┏━━━━━━༻♤༺━━━━━━┓

25. Moartea unei păsări

┗━━━━━━༻♤༺━━━━━━┛

    Pleidsteros se trezi incapabil să respire, prins între atâtea zeci de trupuri. Senzația avea ceva edificator în ea, de parcă își trăise întreaga viață în semiobscuritate și abia acum, pe treptele aglomerate ale panteonului, se regăsise în sfârșit pe sine.

    Încercă să-și dea seama ce fir urmase ca să ajungă la acea clipă eliberatoare. Ce stea sau ce flacără îl călăuzise. Dorința sa se înălța sus, sus, sus, departe, arzând și dansând vioi printre sutele de lampioane, spre miile de stele. Să fi fost ea? Tot ce-și dorise când lăsase lampionul să zboare fusese liniște și pace. Mereu își dorise asta. Oare dorința i se împlinise deja?

    Sau poate... Ochii îi căzură spre fata de lângă el. Sora lui. Ființa la care ținea cel mai mult. Cea pentru care ar fi renunțat și la liniște, și la pace, și la orice doar ca să-i aștearnă zâmbetul pe buze. Să fi fost ea mica lui flacără, care-l ghidase și-l condusese aici? Era aproape sigur de asta. Degetele lui se încleștară peste ale ei și Phoebe își ridică chipul să-l privească. Îi zâmbi. Inima i se înmuie. Ochii îi fugiră prea repede spre buzele ei pline.

    În acele clipe nu știa cum se simțea. Era cel mai bine așternut haos care-i încărcase pieptul vreodată. Se simțea ca un Sarkis, atras irevocabil în spirala lor sordidă de-a incestul și joaca de-a renașterea. Se simțea atras de Phoebe, simțea chemarea datoriei lor fierbându-i aprig în sânge. Apoi, privea cerul, acolo de unde, chipurile, strămoșii săi îi priveau. Și se simțea în sfârșit rupt de acea latură a familiei de care totdeauna se simțise străin. Tronul. Credința. Pofta nestăpânită de măreție și glorie.

    Era doar un simplu om, printre sutele de oameni simpli, cu mâna surorii sale într-a lui, zâmbind de fericire.

    Era un Sarkis, ales printre aleși, cu foc în vene, menit să conducă și să zămislească generații viitoare.

     Capul i se plecă și oftă. Phoebe își frecă umărul de brațul lui. Își aminti de povestea ghinionistei Philippe Sarkis și de speculația cum că fiul ei ar fi fost jumătate Darkos. Dacă, într-adevăr, prin venele lor fierbinți curgea ceva sânge de Darkos, n-o putea învinui acum pe biata femeie moartă. Gustase libertatea pe care Pleidsteros o simțea. Nu fusese un păcat, fusese o nevoie.

    Și trebuia s-o stăvilească acum.

    — Vino, îi zise lui Phoebe și o trase după el. E timpul să mergem acasă.

    — Deja? se scandaliză ea.

    — Nu putem lipsi prea mult.

    — Pleid...

    Se întoarse spre ea și o privi amuzat.

    — E ziua mea, Phoebe. Știi regula.

    De ziua mea faci tot ce vreau.

    — Nu-i corect, pufni ea.

    Pleidsteros ridică din umeri.

    — Nu-i corect, îi cântă Pearson în minte și toată liniștea se frânse.

    Pleidsteros închise ochii și-și masă tâmplele. Asta avea să fie prima aniversare fără Pearson. Nu avea să primească nicio pânză cadou anul ăsta. Răceala îi străbătu trupul și se simți zguduit de o pură, covârșitoare durere. Îi era atât de dor de el!

    — Ești bine? Phoebe îl strânse de mână.

    — Da. Nu, oftă cu un zâmbet spășit. Sunt obosit. Hai acasă, surioară.

    Ca prin minune, Phoebe nu mai protestă. Găsi puterea să zâmbească din nou. Până la urmă dorința i se împlinea. O privi cu coada ochiului, încercând să ghicească ce-și dorise ea. Era rumenă în obraji și ochii îi răscoleau mulțimea.

    — Cauți pe cineva? o întrebă.

    Fata tresări. Fu rândul ei să zâmbească spășit.

    — Nu.

    Simțea secretele legându-se între ei și sentimentul îi zgârie inima. Alungă, totuși, neplăcerea, cotind împreună pe o străduță slab luminată, o scurtătură spre casă.

