┏━━━━━━༻♤༺━━━━━━┓

28. Fie ca focul să nu i se stingă vreodată!

┗━━━━━━༻♤༺━━━━━━┛

    Când se trezi el, Phoebe era deja pe locul de lângă fereastră, citind o carte cu copertă roșie.

    — Raajahhul trimite o delegație azi la noi acasă, zise ea fără să-și ridice ochii. Doar ce a sosit vorba.

    Pleidsteros își trecu o mână peste față. O privi. Sora lui era desculță, îmbrăcată doar într-o cămașă de noapte și cu părul dezordonat. Dulce debandadă.

    — Te-am așteptat azi-noapte, spuse el. Am adormit așteptându-te. Unde ai fost?

    — Am citit în camera mea, mișcă ea ușor cartea.

    — Puteai citi aici.

    — Flacăra lumânării te-ar fi trezit.

    — Avem ochi de foc, Phoebe.

    — Avem ochi de muritori, i-o întoarse ea, ridicându-și fulgerător privirea.

    Oh, dar acei strălucitori, pătrunzători ochi albaștri nu puteau fi nicidecum ai unei muritoare!

    Se priviră insistent câteva clipe. Apoi Phoebe oftă, punând cartea deoparte.

    — Am fost în cetate, mărturisi ea.

    Cerul îi căzu lui Pleidsteros în cap.

    — Ce ai făcut?

    — M-am asigurat că n-o să mă recunoască nimeni.

    — Phoebe...

    Încă din acea mizerabilă noapte în care o ucisese pe Doamna nopții, Pleidsteros trăise cu apăsătoarea, înfricoșătoarea senzație că moartea era mereu doar la un pas distanță de el și de familia lui. Se ridică din pat și se așeză lângă Phoebe. Cartea zăcea între ei. Istoria Dwyrainului.

    — Am fost în siguranță, întări ea, atingându-i coapsa cu laba piciorului.

    Pleidsteros îi cuprinse glezna cu degetele. Pielea lui sorbi căldura pielii ei.

    — Te rog, nu mai risca așa. Dacă te pierd pe tine...

    — N-o să mă pierzi.

    — N-ai de unde să știi...

    — Am credință.

    Credință.

    Oare lipsa lui de credință era cea care îl târa prin atâtea întâmplări nefaste? Care îl ardea cu obsidian în vise și îl împingea să ucidă orbește oameni de care atârna soarta lumii? Dar la naiba cu Phoenixul! Acea mitică și aiurită pasăre nu păruse să-i iubească cu adevărat niciodată. De ce să implore ajutor unei zeități nepăsătoare? De ce să-și pună credința în nimic altceva decât o stea stinsă?

    — De ce ai fost în cetate?

    Un colț al gurii ei se arcui.

    — Orian, zise simplu, de parcă asta ar fi explicat totul.

    — Orian? se încruntă el.

    — Lucrează pentru domnul Ta...

    — Îmi amintesc cine e, Pleidsteros se gândi la cadoul său aniversar – acea mortală, îngrozitoare sabie. Nu înțeleg ce făceai tu cu el.

    — Va participa în turnir. Voiam să-l fac să se răzgândească.

    — De unde știai că va participa?

    Phoebe se foi. Își coborî privirea și își trase piciorul din mâna lui.

    — Islene... mormăi ea.

    — Să știi că un singur cuvânt nu-mi poate explica ce vrei să...

    — E o prietenă, da? răbufni Phoebe, iar el nu putu înțelege schimbarea bruscă de stare. Cea care m-a dus la lampioane, dacă îți amintești și de ea. Le-am spus de ea mamei și tatei în noaptea aia.

    În noaptea aia... Stomacul lui Pleidsteros se întoarse pe dos. Imaginea viscerelor zăcând în sânge reveni. Ochii argintii, holbați în plasa morții străluciră în mintea sa. Voia să piară și el, poate astfel ar fi plătit prețul, ar fi scăpat de remușcări.

    — Îmi amintesc. Și l-ai făcut să se răzgândească?

    — Nu. I-am dat binecuvântarea mea. Încrederea.

    Pleidsteros se întrebă dacă tânărul fierar al lui Tark avea aceleași aptitudini în a mânui săbii precum avea în a crea.

    — De ce? o întrebă.

    Phoebe își înălță umerii. Privi pe geam, departe, spre cerul senin, spre lumea deja înecată în secetă.

    — Merită mai mult decât domnul Tark îi poate oferi.

    — Dar s-ar putea să piară...

    — Știu. Dar, Pleid, trebuie doar să te uiți la el! o flacără se aprinse în ochii ei. Poți vedea potențialul de la distanță! Cred, cred cu toată ființa, că e în stare de atât de multe. Și sper, mă rog de fapt, ca Phoenixul să creadă asta cu mine.

    — Crezi că Phoenixul poate influența destinele muritorilor de rând? E treaba zeilor lor să facă asta, pufni el.

    Phoebe se încruntă.

    — Crezi că mai există și alți zei pe lângă Phoenix?

    Pleidsteros se blocă. Adevărul era că nu știa. În cei douăzeci de ani de viață, nu se gândise niciodată. Mereu își asumase că ei erau de-ai Phoenixului, iar oamenii de rând pur și simplu nu erau.

    — Ce te face să crezi că nu ar mai exista?

    — Se trag alți oameni în afară de noi din vreo zeitate? gesticulă fata în gol. Au ei puteri cum avem noi? ridică ea un braț și își trasă conturul venelor cu degetul. De asta nu ne plac, nu ne cunosc. Ne ținem moștenirea doar pentru noi. Ar trebui să le arătăm tuturor oamenilor puterea Phoenixului. Puterea focului.

    — Ne-ar exploata. Asta e ceea ce oamenii fac cu puterea, Phoebe. De aceea a vrut Raajahhul să ne intre în familie.

    — Nu e așa... murmură ea.

    — Ba știi bine că e.

    Altfel de ce ne-ar fi căutat Doamna nopții, cea mai puternică femeie din lume?

    — Dar... Revenind. Tata nu ne va duce pe mine și pe mama să vedem turnirul decât la vremea confruntărilor finale. Dar tu vei merge cu el. Te rog, fii atent la Orian! Încredințează-l că mă gândesc la el, că mă rog pentru el! Te rog, Pleid! se întinse după mâna lui și i-o strânse. Promite-mi!

    Își așeză cealaltă mână peste a ei fără ca măcar să gândească.

    — Promit.

    Fata îi zâmbi. Îi lipsise acel zâmbet mai mult decât ar fi putut exprima în cuvinte. Altădată, și-ar fi dorit să i-l poată șterge cu un sărut. Acum, își dorea doar să îl privească o veșnicie.

     — Te iubesc, Phoebe. Nu te pune în pericol, zise încet, simțind frica acaparându-i pieptul.

    — N-o s-o fac.

    Amândoi știau că mințea. Și tot amândoi auziră trompetele ceremoniale de afară sunând strident. Pleidsteros deschise geamul și se aplecară deodată peste pervaz. Un întreg alai se îndrepta spre casa lor.

    — Ce se întâmplă? întrebă Phoebe, oglindindu-i confuzia.

    Ușa camerei se trânti în spatele lor și Micha Roleina intră pe ea. Pleidsteros se încordă. Încă nu putea să n-o privească cu reticență, deși tatăl lui o eliberase pe trădătoare cu câteva săptămâni în urmă. Ne vom folosi de ea, îi zisese Phoebe, dar el nu era atât de convins. Sângele de trădător rămânea trădător până la moarte.

    — Repede, Înălțimile Voastre! Raajahhul a trimis-o pe una dintre Pricese!

    — O Pricesă ca să ne invite la turnir? se încruntă Pleidsteros.

    — Așa se pare, clipi micha. Vino, Prințesă, trebuie să te pregătești!

    — Tata vrea să o întâmpinăm toată familia? mormăi Phoebe, ridicându-se în picioare.

    — Da, micha puse o mână pe spatele ei conducând-o afară, iar în câteva clipe Pleidsteros se trezi singur în cameră.

