

    Phoebe expiră cu greu și își deschise ochii. Îi întâlni privirea.

    — Să mă aștepți la noapte în șanțuri. Voi veni și voi...

    — Da, sigur, o luă el peste picior. La noapte.

    — Ce? clipi ea confuză.

    Orian se blocă, privind-o neîncrezător.

    — Phoebe... Ești mireasă, gesticulă spre ea. La noapte... e noaptea nunții tale, nu știi?

    Phoebe se clătină, sprijinindu-se cu spatele de marmură. Respirația i se tăie. Pielea îi fu străbătută de ace. Noaptea nunții.

    Își permisese să uite.

    — Phoebe? păși Orian în fața ei, studiind-o îngrijorat. Ești bine?

    — Eu... flutură ea din gene, încercând să alunge înțepăturile lacrimilor. Nu vreau...

    Suspină zgomotos, privind în altă parte.

    — Nu vreau o noapte a nunții, Orian.

    Orian tăcu.

    — Nu vreau să fiu cu fratele meu. Nu vreau să fiu cu oricine.

    — Phoebe...

    Acum, ea îl privi disperată, cu tot trupul tremurând.

    — Tu ai făcut-o, nu? Cu Annastassya sau cu Islene sau cu oricine altcineva, nu?

    — Phoebe, eu... se încruntă el.

    — Spune-mi! Cum se simte? Cât de tare doare? Micha a spus că doare.

    — Phoebe! ridică el tonul. De ce mă întrebi pe mine?

    — Pentru că nu am cu cine altcineva să vorbesc! se răsti ea înapoi. Micha și tata spun că e datoria mea. Mama vorbește doar în metafore și ghicitori. Nimeni nu-mi spune cum se simte! Dacă Islene ar fi fost aici, aș fi întrebat-o pe ea, spuse, cu un gol în stomac, gândindu-se la cât de mult trebuia să o urască Islene acum. Dar nu e! Te am doar pe tine... șopti.

   Orian se mișcă, respirând greu, și se sprijini și el de mica formațiune din marmură. 

    — Nu-ți voi spune ce am făcut sau ce n-am făcut eu, zise fără să o privească. Și să știi că Islene nu s-ar culca niciodată cu mine sau cu un alt bărbat de bunăvoie. Dar Rays Pleidsteros pare un om bun. Sunt sigur că va înțelege.

    — Și dacă nu o face? Nu sunt pregătită, Orian.

    El o privi cu tristețe, așezându-și o mână pe umărul ei. Strânse cu blândețe.

    — Îmi doresc să te fi putut îmbrățișa acum, șopti el, zâmbindu-i liniștitor.

    Phoebe scăpă un alt suspin, privind cerul roșiatic. Noaptea era din ce în ce mai aproape.

    — Încercăm mâine dimineață atunci?

   — Da, răspunse ea descurajată. Dar cum și unde?

    — Poate... Poate poți vorbi cu Rays Pleidsteros. Vine des sub tribune să mă vadă. Poate te aduce mâine.

    — Orian...

    — Nu-l cunosc personal pe Rays Pleidsteros, Phoebe. Dar chiar pare un om bun.

    Phoebe își lăsă fruntea în pumni.

    — Este.

    Dar ce era bunătatea în comparație cu tradițiile neamului lor?

    — Pe stelele mele! Se pare că voi doi ați avut o conversație foarte captivantă! Prices Albye se apropie, zâmbind.

    — Luminăția Ta, Orian își plecă fruntea.

    Phoebe se desprinse ostenită de marmură, studiind zâmbetul ferm al Pricesei.

    — Poți să mă privești în ochi, Anodis, zise ea. Dacă cel mai bun rezultat va avea loc mâine, s-ar putea ca în curând să fii loialul meu protector.

    — Ar fi o onoare, Luminăție.

    Pricesa zâmbi din nou, de parcă ar fi știut ceva ce ei doi n-ar fi putut să pătrundă. Își roti chipul spre mulțime.

    — N-am reușit să dansez până acum, rosti cu părere de rău. Muzica e pur și simplu încântătoare, nu crezi?

    — Da, Luminăție, Orian răspunse repede.