    Pleidsteros cunoștea destul de bine șanțurile cetății, deși nu se aventurase niciodată prea mult prin cotloanele alunecoase. În cele nouă luni în care mama sa purtase în pântece Copilul de Obsidian, Perun avusese grijă să-și scoată băieții din casă și să-i plimbe precum niște cățeluși prin toată capitala.

    — Casa Sarkis are moștenitori, obișnuia să le zică. Lăsați-i să vadă asta.

     În acele clipe, Pleidsteros ș-ar fi dorit ca Pearson să fi fost primul. Să fi fost el cel dintâi care ar fi moștenit titlul de cap al familiei, rege de drept al Dwyrainului și toate obligațiile și standardele impuse. Apoi își amintea cât de nesuferit era fratele lui și cum n-ar fi suportat să primească ordine de la el. În plus, ar fi pierdut-o pe Phoebe în favoarea lui. Simplul gând îi despica lumea în două.

    Își roti ochii spre ea, s-o privească din nou. Apoi, o forță neașteptată îl lovi cu putere între omoplați și genunchii lui se ciocniră de pavajul umed și rece. Toate simțurile îi intrară în alertă când Phoebe țipă. Pleidsteros sări înapoi în picioare și-și duse mâna la plăselele sabiei. Arma descrise în aer un arc uriaș, argintiu, când o smulse cu putere din teacă. Cuvintele gravate luceau morbid de-a lungul oțelului.

    Căută atacatorul din priviri, cu mintea goală și reflexele antrenate. Sabia era puțin grea și i se simțea greșit în mână. Colțul fricii i se ridică în piept și dădu prostește să se uite la Phoebe.

    — Fugi! țipă.

    Dar singurul răspuns al surorii sale fu să caște îngrozită ochii.

     Pleidsteros se întoarse la timp ca să blocheze sabia inamicului. Sunetul metalului lovit de metal îl luă prin surprindere. Nu apucă să-și studieze bine adversarul, că arma acestuia plonjă din nou într-un atac. Tânărul Sarkis păși în spate, ferindu-se. Nu fusese nicicând un spadasin iscusit, așa că prefera să abordeze o tactică bazată pe agilitate. Obosește-ți adversarul până devine mai ușor de învins. Dar era prima lui luptă reală. Nu știa cum să-și învingă teama, fierea ce-i urca în gât, adrenalina pulsându-i nebunește în vene, anihilându-i rațiunea.

    Se bizui totuși pe cea din urmă când pară din nou, cu toți mușchii încordați.

    — Pleid! Phoebe chițăi de undeva din stânga sa și făcu marea greșeală s-o privească.

    Neatenția îl costă. O lamă în braț. Sânge țâșnind. Foc prinzând viață. Haine arzând.

    — Pleid!

     Gemu de durere, dar reuși spre mândria lui să-și înăbușe un urlet. Blestematul îi tăiase adânc în carne. Se feri la timp de o a doua lovitură. Și de o a treia. Focul dogorea în jos pe brațul lui, din sângele vărsat. O idee îi răsări în minte în timp ce se ferea din nou, ducându-și membrul rănit în fața trupului. Avea să folosească focul pe post de scut. Era un Sarkis. Nu-i era teamă să ardă.

     Trucul îi reuși preț de câteva schimburi de lovituri. Bărbatul, ce nu părea mai bătrân de treizeci și cinci de ani, se mișca cu mai multă precauție acum, atacând de la distanță și retrăgându-se iute. Tot ce avea Pleidsteros de făcut era să-l dezarmeze. Să-și pună sabia la gâtul lui și să-l ia la întrebări. Cine îi voia morți? Lista putea fi a naibii de lungă.

    O găleată cu apă plonjă, însă, de sus și îi ruină planul. Înjură printre dinți, simțind cum rana din braț i se închide sub acțiunea apei. Privi spre acoperișurile caselor din jur, să-și surprindă al doilea atacator, dar tot ce zări fu o unduire fină a întunericului. Fără foc și ud, se simțea decepționat acum. Slab și amorțit. Reveni la jocul epuizant de-a paratul și feritul. De s-ar fi străduit, doar, puțin mai mult în timpul antrenamentelor!

    Ce trebuia să facă acum ca să întoarcă din nou balanța în favoarea lui? Talerele erau prea mult înclinate în partea nepotrivită. Phoebe, gândul îl săgetă și se roti în jur printre lovituri, doar ca să n-o mai găsească în locul unde o văzuse tremurând de frică înainte. La naiba, la naiba, la naiba.

    O luaseră.