     Privi din nou pe fereastră, spre întregul alai.

    Ce naiba vrea Raajahhul să demonstreze?

♤

    Phoebe era singura din familie care nu ajunsese încă. Pleidsteros se opri imediat ce trecu pragul salonului de primit oaspeți și își privi părinții ce zăceau tăcuți la masă. În colț, o slujnică lustruia niște pahare.

    — Unde stau? întrebă el, iar Padma își ridică privirea.

    Răsuflarea i se tăie. Mama sa era încântătoare. Tenul ei alb, perfect strălucea în lumina soarelui ce cădea pe ea. Părul arzător fusese adunat în cozi splendid împletite în creștetul capului. O tiară aurită încrustată cu rubine – vechea tiară a reginelor Sarkis –, trona pe capul ei cu o dulce, grațioasă naturalețe. Cerceii din obsidian îi făceau ochii să lucească. Zâmbetul cald, timid, pe care îl păstra de fiecare dată doar pentru el, întâiul născut, o întinerea cu cel puțin zece ani. Și rochia țesută parcă din raze de soare îi completa cu o naturalețe înnăscută aura regală.

    Inima lui Pleidsteros se strânse. Simțea că se uita la imaginea pură, nedisimulată a măreței Parthenia Sarkis.

    — Lângă mama ta, indică Perun, iar Pleidsteros înghiți în sec, îndreptându-se spre scaun.

    Ultima dată când primiseră în casa lor un membru al familiei Raajahhului, așezarea la masă fusese diferită. Fusese cu mai bine de un an în urmă, când Raajahhul îl trimisese pe Prisul Arrin, moștenitorul, să o felicite pe Padma Sarkis pentru noua sarcină. Pleidsteros se așeză în locul care, pe atunci, nu fusese al său. Mama și tata stătuseră în centru. El și Phoebe în stânga tatălui lor. Iar Pearson în dreapta mamei. Se simțea greșit să stea acum pe locul lui. Se simțea greșit să mai aștepte doar un membru al familiei, ci nu doi. Se întrebă în sinea sa cum s-ar fi îmbrăcat Pearson. Ar fi purtat o cămașă aurie și o jiletcă neagră pe deasupra ca tatăl lor sau ar fi ales o cămașă galbenă cu motive negre asemenea lui? Știa că n-ar fi putut ghici niciodată. Pearson mereu avusese un fin și unic simț al modei, demn de un artist. Precum Phoebe.

    Când intră ea, tatăl lor oftă ușurat.

    — Aproape ai întârziat, zâmbi Perun, făcându-i semn spre scaunul de lângă el.

     Phoebe se opri în prag, cu ochii îngustați, studiindu-le tuturor ținuta.

    — Mamă, ești magnifică! exclamă ea.

    — Precum ești și tu, dragostea mea.

    Iar mama lor avea dreptate. De oriunde scosese sora sa rochia, îi oferea un aer nou, matur și impozant. Era un auriu intens, nu deschis și luminos precum cel de pe rochia mamei. O coroană ce reprezenta mai multe Păsări Phoenix înlănțuindu-se una după cealaltă trona pe fruntea ei, iar părul roșcat aluneca liber în valuri fierbinți peste umerii aproape goi. Două bretele aurii, subțiri îi țineau rochia pe trup, scurgându-se într-un decolteu generos, în formă de V, ce-i lăsa la iveală sânii tineri. Pleidsteros se întrebă de ce alesese Phoebe această ținută și, înăuntrul său, simți o alarmantă, ciudată răceală. Trupul ei nu-l mai atrăgea cum o făcuse înainte. Nu se mai uita la ea ca la viitoarea lui mireasă, ca la femeia lui, a lui și numai a lui. Nu-și dădea seama când se produsese schimbarea. Când dragostea sa nebună pentru sora lui se transformase în dragostea profundă, sinceră și inocentă pentru Phoebe. Poate că fusese în noaptea când Doamna nopții pierise. Sau în toate nopțile ce urmaseră, când, cu trupul ei lipit de al lui, Pleidsteros pur și simplu nu mai simțise dorința imbatabilă de a o avea. Uneori, își purta alene mâinile peste marginile corpului ei, încercând să simtă fascinația, atracția aceea animalică, carnală, a Sarkișilor de a-și duce mai departe neamul.

    N-o mai găsise. Și realizase încet – fusese un proces lung, zbuciumat și anevoios – că vechiul Pleidsteros avusese mereu o obsesie nebună pentru sora sa. Pentru cea pe care neamul și numele de Sarkis i-o promiseseră încă de când ea se născuse. Dar acel Pleidsteros se retrăsese, se închisese în sinea sa o dată cu ultima suflare a femeii cu ochi de argint, iar ceea ce rămăsese fusese un Pleidsteros gol, care nu știa ce voia sau spre ce se îndrepta, care o văzuse pentru prima oară pe Phoebe pentru fata ce era și nu drept sora sa Sarkis. Cât de prost fusese în toți acești ani să o îmbrace în ambalajul viitoarei soții! Toți acești ani pe care îi pierduse gândindu-se câte i-ar fi putut oferi ea lui, în loc să reflecte la câte i-ar fi putut oferi el ei...

    Libertate. Fericire. Putere.

    Poate că erau Sarkiși. Blestemați să se căsătorească. Blestemați să lupte pentru un tron îndepărtat. Dar erau și frați, uniți în sânge și în nevoi. Poate că nu puteau salva lumea de la întunericul ei, dar puteau cu certitudine să încerce să creeze o lume a lor mai bună.

    Phoebe se așeză în stânga lui Perun, iar Pleidsteros privi în față, spre ușa pentru oaspeți. Doi servitori se poziționară de fiecare parte a ei, iar sunetul întregii procesiuni pieri.

    — Știi care Pricesă vine? se aplecă Pleidsteros spre mama sa.

    Aceasta doar îi făcu semn în față, iar Pleidsteros se încruntă când văzu cei doi păuni flancând ușa.

    — Prices, vino aici! o chemă Phoebe pe a ei.

    — Arces, mormăi Pleidsteros, iar păunul se grăbi să sară pe scaunul de lângă el numaidecât.

    Pleidsteros își așeză mâna între aripile lui și îl mângâie. Slujitorii deschiseră ușa. Păunul tresări.

    Raajahhul și toți supușii săi se închinau stelelor, era un fapt știut. Preamăreau Luceferii și idolatrizau Soarele. În zile de sărbătoare, se înveșmântau în alb, argintiu sau auriu și se înconjurau de lumină, având speranța că astrele se vor alinia în favoarea lor. Pleidsteros văzuse dintotdeauna simboluri celeste cusute pe straiele conducătorilor Gorllewinieni. Văzuse Pricesele înveșmântate în auriu, privind sfioase și supuse de sub vălurile lor albe. O văzuse chiar și pe ea, cea ce înainta înaintea ochilor săi, pășind cu grație și luare aminte prin coridoarele palatului.

    — Fiica mea, Prices Albye, cu fiul tău, aici de față! glasul Raajahhului se undui răsunător în mintea sa, făcându-i pielea să se întoarcă.

    Fata din fața lui i-ar fi fost acum mireasă, dacă dorința tatălui său din urma ritualului, de a încălca tradiția, ar fi fost împlinită. Această fată, înaltă și cu o privire implacabilă, ce stătea înveșmântată în mătăsuri de culoarea piersicilor, de culoarea răsăritului și a căldurii, cu mâinile împreunate înaintea sa și o alură imperială, destoinică și neclintită radiind în jurul ei.

    Micha Roleina înaintă din colțul încăperii.

    — Vă aflați în prezența conducătorilor de drept ai Regatului Dwyrain. Regele Perun, drept deținător al Coroanei Împurpurate, și Regina Padma, Prințul moștenitor Pleidsteros și Prințesa Phoebe ai antice Case Sarkis. Urmași ai Păsării Phoenix, rosti ea.

    — V-o prezint pe Luminăția sa, Prices Albye a Gorllewinului, străjerul din spatele Pricesei răspunse. Adevărată fiică a Luminăției sale, Raajahh Arred din dinastia Sooryast, Luceafărul de argint.