    Albye se întoarse înapoi spre ei și o privi o clipă pe Phoebe. Îi zâmbi ei acum, ca și cum i-ar fi zâmbit uneia dintre surori. Apoi reveni spre Orian. Îi întinse mâna.

    — Îmi faci onoarea?

    Orian înțepeni, ochii lui fixați pe chipul Pricesei. Phoebe se încruntă confuză, ca și când urechile i-ar fi jucat o festă. Pricesa își înălță sprâncenele, așteptând.

    — Eu... Luminăție... Orian articulă cu greu cuvintele. Obrajii lui se umpluseră brusc de sânge. Mă tem că nu știu să dansez pe acest fel de muzică. Muzică rafinată.

    Pricesa râse amuzată. Își păstră mâna în aer, înaintea lui.

    — Vino! E un dans ușor, ridică ea din umeri. Chiar și rănit, îl poți dansa. Te vei sprijini pe mine. Iar eu, eu mă voi sprijini pe tine.

    — Luminăție...

    Phoebe se mișcă și îl atinse cu grijă pe braț.

    — Du-te, îi zise. Este lipsă de respect să refuzi o Pricesă.

    Orian își întoarse capul spre ea. Phoebe îi zâmbi încurajator și își retrase mâna de pe brațul său.

    — Prea bine, își reținu el un oftat și apucă mâna Pricesei.

    Phoebe îi urmă, păstrând distanța, afundându-se printre oameni. Le mulțumea fugar invitaților din jur care o felicitau, fără să-i piardă pe cei doi din priviri. Se opri în stânga lui Pleidsteros și își înălță chipul spre al lui. Fratele ei studia neclintit perechile ce se adunau pe ringul de dans. Nici măcar nu-și rupse o clipă să o privească. Phoebe își întoarse ochii înapoi spre Albye și Orian și își ținu suflul. Un murmur înconjură mulțimea înainte ca muzica să înceapă. Și apoi, toți ochii se îndreptară în același loc.

    Spre Pricesă și fierar.

    Cei doi se rotiră pe acordurile muzicii atât de firesc, încât părea că dansaseră dintotdeauna împreună. Lipsa rafinamentului din mișcările lui Orian era evidentă. Nu dansa precum un Rays. Dar pasiunea sa pentru dans se înălța deasupra. Felul lui de a dansa nu fusese cizelat spre desfătarea ochiului critic. Dansa liber, jovial, de parcă ar fi dansat încă în șanțurile cetății, în jurul fântânii, cu orice parteneră i-ar fi căzut la mână. Dansa cu viață – imperfect, dar reacționând la orice sunet. Nu ducea lipsă de grație. Știa dansul, știa pașii, avea tehnica în sânge. Iar Pricesa pur și simplu aluneca în jurul lui, îl atingea, se lipea de el când era nevoie, neținând cont de nimic, decât că ea era partenera lui, iar el partenerul ei.

    Nu-l făcea să pară mai puțin nobil decât ea. Albye nu transforma acel dans într-un spectacol al puterii și al dominației. Nu arăta ca o Prices în acele momente. Arăta doar ca o fată îmbrăcată în haine fine, care se întâmpla să-și fi găsit un partener pe măsură.

    — Nu știu dacă scrie istorie sau nu, vorbi Pleidsteros. Dar cu siguranță acest moment va fi sâmburele de adevăr al unei viitoare legende.

    Phoebe îl privi din nou, iar de această dată și el o privi pe ea. Îi zâmbi strâmb și îi înconjură umărul cu brațul, trăgând-o aproape. Fata înghiți în sec și privi înapoi spre dansul ce se încheia.

    Albye îi zâmbi lui Orian, iar Orian îi zâmbi lui Albye.

    — Se pare că Pricesa și-a declarat favoritul, un bărbat vorbi în spatele lui Phoebe și al lui Pleidsteros.

    Cineva pufni.

    — Am auzit că s-a culcat cu toate gărzile Raajahhului.

    Altcineva râse.

    — Tânărul Anodis pare să fie o nouă sabie de pus în teaca ei.

    Pielea se întoarse pe Phoebe și mâncarea îi urcă în gât. De ce toată lumea trebuia să preschimbe totul în ceva legat de relația dintre un bărbat și o femeie? Se desprinse de fratele ei și păși mai în față, în primul rând.