    Văzu roșu în spatele pupilelor. Roșu și galben și stele albe.

    O luaseră.

    Phoebe era în pericol. Phoebe era în pericol. Phoebe era în pericol.

     Ridică orbește sabia și o îndreptă cu toată forța de care era capabil spre inamic. Oțelul se ciocni de oțel. Sunetul reverberă în aleea întunecată. Lama bărbatului o opri pe a lui Pleidsteros la câteva degete de pieptul său. Încă puțin, gândi tânărul Sarkis. Încă puțin și-ți voi despica inima. Împinse mai tare, străinul gemând sub acțiunea forței. Doar câțiva centimetri de aer le mai despărțeau chipurile. Pleidsteros privi în ochii chihlimbarii ai bărbatului. Sudoarea i se scurgea pe tâmple.

    — Unde e? mârâi. Unde e sora mea?

    — Nu vrem să vă ucidem, Rays.

    — Nu? pufni. Dar ce vreți?

    Bărbatul privi peste umărul lui.

    — Gata, se auzi o voce din spate.

    Pleidsteros nu se opri o clipă să gândească. Dacă s-ar fi oprit, probabil totul ar fi decurs altfel. Istoria ar fi fost scrisă diferit. Dar Phoebe nu era lângă el. Un atacator se apropia din spate. Brațele îi tremurau de furie și durere.

    Se roti repede – mai repede decât se mișcase oricând în viața sa – și sabia sa lungă trecu prin trupul femeii din spate ca un cuțit prin brânză. Câteva momente, nu înțelese nimic din ce se întămpla. Văzu doar ochii holbați, argintii ai femeii și simți doar țipătul ce nu primise glas. Apoi, trupul înjumătățit căzu fatidic în două părți diferite, permițându-i sângelui să curgă. Imaginea mațelor atârnând neajutorate afară din trup avea să-i rămână pe vecie întipărită în minte.

    O sabie căzu în spatele său și se roti repede, tremurând din tot trupul. Cel cu care se duelase privea neputincios spre femeia măcelărită. Părea că mai avea puțin și leșină. Pleidsteros nu-și putea încetini bătăile inimii.

    — Ce ai făcut? șopti bărbatul pășind pe lângă el.

    Pleidsteros îl urmări cum se lasă pe vine, spre partea superioară a trupului secționat, și ridică chipul femeii în poală. Doar atunci, văzând pielea întunecată, părul negru răsfirat, ochii argintii, goi de expresie, Pleidsteros înțelese. Ucisese un om. Tăiase în două o femeie. Își scăpă și el sabia din mână și căzu în genunchi. Luase o viață. Luase o viață. Luase o viață. El. El cel care trebuia să fie simbolul renașterii și al vieții. Lumea i se întorcea cu susul în jos.

    Ochii înlăcrimați ai bărbatului se ridicară înapoi spre el.

     — Ai măcar idee ce ai făcut, tâmpitule? Ai idee pe cine ai ucis?

     Hohotea de-a binelea. Pleidsteros înghiți în sec.

    — Ai ucis-o pe Doamna umbrelor.

    — Doamna umbrelor, îngână el neputinicios, cu gândul la Micha Roleina și poveștile de groază pe care i le spusese în copilărie, despre o stafie a nopții ce bântuie străzile capitalei și mănâncă toți copiii răi. Doamna umbrelor... repetă din nou.

    — Și nu doar atât, bărbatul îi feri moartei șuvițele de păr negru de pe față. Își trase nasul, suspinând. Era o Lebădă. Cea mai puternică Lebădă Neagră din câte au fost. Caehla. Favorita Raajahhului. Și tu ai ucis-o, smintitule. Ai ucis cea mai puternică femeie din lume și nici măcar n-ai habar de asta.

    — Favorita Raajahhului...

    Pleidsteros își duse mâinile la cap. Lacrimile îi încărcară ochii. Nu avea nevoie să gândească coerent ca să vadă frumusețea năucitoare a femeii din fața sa. Favorita Raajahhului. Ce făcuse?

    — Fugi! mugi bărbatul. Fugi până mă pot abține și nu te omor! FUGI!

    Urletul umplu aleea. Pleidsteros bâjbâi, apucându-și sabia. Se împinse în tălpi și țâșni în picioare, fugind orbește în întuneric. Vuietul nopții îi urla în cap. Se opri la colțul străzii și căzu în genunchi. Tot trupul îi ardea. Se îndoi și își vărsă cina pe pavaj. Ucisese un om. O ucisese pe cea mai puternică femeie din lume. Ce, în numele Phoenixului, făcuse?