    Acela era momentul în care cei patru Sarkiși ar fi trebuit să se ridice. Să se ridice, să o primească cu brațele deschise în căminul lor și să-și plece capetele în fața unui egal de-ai lor. Dar Prices Albye era o fată, iar tatăl ei se număra printre cei mai aprigi dușmani ai Casei lor. Așa că încă odată, a mia oară în analele istoriei, femeia rămase nerespectată, lăsată despăgubită de încredere și onoare, pentru a lupta singură în numele cauzei sale.

    — Steaua să vă ghideze! zise ea.

    Fie ca măreția să nu-i piară.

    — Cărui fapt îi datorăm această onoare? întrebă Perun caustic.

    Fata zâmbi.

    — După cum bine știți cu toții, săptămâna viitoare va începe mult îndrăgita competiție a alegerii unui nou păzitor pentru Luminăția sa, Raajahhul. Tatăl meu ar fi mai mult decât onorat să vă aibă drept oaspeți.

    Avea o voce dulce, plăcută. Pleidsteros se întrebă cum ar fi sunat cântând.

    — Raajahhul nu e renumit pentru ospitalitatea sa cu Sarkișii, remarcă Perun.

    — Precum nu sunteți nici voi renumiți pentru ospitalitatea pentru mine, replică ea. Un scaun, se poate?

    — Adu-i un jilț, Pleidsteros se trezi vorbindu-i unui servitor.

    Pe sub masă, mama sa îl ciupi de coapsă. Pleidsteros îi luă mâna într-a sa și i-o strânse liniștitor. Pricesa îl privi cu un surâs reținut pe buze. Ochii ei dogoreau a răceală și a stranie, nedisimulată curiozitate. Jilțul fu adus, iar fata îl ocoli și se așeză. Fustele se înfoiară în jurul ei.

    — Mulțumesc, Alteță.

    Pleidsteros își înclină capul.

    — Așadar, ne veți onora cu prezența, Majestate? fata reveni la Perun.

    — Știi, Prices, cu mult timp în urmă un Raajahh i-a promis unui Sarkis sprijin și siguranță. Apoi, un urmaș de al său și-a încălcat promisiunea față de un alt Sarkis. M-a dezonorat. M-a jignit. Și, cel mai important, mi-a luat fiul. L-a ucis cu sânge rece.

    În mâna lui Pleidsteros, mâna mamei sale tresări.

    Albye își plecă privirea și cugetă tăcută câteva clipe. Apoi își roti chipul spre străjerii din spatele ei și doamnele de onoare ce o însoțiseră. Rosti cu glas scăzut:

    — Lăsați-mă singură cu Majestățile Sale.

    Cu toții o priviră contrariați. Întâiul gardian făcu un pas înspre jilț și-și aplecă trupul spre al ei.

    — Prices... murmură el rugător.

    Albye își înălță tăios ochii înspre el. Bărbatul tresări, iar mâna i se strânse pe sabie.

    — Fă cum îți poruncesc, zise ea, iar îngrijorarea cuceri chipul străjerului.

    Pleidsteros ghici că între Pricesă și păzitorul ei se afla ceva mai mult decât se cuvenea. Ochii lui ardeau când o privea. Și totuși, el îi urmă porunca, retrăgându-se afară împreună cu toată suita. Își privi îngândurat stăpâna înainte de a închide ușile și de a cufunda capetele încoronate într-o tangibilă, apăsătoare tensiune.

    — Micha, poți pleca și tu, zise Perun, iar femeia se grăbi să urmeze ordinul.

    Zâmbetul de pe chipul Pricesei pieri când ușa se închise din nou, iar ochii ei scânteiară.

    — Sunteți liberi să mă ucideți, spuse ea, ridicându-și brațele ca o martiră. Sunteți liberi să mă luați prizonieră. Sunteți liberi să-l faceți pe tatăl meu să plătească pentru golul pe care el l-a lăsat în casa și în inimile voastre. Dar vă spun, majestățile voastre, jur în lumina Soarelui, pe viața mea și pe amintirea mamei mele, că Luminăția Sa, Raajahhul, nu v-a ucis fiul cu sânge rece.

    — Atunci unde e? se răsti Padma. Unde e fiul meu?

    — Din nefericire, nu vă pot răspunde la această întrebare, Regină. Nici eu, nici tatăl meu. Dar vă promit că oricine este responsabil de această nenorocire va fi tras la răspundere.

    Padma se ridică precum un vulcan proaspăt trezit din scaunul ei.

    — Promisiuni! răbufni ea și înconjură masa. Promisiuni!

    Pleidsteros și Perun se ridicară deodată.

    — Promisiuni! ajunse ea în fața Pricesei; mâna ei țâșni ca ghearele unui prădător și îi înconjură fetei gâtul cu degetele. Câte promisiuni le-au făcut ai tăi strămoșilor mei, fetițo?

    Ochii Pricesei erau holbați în cei ai doamnei Sarkis.

    — Majestate...

    Padma îi împinse gâtul în spătarul scaunului. Pricesa scânci.

    — Ar trebui să-ți trimit cenușa tatălui tău! Cineva ar trebui să i-o îndese pe gât. Ar trebui să se înece cu ceea ce îi e mai drag!

    — Padma! Perun bătu în masă.

    Dar femeia nici nu se clinti.

    — Spune-mi, fetițo, ce ar zice tatăl tău dacă aș face asta? Ce ar zice luminatul?

    — Padma!

    — O vorbă și îi prăjesc gâtul! femeia se roti spre soțul său.

    Pleidsteros făcu un pas în spate și se lovi de scaun. Ochii înlăcrimați ai mamei sale ardeau așa cum n-o făcuseră nicicând.

    — Majestate, Pricesa își stăpâni tremurul din glas. Nu pot umple golul pe care fiul tău l-a lăsat. Nici tatăl meu nu poate. Dar dacă crezi că asta îți va alina durerea, arde-mă, ucide-mă, trimite-mi cenușa tatălui meu!

    — Nu-mi spune a doua oară!

    — Dar ești o regină, o urmașă a zeilor, o fiică a Phoenixului! Nu ești o simplă muritoare ca tatăl meu! Ai simțul lumii superioare. Nu te coborî la nivelul celor ce caută răzbunarea! S-ar putea să nu fiu inocentă întru totul, dar de dispariția fiului tău nu sunt vinovată. Sângele meu nu-l va răscumpăra pe al lui. Știi că dacă mă vei ucide vei crea o datorie mai mare în fața zeilor, Regină Padma! Și ești mai înțeleaptă decât să vrei să plătești și acel preț!

    Odată cu ultimele cuvinte, ochii Pricesei se îndreptară spre ai lui Pleidsteros. El înghiți în sec. Era un sentiment îngrozitor oglindit în ochii ei. Ceva ce aducea a spaimă, curaj, părere de rău și neclintită mândrie, toate la un loc.

    Padma răcni, îi împinse capul pe spate și se îndepărtă de scaun, cu rochia aurie foșnind zgomotos în jurul ei.

    — Să nu crezi că prețul tău nu va fi plătit! își îndreptă un deget tremurând de furie înspre fată.

    — De asta sunt aici, își recăpătă ea poziția în scaun. Să încep să achit din datorii. Putem, vă rog, discuta? ochii ei îi căutară pe cei ai lui Perun.

    Bărbatul mârâi înfundat și se așeză. Pleidsteros îi urmă exemplul.

    — Padma, zise Perun, iar femeia se întoarse mocnind la locul său. Te ascultăm, Prices Albye!

    — Stelele mi-au pedepsit tatăl într-un mod cumplit. A realizat că totul e o consecință directă a încălcării jurământului față de familia voastră. Vrea să-și răscumpere greșeala. Să-i cinstească și să-i răsplătească pe adevărații conducători ai Dwyrianului așa cum se cuvine. Vă va oferi aur și oameni, vă va susține cu tot ce doriți în războiul împotriva Darkoșilor.

    Perun râse.