   Orian se retrăsese de lângă Pricesă, lăsând-o pe aceasta singură în centrul mulțimii.

    — Acum, cadoul meu, Prințesă Phoebe a Dwyrainului, decretă Albye, întâlnindu-i privirea.

    Phoebe încuviință mut, simțindu-l pe Pleidsteros apropiindu-se curios de ea.

    O harpă îi fu adusă Pricesei, iar aceasta se așeză lângă ea, testând corzile. Fata zâmbi, ca și cum sunetul de coarde i-ar fi șoptit ceva ce doar ea ar fi putut să audă.

    Apoi, începu să cânte.

    În glasul ei se regăsea acea notă dulce de căldură pe care o punea în tot ce făcea. Phoebe își simți mușchii cum se lichefiază, cum curg lent alături de melodie. Simți un fior de liniște pentru prima oară în acea zi. Pricesa avea o voce desprinsă din stele.

    La început cântă un cântec în vechea limbă a Gorllewinului. Phoebe știa prea puține cuvinte din ea. Vechea Gorllewineană fusese înlocuită de secole bune cu limba vestică, adusă din Dwyrain de negustori și armate. Dar recunoscu linia melodică. Legenda spunea că era primul cântec pe care Ylin i-l cântase Hannei. Începutul unei tragice povești de iubire. Primul pas spre autodistrugere.

    Apoi, acordurile se schimbară, iar Phoebe, curioasă, realiză târziu spre ce melodie plonja Pricesa. Schimbase linia melodică. Dintr-un imn impunător și aparte, îl preschimbase într-o unduire melancolică, aproape nostalgică de versuri și însemnătate. Phoebe simțea inima în ea rupându-se.

   Războiul începe,
              pregătește-te!
    Pasărea renaște,
              ferește-te!
    Vine după tine
             să-și plătească prețul,
     În sânge, foc
            sau moarte...

     În prunci ce
              nu ți se vor naște.
    În soții ce
              nu le vei cunoaște.

    Căci e un Phoenix
              sărutat de foc,
    Numai de iubire
              îndelung atins,
    De nicio armă
              vreodată stins.

    Din spate, Pleidsteros își așeză mâinile pe umerii ei, iar ochii lor sticloși se oglindiră unii în alții. Ultima oară când îl cântaseră o făcuseră alături de Pearson, în ceea ce părea să fie o altă viață. Suna mult mai diferit acum. Pe atunci, ei se crezuseră Phoenixul din cântec. Acum, Phoebe își simți familia ca cea pe care versurile o vizează.

   Pricesa își desprinse degetele de coarde și își plecă fruntea în fața lor. Aplauzele petrecură mulțimea.

    — Un dar splendid! Perun ieși în față.

    Pleidsteros își strânse degetele pe umerii lui Phoebe.

    — Da, susținu el după câteva clipe de tăcere. Într-adevăr, un dar deosebit. Sunteți cu adevărat înzestrată, Prices Albye!

    Albye zâmbi formal, împreunându-și mâinile în fața trupului.

    — Fie ca Steaua și Phoenixul, împreună, să vă ghideze! zise ea. Fie, după cum a spus loialul vostru campion zilele trecute, gesticulă Pricesa spre Orian, ca focul lor să nu piară vreodată!

    Prisul Arrin se desprinse râzând din mulțime și se apropie de sora sa. Avea un pahar de vin într-o mână. Un zâmbet periculos de larg pe față. Cu cealaltă mână, cuprinse trupul surorii sale.

    — Vă mulțumim pentru această ocazie de sărbătoare, spuse el distrat. Tatăl meu vă mulțumește și el. Din păcate, a fost nevoie să se retragă devreme. Vă doresc o noapte plăcută tuturor!

    Sorbi o gură de vin și își întoarse chipul spre sora sa. Arrin sărută cu putere tâmpla surorii sale mai mici și șopti ceva râzând în urechea acesteia. Fața Pricesei era goală de expresie, cu ochii ațintiți într-un punct fix.

    — Vino, surioară! Să lăsăm mirii să-și purceadă planul.