    Arsurile obsidianului începură din nou să-l doară. Privi neputincios spre stele și-și dori ca lumea să se crape și să-l înghită.

    — Pleid?

    Își înălță capul, întâlnind expresia oripilată a surorii sale. Phoebe. Phoebe. Phoebe. Se căzni să se ridice, mâinile lui agățându-se de hainele ei.

    — Pleid, murmură ea speriată, ce se întâmplă?

    Îi luă capul în mâini, ajutându-l să se țină pe picioare.

    — Ești bine? Ești rănit?

    — Phoebe... mâna lui trecu prin părul ei. Phoebe, surioară, își trase nasul în timp ce ea îi ștergea lacrimile cu vârfurile degetelor mari. O prinse de încheieturile mâinilor, apucând-o strâns. Am ucis pe cineva, Phoebe, începu derutat. Nu te găseam, am auzit o voce în spatele meu, n-am... n-am mai gândit, m-am întors și sabia... A trecut pur și simplu, Phoebe! hohoti neputincios. A trecut pur și simplu prin trupul ei ca un cuțit prin brânză!

    — Prin trupul ei? îngână Phoebe.

    — N-am vrut. N-am vrut să ucid.

    Nu mai ucisese pe nimeni niciodată. Nu luase nicicând în calcul posibilitatea de a ucide.

    — Ai ucis o femeie? întrebă fata, în timp ce asimila cantitatea haotică de informații.

    Încuviință.

    — Ce ai făcut? șopti ea, desprinzându-se de el. Mâna i se duse la piept și începu să respire repede, gata parcă să leșine. Ce ai făcut, Pleid? îl privi din nou, îngrozită. 

    — Eu... eu n-am vrut, Phoebe. Jur. Phoenixul... Phoenixul mi-e martor că n-am vrut. Sabia asta, pur și simplu, sabia asta e...

    Cel mai prost cadou pe care-l primise vreodată.

    — Orian avea dreptate, zise Phoebe, privind parcă prin el. Ca un cuțit prin tort. O, Phoenixule! se lăsă de genunchi, îngropându-și capul în mâini. O, Phoenixule! repetă. Dă-mi putere!

    Pleidsteros își atinse brățara de pe mână și închise ochii. Nu mai avea deja lacrimi ca să plângă. Doar golul imens din stomac mai rămăsese.

    Înghiți în sec chiar în clipa când Phoebe se ridică, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.

     — Hai acasă, Pleid, șopti ea. Să mergem acasă.

    Îi întinse mâna și, tremurând, Pleidsteros i-o apucă. Când ajunse în pragul casei, n-ar mai fi putut spune cum ajunsese până acolo. Nu-și mai amintea ce pași făcuse, ce străzi străbătuse sau ce scări urcase. Simțea doar mâna lui Phoebe într-a lui și întunericul ce-l împresura.

    Intrară în conac. Liniște. Phoebe se desprinse de el și se întinse prea târziu ca să o prindă din nou de mână. Fata alerga deja prin casă, agățându-se de balustrada scărilor ce duceau la etaj.

    — Mamă! țipă ea cu disperare. Tată! Micha Roleina! Mamă!

     Micha Roleina, gândi Pleidsteros, luciditatea începând alene să-l reumple. Micha Roleina. Micha nu putea afla despre ceea ce se întâmplase.

    Ușile se deschiseră și, pe rând, în capul scărilor apărură mama, tata, Micha Roleina și alți servitori ivindu-se de la parter.

    — În numele Phoenixului, Phoebe..., începu tatăl lor, dar se opri când privirea lui căzu asupra lui Pleidsteros. În numele Phoenixului...

    — Ce s-a întâmplat? mama coborî repede scările, apucând-o pe Phoebe de mână.

    Pleidsteros privi neputincios spre ei. Ochii tuturor erau îndreptați spre ceea ce ținea el în mână. O sabie nouă, letală, năclăită cu sânge.

    — Toată lumea, plecați! le ordonă Perun servitorilor. Micha, rămâi.

    Cuvintele se ridicară din străfundurile lui fără să le poată controla.

    — Micha Roleina nu rămâne, zise Pleidsteros pe un ton străin și rece. Privi femeia care îl dădăcise în toți acești douăzeci de ani. Micha Roleina e trădătoare. Mica Roleina a ucis-o pe Phexi.

    Femeia îl privi lung, cu chipul alb.