    — Problema e, Prices, că tatăl tău vrea întotdeauna ceva la schimb.

    — Doar iertarea majestăților voastre o mai vrea acum. A înțeles puterea focului și nu vrea să mai stea împotriva sa.

    — Nu credem asemenea cuvinte ieftine.

    — Sunt aici, singură, în căminul vostru, preaiubita sa odraslă, la mila voastră. Mă puteți lua prizonieră, dacă doriți. Mă pun chezășie pentru cuvântul său.

    — Și cum putem știi că Raajahhul ține la copiii săi? vorbi Phoebe și toți ochii se întoarseră spre ea.

    Albye îi zâmbi.

    — Ce ar zice poporul dacă și-ar lăsa fiică să moară de mâna voastră, Prințesă? Dacă n-ar ține la mine, ar ține la încrederea oamenilor săi.

    Phoebe încuviință, iar Pricesa se ridică din scaun. Lângă Pleidsteros, mama sa se încordă din nou. O apucă de mână.

    — Rochia ta mi-a furat ochii, Prințesă, Albye se opri în fața locului lui Phoebe. Modă Dwyraineană?

     — Da, minți aceasta.

     — Splendid lucrată. Mi-ar plăcea să văd mai multe astfel de minunății. Am auzit că urmează o nuntă în familia voastră, fata se plimbă de-a lungul mesei.

    — Urmează, într-adevăr, consimți Perun cu rigiditate.

    — O nuntă regală are nevoie de o ambianță regală. Tatăl meu dorește să vă ofere o nuntă Sarkis precum cele din vechime. O nuntă demnă de regii Dwyrainului. Ca să marcheze pacea între familiile noastre și să arate că vă respectă cu adevărat. Cum ar suna asta pentru tine, Prințesă Phoebe? O nuntă la curte, unde toată lumea te va admira în rochia ta cea strălucitoare. Unde toți se vor înclina în fața ta și te vor numi moștenitoare a apusului.

    — Ar putea fi o capcană, vorbi Perun.

    — Iar eu sunt în mâinile voastre, i-o întoarse fata. Să facem pace, Rege Perun! Participați la turnir, primiți ajutorul tatălui meu, iar el va organiza o nuntă demnă de numele Sarkis. O nuntă așa cum veți vrea voi să fie. Ar fi un prilej excepțional de a atrage susținători printre oamenii înstăriți ai ținutului.

    Perun tăcu. Ochii lui îi căutară mai întâi pe cei ai fiicei sale. Phoebe privea pierdută undeva departe. Apoi o privi pe Padma. Soția sa îi evită privirea. În cele din urmă, îl privi pe Pleidsteros. Vrei să te însori astfel? întrebarea glăsui în ochii lui. Pleidsteros își plecă fruntea.

    — Prea bine, Prices, Perun se ridică și, pe rând, fiecare membru al Casei Sarkis îi urmă exemplul. Acceptăm oferta voastră. Vrem ca nunta să aibă loc cu o zi înainte de marea finală a turnirului, când toți nobilii Raajahhnatului se vor strânge să-și aleagă un favorit. Vrem să ne fie respectate tradițiile și onorate promisiunile.

    — O decizie înțeleaptă, se înclină Albye. Iar eu voi fi garanția voastră până atunci.

    — Nu e nevoie, răspunse Perun. Raajahhul ne-a luat al doilea fiu tot ca și garanție pentru o nuntă. Noi nu îi vom urma exemplul.

    — Ce păcat că toate acestea ne-au adus într-o asemenea împrejurare, Pricesa își ridică ochii spre Pleidsteros și zâmbi cu amar. Nunta ar fi putut fi a noastră, Prințe Pleidsteros.

    — Phoenixul a dorit altceva, zise Perun.

    — Într-adevăr! Steaua să vă ghideze! fata făcu o reverență și se întoarse să plece.

    — Condu-o, Pleidsteros primi ordin de la tatăl său și porni pe urmele ei.

    Pricesa așteptă ca fiul focului să-și potrivească ritmul pașilor cu al ei. Coridoarele conacului erau înțesate de oamenii ei, observă Pleidsteros. Gardianul expiră ușurat când o văzu ieșind întreagă.

    — Atât de îngrozitoare sunt încât n-ai vrut să mă iei de nevastă? întrebă Albye când ajunseră afară.

    Pleidsteros se opri în capul scărilor.

    — Am tradiții de respectat, spuse el, iar cuvintele i se topiră ca cenușa în gură.

    — Bineînțeles, răspunse ea ferm.

    Albye își ridică ochii spre cer, iar Pleidsteros o privi surprins. Abia acum observă că pielea ei era bronzată, iar pe obraji, pe sub ochii de culoarea alunelor și pe nas, se întindeau o puzderie de pistrui mici, lăsați de soare.

    — Ai făcut ceva imposibil, își roti ochii spre el, vorbind cu gravitate. Inima lui se strânse. Nu știu dacă ar trebui să-ți mulțumesc sau nu.

    — Ce vrei să spui? întrebă el răgușit.

    Pricesa tăcu câteva clipe înainte să vorbească din nou.

    — Știu că aveați de gând să-mi asasinați tatăl în timpul turnirului. Sper că veți renunța acum la aceste gânduri.

    — Nu am habar despre ce vorbești, Prices.

    Ea zâmbi.

    — Cred că ar fi fost interesant să formăm o familie, Alteță. N-am fi avut nevoie să vorbim ca să ne înțelegem. Steaua să vă ghideze! trecu ea pe lângă el și se îndreptă spre lectica ce o aștepta.

    — Fie ca luminăția să nu-i piară, răspunse Pleidsteros, iar fata se opri.

    Nu se întoarse să-l privească. Nu mai rosti nimic. Doar se opri câteva clipe înainte să pornească din nou și să se așeze în lectică. Pleidsteros o urmări cu privirea până dispăru în spatele porților. Apoi se sprijini de perete și încercă să-și regleze ritmul bătăilor inimii. Ai făcut ceva imposibil. Dacă ea știa de femeia cu ochii de argint?

    Se întoarse în salon, acolo unde ai lui zăceau în tăcere.

    — Știa că voiam să-l asasinăm pe Raajahh, zise.

    Tatăl lui își ridică repede privirea.

    — Bine. Acum trebuie să ne asigurăm că nu știe că încă vrem.

    — Poftim? tresări Pleidsteros.

    — E rândul nostru să jucăm teatru, răspunse mama în locul tatălui său. Cel mai ușor mod de a-ți ucide dușmanul e să devii prietenul său. Odată ce focul începe să ardă, nu cruță pe nimeni.

    — Deci...

    — Nu ne vom abate de la plan, îi confirmă Perun gândurile. Dar vom profita de căința lui. Ne-a oferit o nuntă regală. Soldați și sprijin.

    — Și ce vom face când viitorul Raajahh îl va succeda? întrebă Phoebe.

    Perun doar râse.

    — Tot la ce trebuie să te gândești, tu, draga mea, e cât de splendidă vei fi ca și mireasă.

    Phoebe înghiți în sec. Privirea lui se încrucișă cu cea a lui Pleidsteros. El rupse contactul vizual primul. Phoebe avea să fie în sfârșit a lui...

♤

    Phoebe îl lăsase să doarmă singur în acea noapte. Și în toate nopțile ce urmaseră. Sora lui se baricadase în camera ei, printre cărți și lumânări și rochii sau, uneori, o surprindea stând cocoțată în copacul din curte, privind în gol, lăsând căldura toropitoare să-i sărute pielea. Odată, o găsise în camera lui Pearson, privind tăcută și nemișcată tablourile. Pleidsteros închisese atunci ușa în urma lui și o lăsase singură.

    Dar asta nu însemna că nu vorbeau. Doar că nu aduceau niciodată căsătoria în discuție. Povesteau despre cărțile pe care ea le citise. Vorbeau despre Pearson, despre turnir și despre cât de tare se ruga Phoebe ca Orian să nu piară.