    Albye își ridică privirea spre Phoebe și Pleidsteros și îi privi insistent, încruntată, de parcă ar fi vrut plină de disperare să le spună ceva. Dar nu mai reuși, căci fratele său o trase după el și dispărură în mulțime. Harpa rămase tăcută în urma lor. Grupurile de oameni se spărgeau. Phoebe înțelese. Petrecerea era gata, iar noaptea nunții ei era doar la un pas distanță. Se smuci de sub mâinile lui Pleidsteros și-și prinse fustele în mâini, pășind cu repeziciune printre oamenii ce se răsfirau. O găsi pe mama sa cu privirea și rămase tăcută lângă ea, până ce toate conversațiile se încheiară și, urcându-se în lectică, plecară într-un final spre casă.

    La conac, întreaga suită de servitori izbucni în urale, aruncând petale de flori asupra lor. Phoebe le privi terifiată, grăbindu-se să urce scările, sperând că dacă era destul de rapidă se va putea ascunde pe undeva prin casă ca nimeni să n-o găsească.

    — Prințesa mea! Micha Roleina sări să o întâmpine, de cum puse piciorul înăuntru. Uită-te la tine! Soție! îi luă mâinile între ale sale și o conduse spre camera lui Pleidsteros.

    Era goală. Pleidsteros rămăsese în urmă.

    — Nu mă ajuți cu rochia? întrebă stins Phoebe, când Micha Roleina se îndreptă spre ușă.

    — Tânărul Rays știe cum să desfacă o rochie, îi răspunse ea și închise ușa în urma ei, lăsând-o pe Phoebe în umbra tăcută a lumânărilor.

    Își ridică tremurând degetele spre spatele rochiei, încercând să descurce singură șnururile. Trase de câteva, dar tot nu reuși să o lărgească îndeajuns de tare încât să se poată elibera din marea de mătăsuri. Gemu înfuriată, înfigându-și degetele în păr și descurcându-și la repezeală părul din jurul coroanei. Cercul de aur căzu pe podea chiar în clipa în care Pleidsteros intră pe ușă.

    El o privi pe ea, iar ea îi evită frustrată privirea.

    — Ești bine? o întrebă, cu o notă de teamă răsunând în glasul lui.

    Phoebe expiră extenuată și clătină din cap.

    — Nu mă descurc cu rochia, zise încet și se întoarse cu spatele la el, închizând ochii.

    Lui Pleidsteros îi luă câteva clipe până să se miște. Apoi se apropie de ea și îi deșiră cu grijă fiecare șnur ce ținea rochia pe ea, într-o solemnă tăcere.

    — Uite, acum, vei putea s-o dai jos, spuse el calm. Nu te dor picioarele de la pantofi?

    Phoebe abia acum își permise să simtă că mai avea și picioare. Încuviință, întorcându-se spre el și așezându-se pe marginea patului. Pleidsteros îngenunche în fața ei și îi scoase pantofii din picioare. Rămase apoi așa câteva clipe, tăcut și nemișcat, cu cel de al doilea pantof în mâini.

    — Pleid? îl chemă răgușită, temătoare.

    Temătoare că el se va ridica și o va privi nebunește. Va smulge rochia de pe ea și o va împinge în pat, forțând-o să îndeplinească acel act pe care toți îl numeau conjugal.

    Pleidsteros își înălță privirea și îi zâmbi obosit.

    — Îmi amintesc acea zi mai bine decât îmi amintesc ce am mâncat de dimineață, zise el distant. Nu cred că am mâncat nimic, de fapt, se încruntă, zâmbind vag.

    — Ce vrei să spui? Phoebe se aplecă spre el.

    Pleidsteros puse pantoful de o parte.

    — Ziua în carte te-ai născut, o lămuri. Din acea clipă, viața ta a fost viața mea. Tot ce eram, trebuia să-ți fie dedicat ție.

    — Pleid...

    — Te-am iubit cu disperare, Phoebe, își trecu el o mână prin păr. Cu disperare. Ca un animal. Nu era nimic rațional în acea iubire. Era un instinct pe care pur și simplu cu greu îl înfrânam.