    — Poftim? îi scăpă Padmei. Ce spui? Trădătoare?

    — Ce te face să crezi asta? coborî și Perun scările.

    Pleidsteros inspiră adânc, gata parcă să vomite din nou.

    — A lăsat-o ieri pe Phoebe să iasă. A lăsat-o să meargă la panteon. Ba chiar i-a și acoperit absența. N-ar fi făcut asta nici într-o mie de ani, dacă n-ar fi fost ceva putred la mijloc. Ea e trădătoarea.

    — E adevărat? Padma se apropie de femeie.

    — Rayes..., începu Micha.

    — E adevărat? mama lor se roti înapoi spre Phoebe.

    Fata părea de-a dreptul pierdută. 

    — E adevărat, Phoebe? repetă Padma apăsat. Phoebe, te rog, răspunde! E adevărat?

    Phoebe încuviință spășită.

    Tatăl și mama lor expirară cu putere la unison.

    — Am avut încredere în tine, începu Perun, apropiindu-se de michă.

    — Indiciile au fost tot timpul acolo, continuă Padma. Toate întrebările, toate sfaturile... Erai o spioană.

    — Rays, Rayes, Micha Roleina făcu un pas în spate. Nu înțelegeți. Tânărul Rays nu gândește limpede. Micuța Rayes a înțeles totul prost, eu...

    Capul Casei Sarkis ridică o mână, somând-o la tăcere.

    — Gărzi! zise. Închideți-o!

    Două gărzi își făcură apariția din întuneric.

    — Nu înțelegeți, continuă ea. Darkoșii...

    — Nu vreau să mai aud nimic, decretă Perun. Nu vreau să te mai văd, se roti cu spatele, punând o mână pe umărul Padmei și îndreptând-o spre scări. Nu vă mișcați de lângă trădătoare până la noi ordine, privi străjerii peste umăr. Pleidsteros, se întoarse spre el și începu să se apropie.

    Îl apucă de umeri la fel cum făcuse înainte cu mama sa și îl împinse spre scări.

    — Hai să mergem să discutăm.

    Nu avu ce face decât să se urnească din loc. Și în scurt timp se trezi așezat pe un scaun, în vechiul lor mic salon, cu mama în genunchi lângă el, curățându-i urmele de sânge de pe piele.

    — Ți-e ruptă și arsă cămașa, zise ea. Ce s-a întâmplat?

    Pleidsteros o privi mai întâi pe mama, apoi pe tata și în cele din urmă pe Phoebe. Privirea ei era plecată în pământ.

    — Am ieșit să vedem lampioanele, începu Pleidsteros. A fost ideea mea. În drum spre casă am fost atacați, înghiți în sec.

    — Cum v-ați permis un asemenea risc? pufni tatăl lor. Aveți mintea întreagă?

    — N-am... Pleidsteros se împotmoli printre cuvinte. N-am gândit-o până la capăt. M-am gândit că e ziua mea și că...

    — E vina mea, vocea lui Phoebe se auzi mică și spartă. Toți ochii se întoarseră spre ea. E vina mea, continuă ea, înălțându-și bărbia, încercând să ascundă tremurul din glas. Eu l-am rugat să ieșim.

    — Chiar așa, zise Perun. Tu unde ai fost ieri noapte?

    Phoebe prinse un fald al rochiei între pumni.

    — Tot la lampioane.

    — Singură? arcui mama o sprânceană.

    Phoebe negă.

    — Nu, n-am fost singură. Eu... Când am fost acasă la domnul Tark, l-am rugat pe Orian...

    — Cine-i Orian? întrebă Perun.

    — Băiatul fierarului lui Tark, răspunse repede Padma. Îi amintește de Pearson. Continuă, Phoebe!

    — L-am rugat să-mi facă o sabie. O voiam cadou pentru Pleid.

    Toți ochii se rotiră înapoi spre sabia însângerată.

    — Mi-a adus-o ieri seară. Se grăbea să meargă la panteon. O fată a venit să-l cheme. Islene. M-a chemat și pe mine. Micha mi-a dat aprobarea ei. Nu mi s-a întâmplat nimic ieri noapte, jur, așa că am crezut că va fi bine și în noaptea asta. Până ce... până ce am fost atacați.

    — Știți cine a fost?

    Phoebe negă.

    Pleidsteros oftă. Îi venea iar să plângă.

    — Era un bărbat înarmat. Nu... nu voia să mă ucidă. Cred că ar fi putut-o face dacă ar fi vrut.