    Iar în cele din urmă, turnirul începu și Pleidsteros își acompanie tatăl la curte. Turnirurile date pentru alegerea unui nou membru al gărzii Raajahhului nu se asemănau cu cele despre care auzise din Dwyrian. În timp ce dwyrainienii se duelau cu lănci, călare pe cai, pentru distracție, tinerii gorllewinieni nu aveau nimic altceva decât trupurile lor și o sabie în mână. Câștigătorul fiecărei runde era cel ce reușea să-și pună oponentul la pământ timp de douăzeci de clipe. Sau să-l ucidă.

    Însă trecând peste toate, Pleidsteros trebuia să recunoască: îi lipsise să vină la palat. Îi lipsise să soarbă din priviri reședința Raajahhului, să își mângâie vederea cu impozantele grădini multicolore. Nu-i lipsiseră în schimb nobilii ce îi dădeau târcoale tatălui său. Vasalii ce păreau acum neobosiți. Înainte, îl avusese aproape întotdeauna pe Pearson cu el, ca să schimbe o privire pe la spatele celor mai în vârstă. Acum, trebuia să se silească să facă parte din rândurile lor.

     Primele două confruntări la care participase nu-l avuseseră pe slujitorul lui Tark printre ele. De obicei, Pledisteros își urma tatăl înspre competițiile cele mai populare, cu băieții cei mai cunoscuți, în compartimentele cele mai pline ale arenei. Prima dintre ele fusese plictisitoare și, cu certitudine, niciunul dintre cei doi combatanți nu avuseseră potențial de mare învingător. Totuși, cel cu puțin mai multă îndemânare decât celălalt câștigase. A doua confruntare fusese un joc lung și plicticos de-a șoarecele și pisica. În a treia, un uriaș de optsprezece ani crestase o rană adâncă în trupul ghinionist al unui puști de șaisprezece. Privindu-i corpul însângerat fiind târât afară din arenă, Pleidsteros se trezi rugându-se ca tânărul să supraviețuiască.

    În cursul celei de a patra confruntări, Pleidsteros se ridică de lângă tatăl său.

    — Unde mergi?

    — Vreau să-l văd pe băiatul lui Tark.

    — De ce? tatăl lui se încruntă.

    — Îi datorez mulțumiri, bătu el peste teaca sabiei și plecase.

    Ce făcuse, de fapt, fusese să rătăcească prin compartimentele arenei timp de aproape două ore, oprindu-se ici-colo să urmărească duelurile ce-i atrăgeau atenția. Într-unul dintre ele, îl văzu pe uriașul din confruntările anterioare pus la pământ și zâmbise. Cu unul în minus pentru al nostru.

    Asta dacă al nostru a supraviețuit până acum.

    Spre miezul zilei, se opri să privească un duel dintre un băiat cu pielea ciocolatie, ce îi aminti pe dată de Doamna nopții. Fierea îi urcase în gât. Cu fiecare ridicare de sabie a adversarului, Pleidsteros își văzu propria sabie înjumătățind trupul celei mai puternice femei din lume. Așa că plecă repede de acolo, încercând cu toată ființa să-și alunge amintirea din minte.

    — Scuză-mă, opri un slujitor ce purta o tavă cu pocale. Știi unde luptă un anume Orian?

    Băiatul clipi confuz și clătină din cap.

    — Mergeți unde se adună învingătorii să se odihnească și poate aflați. E într-acolo!

    Spațiul în care se odihneau cei ce mai rămăseseră încă pe planșa cu dueluri se afla sub o tribună șubredă și mirosea înțepător de tare a oțel și transpirație. Fu surprins să zărească și alți nobili dând târcoale acelui loc, încurajând și bătându-i pe spate pe cei ce-și trăgeau sufletul. Unii dintre participanți erau juliți sau le curgea sânge din răni. Alții se întindeau, aveau grijă să-și păstreze mușchii încălziți ori își intimidau fățiș sau nu adversarii. Observă printre mulți dintre cei ce câștigaseră fii din pătura de sus a societății drept participanți, căutând orbește mai multă glorie decât cea de care familiile lor dispunea deja. Dacă ar fi fost cu câțiva ani mai mic, Pleidsteros ar fi putut participa și el, și-ar fi putut face familia mândră în felul în care acești tineri sperau să și le facă pe ale lor.

    — Știți unde e Orian? întrebă, așteptând ca cineva să-l audă prin toată zarva, însă asta nu se întâmplă. Scuză-mă, se apropie de un băiat cu părul blond, ce părea de viță nobilă. Pieptul lui dezgolit urca și cobora în respirații sacadate. Știi unde e Orian?

    — Cine-i Orian? întrebă el confuz.

    — Cred că-l caută pe Anodis, răspunse un altul din apropiere, nobil și spectator asemenea lui Pleidsteros. Fiul Fulgerului de argint.

    — Presupun că da, zise Pleidsteros încurcat.

    — E-n partea aia. Se duelează acum cu Khirijs.

    — Nu te uiți? întrebă Pleidsteros trecând pe lângă el.

    — Știu deja cine o să câștige, ridică nobilul din umeri.

     — Diavolul ăla e mai rapid decât lumina, adăugă blondul, iar Pleidsteros încuviință.

    Spera că diavolul era Orian.

    Micul compartiment spre care fusese îndrumat era înțesat de oameni. Iar printre zecile de fețe, zări una familiară. Stomacul i se întoarse pe dos și un sentiment straniu, rău-prevestitor îl acapară. Era Annastassya Tark. Își croi drum printre oameni și se așeză lângă ea. Fata zâmbi fără să îl privească.

    — Cum găsești turnirul, Pleidsteros Sarkis? întrebă ea.

    Pleidsteros oftă și privi în jos, spre mica arenă cu nisip, unde cei doi competitori își țineau piept unul altuia prin lovituri energice.

    — Cam plictisitor. Tu?

    — Ei bine, șansele par să fie în favoarea mea, ridică ea o bucată de hârtie.

    — Pariezi?

    — Doar pe el, Sya făcu semn înspre arenă, iar de această dată, Pleidsteros privi cu atenție.

    Era într-adevăr un diavol. Picioare lungi, agile, brațe puternice și repezi, trup zvelt și incredibil de flexibil – construcția lui îi oferea toate atuurile necesare să danseze cu o viteză năucitoare printre lovituri și atacuri. Iar sabia părea o extensie firească a propriei lui mâini. Se întrebă dacă el singur și-o făurise sau fusese un meșteșug de-ale tatălui său.

    — De ce se zice că e fiul Fulgerului de argint? Pleidsteros se aplecă spre Annastassya.

    — Nu știi? Tatăl lui a fost campion al turnirului acum mulți ani, înainte ca el să se nască. Și-a nimicit dușmanii ca un fulger.

    — Și e fierarul vostru acum?

    — Dragostea îi prostește pe toți, Pleidsteros Sarkis.

    Un mușchi al feței ei tresări în timp ce vorbi, iar Pleidsteros își petrecu câteva clipe admirându-i chipul. Frumusețea ei era atât de unică, atât de ascuțită și vicleană și impenetrabilă... Își ridică o mână să-i ferească o șuviță castanie căzută peste față. Fata tresări și îl privi. Ochii ei rămaseră ațintiți în ai lui. Mâna ei rece o prinse pe a lui. Un fior îi escaladă lui Pleidsteros șira spinării.

    — Douăzeci de secunde! strigă cineva de departe. Anodis a câștigat!

    Sya tresări și își roti chipul spre arenă, cu mâna ei încă peste a lui. Orian îi privea de jos, neclintit, cu sabia în mână și ochii mari, confuzi, de parcă ar fi văzut o stafie. Sya se ridică. Mâna ei o părăsi pe a lui. Căldura îi reinvadă simțurile. Fata începu să aplaude și să zâmbească, iar Orian se destinse. Pleidsteros se ridică și el aplaudând.

    — Merg să vorbesc cu el, îi zise Annastassyiei și coborî din tribune, pornind spre locul de adunare al învingătorilor.