    Pleidsteros făcu o pauză, oftând, apoi continuă ostenit.

     — Erau două iubiri ce se luptau în mine. Una, pentru sora mea. Una, pentru Phoebe.

    — Nu înțeleg, șopti ea.

    El râse nervos, lăsându-se puțin pe spate, sprijinindu-se în mâini de podea.

    — Știu, nici eu nu prea înțeleg. Dar sunt un Sarkis. Sora mea – soția mea. Pentru Pleidsteros Sarkis nu era nicio diferență între astea două. Nu o să-ți dau detalii la câte mă puteam gândi. Nu sunt prea mândru de asta.

    Rămase o clipă tăcut, înghițind în sec, iar Phoebe simți ritmul inimii sale încetinindu-se.

    — N-am înțeles nicicând prea bine vrerea Phoenixului și mă îndoiesc că o să o înțeleg vreodată. M-am agățat de ea doar pentru că-mi permitea să te am. Până ce Phoenixul m-a părăsit. Treptat, făcându-mă să realizez că una dintre iubiri era mai... edificatoare decât cealaltă. Phoenixul mi-a smuls încet câte puțin din cealaltă iubire, cea animalică. Mi-a luat fratele...

    Glasul lui se frânse. Pleidsteros clătină din cap, ca și când ar fi încercat să alunge un gând întunecat.

    — Tata e atât de diferit, rosti el spart. Nu sunt moștenitorul de care are nevoie. Mama e orbită de răzbunare. Nu vreau nimic din toate astea. Îmi vreau doar fratele înapoi, Phoebe. Știu că pare prostesc, dar l-aș lăsa să mă calce pe nervi în fiecare clipă de acum și până la finalul vieții, doar ca să pot vorbi cu el. Să mă pot descărca lui. Să-i pot cere un sfat. Să-l rog să fie el viitorul așa-zis Rege Sarkis care eu nu pot fi. Nu mi-am iubit până acum pe deplin fratele pentru că l-am văzut ca pe un rival. La tine, în fața tatei, la tot. Dar nu suntem doar frați și surori, doar Sarkiși în familia asta. Suntem oameni cu nume. Suntem muritori. Am lăsat gelozia pentru fratele meu să-mi submineze dragostea pentru Pearson. Mă simt atât de mizerabil din cauza asta.

    — Pleid... îi șopti ea, amintindu-și de o umbră din cetate. De un Pearson ce dispăruse în noapte și al cărui trup nu se mai găsise.

    — Apoi, Phoenixul m-a împins pe o podea de obsidian. Mi-a ars trupul! continuă el, trăgând de gulerul cămășii, lăsând la iveală cicatricele lăsate de arsuri. Mi-a zis că sângele a fost dat. Ce sânge? Numai Pasărea știe.

    Phoebe suspină, plângând în tăcere pentru el.

    — Și, de parcă nu era de ajuns, m-a făcut să comit cel mai atroce dintre păcate. Am ucis un om. O femeie. Am luat o viață, Phoebe! Și cu asta mi-a smuls și sănătatea mintală. Phoenixul a stors din mine orice foc avea de stors. Și știi ce a luat împreună cu acel foc?

    Ea nu răspunse.

    — Dorința de a-mi avea sora. Dorința de a-ți avea trupul. Iubirea aceea imorală... A luat-o. Și nu știu cum să mă simt. Mă simt gol, simt că o iau razna, dar... Doar vreau să fiu om, Phoebe. Un om normal. Așa cum e Prices Albye sau Orian. Și mă macină acum imposibilitatea de a-mi îndeplini blestemata de datorie de Sarkis, dar... Phoebe, vrei să fiu cu tine? Vrei să-mi îndeplinesc datoria de soț? Pentru că dacă ai vrea, acum sau în viitor, nu o să-ți sting ție focul doar pentru că sunt un incompetent. Dacă dorești, îmi voi face datoria. Dar am vrut mai întâi să auzi toate astea.

    O privi, așteptând un răspuns. Inima ei uitase să bată. Toata fricile îi împietriseră.

    — Vrei, Phoebe? întrebă el din nou, plin de teamă.