    — L-ai ucis tu pe el?

    Pleidsteros își luă câteva momente de tăcere. Urmări modelele pernelor pe care stătea Phoebe.

    — Nu pe el. Am ucis o femeie care era cu el. Cea mai puternică femeie din lume.

    — Cea mai puternică femeie din lume? repetă tatăl lor confuz.

     Mama îi întinse un pahar cu apă. Pleidsteros îl bău până la fund. Apa îi mai domoli golul din stomac.

    — Doamna umbrelor, continuă. Favorita Raajahhului. I-a zis Lebădă. Nu-mi amintesc numele ei.

    O ucisese și nici măcar nu-și mai amintea numele...

     — Doamna umbrelor, reluă Perun. Favorita Raajahhului. Lebădă... Nu poate fi adevărat.

    — Lebedele Raajahhului chiar există? Nu sunt doar un mit? întrebă mama.

    — Tu de unde știi de Lebede? se roti Perun spre ea.

    — Mi-a spus mama o dată despre ele.

    — Și de unde, Phoenixule, știa Petra despre Lebede?

    — De unde să știu eu? ridică Padma din umeri.

    Cei doi își susținură unul altuia privirea câteva clipe. Apoi îl priviră din nou pe Pleidsteros.

    — Cea mai puternică femeie din lume spui, reveni Perun. Își trecu degetele prin barba arămie. Cine mai știe despre omorul ăsta? Noi patru și mai cine?

    — Bărbatul care ne-a atacat.

    — Dar ce motiv să fi avut dacă nu voia să ucidă? zise mama.

    — Cred că Raajahhul vrea să ne înspăimânte mai tare.

    Tăcerea căzu între ei ca o vrajă. Pleidsteros alunecă din nou printre gânduri. Revăzu trupul tăiat în două. Sângele curgând. Ochii argintii lucind.

    — Trebuie să-l ucidem, decretă Perun într-un final și toți ochii se înălțară spre el.

    — Și Micha Roleina? Ce vei face cu ea? întrebă Padma.

    Un mușchi de pe fața Capului Casei Sarkis tresări.

    — Știe informații care ne-ar putea distruge?

    Nimeni nu spuse nimic.

    — Căci pedeapsa pentru trădare e moartea.

     — Ai ucide-o, tată? vocea lui Phoebe abia se auzi.

    Perun își privi fiica o clipă, apoi oftă și se apropie de scaunul lui Pleidsteros. Își așeză o mână pe umărul lui și strânse încurajator.

    — Merg mâine la Anzo acasă, nu trebuie să vii dacă nu te simți în stare.

    Pleidsteros își ridică ochii spre el. Lacrimile i se agățau de gene. Tatăl lui oftă din nou. Își duse mâna la ceafa lui și-și purtă degetul mare peste pometele lui Pleidsteros.

    — Doar prima din mulți care vor muri, zise, iar Pleidsteros n-ar fi putut spune dacă se referea la Lebădă sau la Micha Roleina. Îmi pare rău că a trebuit să-ți începi un nou deceniu din viață așa.

    Îl bătu ușor peste față și șopti mai mult ca pentru sine înainte să plece:

    — La mulți ani!

    Mama se ridică în picioare și îi purtă cârpa umedă peste frunte. Pleidsteros închise ochii. Ea îl apucă de mână.

    — Acum douăzeci de ani mi-am promis că voi face lumea un loc mai bun pentru tine. Și pentru tine, se întoarse spre Phoebe. Fata se apropie de ei. Îmi pare rău că am eșuat, copii. Îmi pare atât de rău.

    — Nu plânge, Pleidsteros își deschise cu greu ochii.

    — Cine zice că plâng? râse ea cu amar. Fier topit, ochii ei căzură spre sabie. Fier topit în sânge de foc? Fier topit și remodelat într-o sabie a morții? Phoebe, spune-i prietenului tău că avem nevoie de o mulțime de săbii acum. Sau roagă-te Phoenixului și cere-i să ne ardă de pe fața pământului. Nu putem renaște așa.

    Trebuie să pierim mai întâi, continuarea pluti între ei în aer. Pleidsteros își îngropă capul la pieptul ei, iar Padma suspină. Și-ar fi dorit cu drag să poată pieri acum. Să fie alături de Pearson.
 
    Dar închise din nou ochii și irișii strălucitori, argintii îi reveniră în minte.

    Cea mai puternică femeie din lume.

    Ce, în numele Phoenixului, făcuse?

    Surpriză :))