    Orian ajunse acolo înaintea lui. Pleidsteros îl privi de la distanță cum se îndreaptă spre un bărbat înalt, bine făcut, cu piele bronzată, întunecată de soare și muncă asiduă. O vagă similaritate îi lega. Bărbatul îl trase pe Orian în brațele sale cu o nestăpânită, apăsată disperare.

    — Nu i-am lăsat nicio zgârietură, tată, îi zise Orian pe măsură ce Pleidsteros se apropia de ei.

    Deci acesta e faimosul Fulger de argint, gândi el.

    — Bine, răspunse bărbatul, eliberându-și fiul din strânsoarea brațelor sale. Bine, repetă, de parcă ar fi vrut să se convingă pe sine de însemnătatea cuvântului. Sunt mândru de tine.

    — Unde e Maira? Orian privi în jur, iar ochii lui se opriră asupra lui Pleidsteros.

    Moștenitorul Sarkis înghiți în sec. Își încleștă degetele peste mânerul sabiei și se apropie. Își drese vocea, iar tatăl și fiul își plecară capetele.

    — Tinere Rays, ziseră ei.

    Pleidsteros zâmbi formal.

    — Mă bucur să vă văd. N-am avut ocazia să vorbim până acum, i se adresă lui Orian. Îți mulțumesc pentru sabie. E cea mai bună armă pe care am pus vreodată mâna.

    — A fost plăcerea mea, Tinere Rays.

    — Și ție, Melher, se întoarse spre tatăl lui. Presupun că meritul este și al tău.

    Revere Anodis își înălță bărbia și îl privi fix, despicându-i câmpul vizual în două, de parcă ar fi fost ceva acolo între ei, ceva periculos și nociv, ce ar fi trebuit anihilat.

    — Sunt slujitorul tău loial, Tinere Rays răspunse acesta cu răceală. La fel cum e și fiul meu.

    Era cu adevărat ceva înțepător acolo. Ceva ce Pleidsteros n-ar fi putut să numească.

    — Te-am văzut puțin luptând, reveni la Orian, încercând să-și risipească paranoia. Ești o adevărată comoară.

    — Mulțumesc, Tinere Rays. Dar... acesta privi peste umărul lui Pleidsteros, spre Annastassya Tark ce se apropia. Sper ca data viitoare să-mi acordați ceva mai multă atenție. Mi-ar prinde bine niște sfaturi privindu-mi tehnica.

    — Orian, tatăl lui rosti apăsat.

    — Ce e? se întoarse spre el cu un zâmbet inteligibil. Sfaturile tale s-ar putea să nu fie de ajuns.

    Pleidsteros zâmbi încurcat, neștiind dacă ar trebui să nege sau să afirme ceva. Annastassya Tark se opri lângă el, iar ochii lui Orian îi găsiră pe ai ei. Dragostea îi prostește pe toți, Pleidsteros Sarkis.

    Înghiți în sec, purtându-și ochii peste statura fiului de fierar. Unde e tot acel potențial, Phoebe?

    — Felicitări, fata își întinse mâna și îl atinse pe umăr. Faci o adevărată onoare Casei noastre.

    — Onoare într-adevăr.

    Perun Sarkis apăru și el din spate, cu întregul alai de vasali urmându-l îndeaproape.

    — Felicitări pentru victoriile de azi, continuă acesta, zâmbind. Mă rog Phoenixului să văd altele din partea ta în continuare.

    Pleidsteros tresări, amintindu-și.

    — Ne punem încrederea în tine, adăugă el. Ne vom gândi și ne vom ruga pentru tine pe tot parcursul turnirului, îl bătu pe umăr, acolo unde Sya îl atinsese mai înainte.

    Orian își îngustă ochii, înțelegând că, deși vocea era a lui Pleidsteros, cuvintele îi aparțineau cuiva mult mai important.

    — Mulțumesc, Tinere Rays. Rays.

    Perun râse din nou.

    — Prea bine atunci. Ce băiat binecuvântat avem!

    Întregul alai de vasali râse. Până și Orian zâmbi cu blândețe. Însă fierarul și Anzo Tark rămaseră neclintiți, cu ochii în pământ și gândurile tăinuite. Pleidsteros nu putu să nu se întrebe ce motive se puteau afla în spatele acelor perechi impasibile de ochi. Dar știa cu certitudine că erau periculoase.

♤

    Cu orice confruntare care trecea, Orian câștiga din ce în ce mai multă popularitate. Nu era tehnica lui cea care îi atrăgea pe toți. Nici măcar chipul sau ochii negri, strălucind în soare, când și-i ridica să-și privească Tânăra Rayes.

    Stând pe locul său în arena plină, în cea de a patra zi a confruntărilor, Pleidsteros urmărea cu atenție fiecare mișcare a slujitorului lui Tark. Oponentul lui era mai scund. Mai mărunțel, dar incredibil de rapid. Nu că Orian ar fi dus lipsă de viteză. Dar totul se întâmpla cu o asemenea rapiditate încât, de cele mai multe ori, Pleidsteros nu-și putea da seama cine inițiase un atac și cine parase.

    Însă, în cele din urmă, sabia favoritului tuturor ajunse la gâtul adversarului. Mărunțelul privi decepționat spre cel mai înalt, apoi își plecă chipul, scăpă o răsuflare extenuată și își aruncă sabia pe nisip. Iar mulțimea izbucni în urale.

    Orian era mai curat decât zăpada proaspăt așezată. Sau cel puțin așa își imagina Pleidsteros că l-ar fi descris Pearson. În patru zile de când lupta, fiul de fierar nu lăsase nicio zgârietură pe trupul vreunui oponent Nu câștigase nicio bătălie sângeroasă și nu-și folosise forța ca să deschidă răni în trupuri. Se folosea doar de tehnică, temându-se parcă să păteze nisipul în orice fel. Și asta, alături de victoriile consecutive, îl făcuseră să ajungă în centrul atenției. Să fie trimis în arenele cele mai bune. Să-și etaleze tehnica drept spectacol în fața nobililor flămânzi de incertitudine. Va răni pe cineva de această dată? era întrebarea care răsuna pe buzele tuturor. Nu, le răspundea Pleidsteros în mintea sa. Phoebe avea dreptate. Are potențial. E prea bun pentru asta.

      — Păcat de el, zise Perun, când Orian ieși din arenă în urma confruntării, iar Sya Tark își părăsi locul câteva clipe mai târziu.

    — Ce vrei să spui? Pleidsteros își întrebă tatăl.

    Perun zâmbi cu amărăciune.

    — Păcat de el. Păcat că focul Phoenixului i-a urzit un așa destin.

    Pleidsteros privi urmele de tălpi din nisip. Își simți cicatricele arsurilor arzând. Orice ar fi însemnat, știa că Phoenxiul putea fi al naibii de crud.

♤

    În ziua celei de a doua semifinale, soarele arse cerul cu o văpaie stacojie. Era spre înserat. Orian intră primul în arenă, studiind atent mulțimea. Mereu se uita mai întâi la Annastassya. Apoi, ochii lui îi căutau pe cei ai lui Pleidsteros. Fiul focului încuviința, iar luptătorul de lut inspira adânc, ducându-și mâna dreapta peste plăselele sabiei.

    Adversarul apăru în ropot de aplauze. În loja lui cea înaltă, Raajahhul se înfățișă într-o robă albă, lucitoare. Luminatul ridică o palmă, adormind zumzetul mulțimii. Tăcere.

    — De ce nu vorbește? Milmar Tyll întrebă.

    Perun își roti chipul spre vasalul său.

    — Am auzit că slujitorul său loial nu mai e la curte ca să-i șoptească totul în ureche.

    — Seneșalul?

    — Mhm.

    Pleidsteros se foi în locul său. Raajahhul pierduse atât de mulți oameni dragi într-un timp atât de scurt... Albye avusese dreptate. Zeii cereau echilibru. Agaps, al doilea fiu al Raajahhului, făcu doi pași în față, ajungând lângă tatăl său. Își deschise brațele larg și vorbi.