    Ea suspină. Coborî repede din pat și se aruncă în brațele lui, înconjurându-i strâns gâtul cu brațele. Și începu să plângă și să râdă în același timp.

    — Ție ți-a smuls Phoenixul pornirea aceea, hohoti ea. Eu trebuie să mă fi născut fără ea. Nu vreau, Pleid! N-am vrut niciodată, cum ai putut să crezi că aș vrea? Ești fratele meu. Nu un frate-soț Sarkis. Ești doar Pleid. Dintotdeauna ai fost doar Pleid.

    El îi cuprinse chipul cu palmele și o privi râzând.

    — Mi-a fost atât de teamă că mă vei judeca...

    — Oh, Pleid! îi prinse o mână cu a sa. Mie mi-a fost atât de teamă că va trebui să... înghiți în sec, alungând gândul. Dar dacă vrei ajutor, reveni ea, dacă vrei să vorbești cu cineva, sunt aici! Sunt aici, Pleid! Nu sunt Pearson, dar credința pe care n-o ai tu, o am eu. Puterea pe care n-o am eu, o ai tu. Ne putem sprijini unul pe celălalt, Pleid!

    — Și putem simula o căsnicie? glumi el.

    Phoebe își șterse râzând lacrimile.

    — Dacă asta e singura cale... Dar dacă iubești vreo femeie, Pleid, se înflăcără ea, dacă vrei să fii un muritor de rând, n-o să găsești la mine nimic altceva decât încurajare și susținere.

    El tăcu o clipă, privind prin ea. Apoi își sprijini fruntea de a ei și șopti vag:

    — Ești o soție nesperat de îngăduitoare.

    — Asta doar dacă îmi vei îngădui și tu ceva.

    — Orice, zise el.

    Phoebe își desprinse fruntea de a lui, iar zâmbetul ei pieri. Simțea greutatea dorinței ei atârnându-i de stomac.

    — Știai că focul din sângele nostru are harul să reînnoiască ceva deosebit de repede?

    — Ce? tonul lui deveni grav.

    — În prima noapte de Arlwyon, începu ea să explice, în timp ce Pleidsteros se desprinse de ea și se ridică în picioare, abandonând-o pe podea. În prima noapte de Arlwyon, am aprins lampioanele cu sângele meu. Orian m-a apucat de mână și i-am ars pielea palmei cu sângele meu. N-a durat mult și arsura a dispărut, lăsând piele nouă în urma ei.

    Pleidsteros nu spuse nimic. Se prinse cu o mână de unul dintre stâlpii baldachinului și își purtă agitat privirea prin încăpere. Avea maxilarul încleștat și părul ciufulit. Arăta ca un om căruia i se citise sentința finală. Oare avea să o refuze?

    — Și... Phoebe încercă să nu se lase descumpănită. Mă gândeam că i-aș putea vindeca mâine dimineață rana. Ca să-l ajut.

    — Cine mai știe? Pleidsteros o întrebă răgușit.

    — Poftim? se ridică ea confuză.

    — Cine mai știe? se întoarse și păși apăsat spre ea, iar frica se născu din nou în interiorul ei. Cine mai știe că sângele tău poate regenera trupul omenesc?

    — Eu... Pleid? Nu înțeleg.

    — Cine a mai văzut ce ai făcut în noaptea aia? Ați fost doar tu și Orian?

    Avea privirea unui nebun.

    — Nu... Au mai fost Islene și Maira, sora lui.

    Pleidsteros pufni, privind prin ea.

    — Ai mai spus altcuiva asta?

    — Nu... De ce... De ce te comporți așa, Pleid? Nu înțeleg.

    Fratele ei oftă și se așeză pe marginea patului. Își sprijini coatele de genunchi și își lăsă fruntea în palme. Își înfipse degetele în părul sălbatic.

    — În numele Phoenixului, Phoebe, susură el. Ești atât de inconștientă!

    — Ce am făcut greșit? se revoltă ea.

    — N-ai făcut nimic greșit, își ridică privirea spre ea. Dar dacă lumea află, îți va face multe lucruri greșite.

    — Ce?

    — Trei persoane știu, zise el cu amar. Trei persoane care nu fac parte din familie știu că focul din sângele tău, sângele nostru, poate regenera trupul omenesc.