    — Cealaltă semifinală a luat sfârșit! glasul său răsună în întreaga arenă. Rokar Rinkap este întâiul finalist. Orian Anodis și Ferdin Ulis, întregul Raajahhnat salută curajul vostru! Fie ca stelele să vă ghideze! Fie ca măreția lor să nu piară!

    Prisul bătu din palme. Ferdin fu primul ce-și luă privirea de la el și își înălță sabia în aer. Orian înghiți în sec, dezlipindu-și cu greu ochii de loja prea luminată. Apoi privi nisipul. Închise ochii și făcu doi pași repezi în spate exact când arma oponentului se năpusti asupra lui. Repetă mișcarea și a doua oară. Și a treia oară. Își deschisese ochii între timp, alunecând printre atacurile lui Ferdin cu mâinile aproape la spate. Părea că dansează, iar Pleidsteros știa ce încerca să facă. Voia să-l obosească pe blondul cel masiv. Să semene furie în interiorul lui. Să-l facă necugetat.

    Și, totuși, realiză cu amar că acesta nu cădea în plasa întinsă de Orian. Era înțelept. Se prinsese repede. Își cugeta fiecare mișcare. Avea chiar și un avantaj. Amplitudinea mișcărilor sale, a loviturilor și a atacurilor era un spectaculoasă. Forța îi radia prin fiecare por. Pleidsteros nu se îndoia că fiul de fierar ducea lipsă de forță sau de putere fizică. Ciocanul era greu, iar sutele de ore de muncă ar fi întărit mușchii oricui. Orian pur și simplu se ferise cu sârguință până atunci să-și folosească aceste atuuri. Părea că vrea să transforme orice confruntare într-un dans. Într-o scenetă. Într-o etalare a tehnicii și a tot ce poți face cu atenția și viteza combinate la momentul potrivit.

    Dar le combină, în cele din urmă, prost într-un moment, iar Ferdin năpusti asupra lui cu o lovitură dură, dezechilibrându-l și aproape aruncându-i sabia în nisip. Repetă această tactică, transformând lupta într-o cursă de anduranță pentru Orian. Nu mai putea fugi și nu se mai putea feri acum, ori, astfel, ar fi dat dovadă de lașitate. Loviturile cădeau supra lui cu repeziciune. Fiecare mai greu de ghicit decât anterioara.

    — Băiatul nostru pierde, zise Anzo Tark, iar Pleidsteros se înfurie pentru liniștea din glasul său.

    — Băiatul nostru nu și-a jucat încă toate cărțile, răspunse Perun, aplecându-se în față.

    Ferdin îl izbi în abdomen cu piciorul, propulsându-l pe sol. Orian sări înapoi pe picioare. Sabia blondului descrise cu viteza fulgerului un arc în aerul roșiatic. Sabia trecu prin pielea fierarului atât de repede încât nimeni nu observă. Orian scoase un strigăt pe care toți îl interpretară drept stupoare. Iar când o floare roșiatică luă naștere în cămașa lui albă, suflurile tuturor înghețară. Sângele curgea din băiatul lor. Pleidsteros își ținu răsuflarea, așteptând ca Orian să cadă. Era palid și uitase parcă cum să respire.

    — Haide... Perun rosti printre dinți. Haide, băiete, nu poate fi așa de-adâncă...

    — Tată... șopti Pleidsteros, închizând ochii.

    Cum avea să meargă în seara aceea acasă și să dea ochii cu Phoebe?

    Urletul lui Orian dezmorți arena. Nu era un urlet de moarte, ci mai degrabă un urlet al morții. Pleidsteros deschise ochii. Cu cămașa roșie și ambele mâini strângând mânerul sabiei, Orian se repezi spre adversarul său. Nu mai era la fel de milos acum. Își păstră tehnica, dar tot ce făcea acum era de zeci de ori mai intens. Picioarele și brațele lui se mișcau mai repede. Loviturile erau mai tari, mai nemiloase. Și, spre norocul lui, Ferdin nu anticipase această schimbare.

    De-acum, lupta deveni cu adevărat savuroasă. Părea că fiecare picătură de sânge ce curgea din el, îl făcea pe Orian și mai determinat să câștige. Loviturile erau dure, lipsite de menajamente. Începu să-și folosească concomitent sabia, pumnul și picioarele, necruțând trupul adversarului de vânătăi. Ferdin nu se arătă cu nimic mai puțin nemilos. Lovea oriunde și oricând avea ocazia. Și niciunul nu părea dispus să cedeze.

    Pleidsteros știa că soarta confruntării va fi hotărâtă de cel care obosește mai târziu. Orian dăduse dovadă de o rezistență remarcabilă în confruntările anterioare. Totuși, nu Ferdin era cel ce sângera.

    Săbiile lor se încrucișară. Brațele le tremurau. Pleidsteros se revăzu pe sine în acea noapte, luptându-se cu omul Doamnei Nopții, aproape pierzând. Până să-și revină din reverie, Orian ajunse pe nisip, cu Ferard deasupra lui. Mâna stângă a blondului țintuia mâna înarmată a lui Orian de sol. Mâna stângă a fierarului împingea dinspre el mâna înarmată a lui Ferdin.

    Pleidsteros își simțea sângele pulsând în vene, de parcă el ar fi fost acolo jos. De parcă el și-ar fi canalizat fiecare strop de forță din trup ca să se salveze. Își împreună mâinile și privi țintă fiul de fierar, imaginându-și deja cum va șterge lacrimile de pe chipul surorii sale. Dar nu urâse nimic, niciodată, ceva mai mult decât o Phoebe plângând.

    — Phoenixule, te rog, se rugă prima dată în viața sa, cu adevărat și stăruitor. Te rog, salvează acest fiu al lutului!

    Brățara din obsidian păru că-i arde pielea. Orian urlă, mâna lui cedând. Cedând, doar ca să-și arunce degetele spre fața înroșită de efort a adversarului. Ferdin țipă, cu degetele lui Orian în ochii săi. Fierarul își strecură un picior printre ale lui și, într-o clipită, fu deasupra lui, cu sabia la gâtul său. Blondul își ridică și el orbește sabia. Dar Orian își apropie chipul de al lui, iar pentru o clipă Pleidsteros crezu că voia să-l sărute. Asta nu se întâmplă. Fiul de lut rosti ceva în urechea celuilalt fiu de lut, iar Ferdin își lăsă sabia să-i cadă din mână. Orian își luă mâna de pe fața lui, păstrându-și, însă, sabia sub bărbia tremurândă a blondului. Pleidsteros numără în gândul său cele douăzeci de secunde.

    — Avem un finalist! Agaps vorbi, iar toți îl priviră ca treziți dintr-o transă. Orian Anodis, steaua să te ghideze!

    Orian se ridică, clătinându-se pe picioare. Îi întinse o mână lui Ferdin. Fie acesta nu-l văzu, fie îi refuză  ajutorul, dar se ridică singur, scuipând furios, și ieși dezechilibrat din arenă.

    Orian își plecă fruntea în direcția Prisului.

    — Fie ca focul să nu i se stingă vreodată, strigă, apoi se roti, iar ochii lui se perindară peste porțiunea de arenă în care Sarkiși și vasalii săi erau poziționați.

    Un murmur străbătu mulțimea. Pleidsteros zâmbi surprins în colțul gurii. Perun se ridică în picioare și fu cel dintâi care începu să aplaude. Restul lumii îl urmă numaidecât.

    Cu mâna deasupra rănii, Orian ieși din arenă în uralele mulțimii, iar Annastassya se lovi de Pleidsteros încercând să-și croiască drum afară din tribune.

    — Vin cu tine, o anunță el și o urmă în tăcere sub tribune.

    Locul de adunare al campionilor era aproape gol acum. Câțiva servitori își făceau de lucru într-o parte și în alta. Orian ajunse acolo odată cu ei. Sora lui sări la gâtul său, iar Orian o prinse gemând.

    — Lasă-mă să văd rana, Sya se grăbi spre el.

    Sora se dădu încruntată la o parte și, fără urmă de rușine, Sya ridică însângerata cămașă a slujitorului său.

    — Arată rău, murmură ea, atingând pielea cu vârfurile degetelor.