    — Așa și?

    — Așa și? ridică el tonul. Phoebe, gândește! Dacă oamenii află de puterea asta... Ce n-ar face omul pentru sănătate? Pentru frumusețe, pentru tinerețe? Să-și aibă rănile vindecate într-o clipită și să-și regenereze pielea după bunul plac? De ce crezi că familia noastră a ținut sângele nostru între ai săi atâtea veacuri? Phoenixul știe câte puteri poate ascunde! Dacă lumea știe de ce suntem în stare... Phoebe, ne vor vâna ca pe animale! Ne vor suge sângele, vor experimenta pe noi până ce vom deveni nimic altceva decât unelte pentru frumusețea și plăcerea lor! Dacă vor cunoaște această putere, ne vor vedea mai puțin umani decât ne văd acum. Ne vor exploata până ne vor distruge, Phoebe...

    Phoebe îl privi neclintită.

    — Nu toți oamenii sunt răi. Cunoașterea înseamnă șansă. Șansă la o viață mai ușoară. Am putea vindeca boli, Pleid!

    — Dă-o naibii de cunoaștere! se ridică el de pe marginea patului. Cu cât știi mai multe, cu atât te pot distruge mai multe. Ce nu știi, nu te rănește. Phoebe, o trase el în brațele lui și își sprijini capul de al ei. Trebuie să-mi promiți că nu-ți vei mai folosi sângele pentru nimic altceva decât să te aperi!

    — Dar Orian... susură ea și se desprinse de el ca să-i caute privirea. Nu-l pot lăsa pe Orian să piardă mâine.

    Mâna lui îi feri părul despletit după ureche. O privi tăcut, gândind, iar toți mușchii se încordară în ea.

    — Băiatul ăla are un talent nebunesc de a atrage simpatia și aprecierea oamenilor, mărturisi Pleidsteros după un timp. Te voi ajuta mâine să încerci să-l vindeci. Dar dacă el, soră-sa sau fata aia, Islene, scapă vreun cuvânt...

     Nu își încheie fraza, iar Phoebe știa la ce se gândea. Pleidsteros nu se gândise niciodată la nimic altceva decât să o protejeze pe ea.

    — Mulțumesc, îi zise și se ridică pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz. Îi înconjură gâtul cu brațele, iar el o apucă strâns, lipind-o cu putere de el.

    — Nu te pot pierde, Phoebe. Ești ce am mai scump pe lumea asta.

    — Nu mă vei pierde, îi răspunse ea ca un copil.

     Își zâmbiră și se desprinseră unul de altul. În tăcere, se schimbară din straiele de nuntă în cămășile de noapte și, în întunericul lăsat după stingerea ultimei lumânări, cei doi se așezară în pat unul lângă altul, contemplând la cât de neconformistă putea fi acea noapte a nunții lor.

    — În soții ce nu le vei cunoaște, cită Pleidsteros. În copii ce nu ți se vor naște. Ne-a fost scris, Phoebe, să punem capăt Casei ăsteia.

    Ea se lipi de el pe sub pătură și îi strânse mâna cu a sa.

     — Prices Albye știe, îi mărturisi. Știe că vrem să-l ucidem pe Raajahh mâine. M-a rugat să n-o facem. Altfel, nimănui nu-i va mai păsa de ea în palat. A spus că-i pare rău pentru Pearson. Părea distrusă de gândul că și-ar putea pierde tatăl. Nu vom ucide Raajahhul, nu, Pleid?

    Pleidsteros nu-i răspunse. În schimb, o întrebă:

    — Știi ce zi ar fi fost mâine?

    Phoebe înghiți în sec.

    — Ziua în care Pearson ar fi împlinit optsprezece ani, spuse el, iar Phoebe închise ochii, căutându-și prin puterea Phoenixului fratele undeva pierdut prin lume.

    fuck wattpad and the fact i spent more time in revision history then actually writing, because it kept saving my work the wrong way :)))

    Unul dintre capitolele pe care voiam să le scriu de când am început cartea.

    Păreri? Teorii?

    Ce credeți că urmează? (cel care ghicește primește premiu muahahah mă mai gândesc nu promit nimic :)))))