    Fata se aplecă și își rupse o bucată din rochie.

    — Apă! porunci ea, iar unul dintre servitori i-o aduse.

    Începu să curețe rana în tăcere, Pleidsteros privind-o mut, ca pe un spectator. Stomacul îi urcă în gât. Nu înțelegea. Nu înțelegea ce era între aceștia doi – domnița și fierarul. Nu arăta a poveste de dragoste, deși felul în care Orian o privea asta ar fi indicat. Ochii Syiei nu erau înlăcrimați ca ai unei iubite speriate. Mâinile ei nu tremurau. Avea mișcări precise și față gânditoare.

    — Rayes, Orian șopti încet, prinzându-i mâinile între ale sale. Sya. Ajunge.

    Annastassya îl privi tăios și își mai rupse o bucată din rochie.

    — Înfășoar-o în jurul tău, îi comandă. Uite, pune presiune pe rană! Nu poți pierde și mai mult sânge. Știi că nu ți se încheagă repede.

    — Sya... repetă el și privi spre Pleidsteros.

    — Tu ce vrei? răbufni ea înspre Pleid.

    Pleidsteros se apropie și inspectă rana. Era o crestătură lungă cât un deget, paralelă cu umărul, în partea dreaptă a abdomenului. Părea îndeajuns de adâncă încât să fie nevoie să o coasă cineva.

    — Ce-ai făcut tu acolo, în arenă, indică cu glas scăzut, a fost uimitor. Tu ești uimitor, continuă, iar ochii lui Orian sclipiră.

    — Tinere Rays...

    — Uimitor într-adevăr, Raajahhul apăru din partea opusă, iar locul fu umplut de nobili.

    Perun apăru în spatele fiului său. Anzo Tark păși înainte și își trase fiica de lângă învingător. Orian, cu mâna pe rană, și sora sa își plecară adânc trupurile în fața Luminatului. Tatăl lor doar schiță un gest scurt, de recunoaștere.

    — Revere Anodis, Raajahhul se apropie de fierar. Ce plăcere să te revăd după atât de mult timp. Fiul tău a venit să-ți revendice vechiul loc. Talentul, pare-se, e ereditar.

    — Raajahh, bărbatul încuviință rece. Mă rog stelelor să ajungă să vă servească bine.

    Raajahhul zâmbi amar.

    — Ridicați-vă, copii! Să te văd, băiete. Hm, da. Arăți ca un învingător!

    — Cu voia Phoenixului, va fi, zise Perun, iar Raajahhul tresări.

    Pleidsteros rămase mut în fața feței ce o zări. Raajahh Arred nu mai era omul pe care îl știuse dintotdeauna. Gropi adânci și vineții erau săpate sub ochii lui. Ridurile îi erau amplificate, buzele lăsate. Durerea i se citea în ochi și în fiecare mișcare greoaie. Pierderea era vizibilă peste tot pe chipul lui. Pleidsteros abia acum înțelese cu adevărat cât de importantă era acea femeie pentru preaiubitul Luminat.

    — Cu voia Phoenixului, da, îngână el. Cu voia Phoenixului, peste două zile vom sărbători. Vom avea o nuntă, nu-i așa? ochii lui se mutară pe Pleidsteros. Abia aștept să-ți văd mireasa. Nădăjduiesc că e la fel de drăguță pe cum se spune.

    Pleidsteros nu reuși să articuleze nimic.

    Raajahhul se roti înapoi spre Orian.

    — Ar trebui să ne răsplătim finaliștii, nu credeți? Mi-am permis deja să-l răsplătesc eu însumi pe Rinkap. Ar trebui invitați amândoi la această măreață nuntă, ca toți nobilii acestui Raajahhnat să-i poată vedea, aplauda și încuraja. Ce zici, tinere Anodis?

    — Sunt pe deplin onorat, Luminăție, Orian răspunse supus.

    — E stabilit atunci, bărbatul privi înapoi înspre Sarkiși. Steaua să vă ghideze!

    — Fie ca luminăția să nu-i piară! Perun și Pleidsteros rostiră la unison, iar Raajahhul și alaiul său plecară, lăsând mireasmă cerească în urma lor.

    Peste un umăr înveșmântat în argintiu, Pleidsteros întâlni doi ochi de culoarea alunelor coapte. Prices Albye îl studie o clipă din priviri de parcă ar fi bănuit ceva, apoi se întoarse și își urmă tatăl. Pleidsteros răsuflă cu greu, închizând ochii. Îi deschise. În spatele pleoapelor, străluceau doar o pereche de ochi argintii.

♤

    — Cum a fost? Cum a fost? Phoebe sări pe el de cum intră pe ușa dormitorului.

    — E rănit.

    — Poftim?

    — Dar va fi bine, se apropie de ea și o sărută pe frunte, sorbind căldura radiantă a trupului ei. Orian e în finală.

    — Slavă Phoenixului! Phoebe răsuflă ușurată.

    El râse încet și își îngropă fața în părul ei, dorindu-și să poată adormi așa. Tăcură câteva clipe, Pleidsteros cântărindu-și următoarele cuvinte. În ultimele săptămâni, trăiseră calmul dinaintea furtunii și amândoi fuseseră conștienți de asta. Norii negri împresurau deja cerul. Peste două zile, furtuna va lovi.

    — Este invitat la nunta noastră.

    Phoebe se desprinse de el. Chipul ei dulce se scălda în stupoare.

    — El și celălalt finalist, adăugă.

    Buzele fetei tresăriră. Privirea ei rătăci peste tot prin cameră. Se așeză pe marginea patului, frângându-și mâinile în poală.

    — Aș vrea să pot opri timpul, suspină ea.

    — Phoebe...

    Pleidsteros se așeză în genunchi în fața ei. Întinse un braț ostenit și-i șterse o lacrimă.

    — Dulcea și iubita mea Phoebe, își așeză mâinile peste ale ei. Focul meu. Sora mea. Te iubesc cum nu iubesc pe nimeni pe lumea asta. Îți cer doar să ai încredere în mine.

    Ochii ei se plecară întrebători spre ai lui. Pleidsteros își așeză mâna dreaptă pe obrazul ei și îi contură pometele cu degetul mare. Arces sau poate Prices țipă de undeva de lângă perete. Se ridică încet și își apropie chipul de al ei. Lumina nopții îi făcea pielea albă să lucească. Ochii ei mari, albaștri, nu îndrăzneau să se miște. Fata rămase împietrită, iar fruntea lui se lipi de a ei. Își frecă atent buzele uscate de buzele ei mari și moi. Expiră, desprinzându-se de ea și o trase la pieptul lui. O strânse tare, iar Phoebe tăcu, nici măcar nu plânse.

    Era cert. Nu mai simțea nimic. Focul său de Sarkis n-o mai împingea spre ea. Toată dorința, toată pofta, toate, pur și simplu, dispăruseră. Căută cu înfrigurare cerul nopții pe fereastră, simțindu-și propriile lacrimi alunecând pe obraz. N-o mai putea iubi pe Phoebe ca bărbat. Era doar sora lui. Nu putea fi soțul ei. Nu-i putea profana trupul tânăr în una dintre nopțile ce vor urma, pentru a oferi Casei Sarkis următoarea generație.

    Era în dizgrație. Cel mai urât dintre fiii Phoenixului. Însemnat cu obsidian. Deposedat de dorință. Îngropat într-o goană mizeră spre liniște și nimic mai mult. Voia să uite totul, să fie altcineva. Voia să poată fi Orian, să poată lupta ca el, să simtă că face ceva pentru un scop. Să se lase ucis în acea arenă doar ca totul să se termine. Să simtă degetele Syiei pe pielea lui.

     În numele Phoenixului, voia să se dezintegreze!

    Cum putuse fura femeia aceea cu ochi de argint atât de multe din el?

    Nu e de parcă am ținut capitolul ăsta în ciorne, gata scris, vreo 2 săptămâni, doar pentru că nu aveam motivația necesară să îl recitesc.

    Nu sunt prea mândră de el. :)) Voi ce părere aveți?