┏━━━━━━༻♤༺━━━━━━┓

23. Trup și taine

   ┗━━━━━━༻♤༺━━━━━━┛

  
    Phoebe nu era a nimănui.

    Ea aparținuse dintotdeauna pământului și cenușii, prin trupul ei de muritoare și descendentă a Păsării de Foc.

     Ea aparținuse dintotdeauna familiei, prin numele ce și-l primise, prin forța hazardului care o împinsese în iureșul de foc, incest și răzbunare al Sarkișilor.

    Ea aparținuse dintotdeauna Dwyrainului, căci în sângele ei mereu arsese chemarea spre lumea aceea necunoscută, spre promisiunea puterii și a gloriei, a rafinamentului și a admirației.

    Ea aparținuse dintotdeauna Phoenixului, căci era o pasăre sub formă umană. Aripi îi erau gândurile, iar cânt bătăile finite ale propriei inimi.

    Și chiar și atunci când pământul avea să fie revendicat de nimicnicie, când Dwyrainul va pieri odată cu el, când nici familia și nici Pasărea nu vor fi nimic altceva decât amintiri șterse și tăinuite, praf de dor și de dragoste care vuiește precum o furtună printre baierele inimii ei, Phoebe tot avea să aparțină cuiva.

   Nu sieși înseși. Era copilăresc și prea deplasat să mai creadă încă într-o asemenea posibilitate. Ea însăși nu era nimic altceva decât o carcasă, o sculptură a creatorilor nevăzuți, insuflată cu viață și cu rațiune, cu o credință vagă și un țel instabil.

    Phoebe Sarkis avea să aparțină mereu amintirilor, care aveau să supraviețuiască mult după ce lumea avea să alunece în prăpastia neantului, care puteau exista și cu, și în lipsa timpului, care aveau să fie mereu legături între începutul nedefinit și finalul neguros – un pod între nimic și nimic. Iar acolo, în centrul podului, unde totul își țesea imperiul, aparținea Phoebe.

    Ochii lui Pleidsteros erau fixați în ai ei. Două cercuri perfecte, oglinzi tulburătoare, în care citea fără prea mult efort tumultul de sentimente ce-i umplea pieptul. Le simțise și ea cândva, nu mai știa când – dacă timpul oricum se va sfârși pentru ea, poate, într-o zi, în cursul unui apus sfidător, ce avea să rânjească în fața sorții sale de muritoare, n-avea rost să se preocupe cu chilipiruri precum fixarea emoțiilor în timp. Iar ea își ținea suflul, incapabilă să-și gândească următorul gest, temătoare să nu amplifice sau să întoarcă pe o cărare greșită sentimentele fratelui său.

    Așa că își privi mama. Enigmatica, puternica, tulburătoarea sa mamă. Padma era undeva departe, cu gândul la Pearson cel mai probabil. În sinea sa, îl ridicase la rangul de zeu, de Phoenix. Cât de mult trebuia să o năucească durerea! Phoebe își dorea să o îmbrățișeze, dar ceva o oprea. Sentimentul rău prevestitor, care-i șoptea că în curând va plânge, deși motivele nu se întrezăreau încă? Expresia pierdută a mamei sale, de parcă brusc devenise ea însăși un pilon al credinței Phoenixului, iar Phoebe se simțea împinsă la mare depărtare de această posibilitate? Sau simplul fapt că ei nu o credeau pe ea când le spunea că Pearson trăiește, iar ea îi răsplătea acum, răspunzându-le cu neîncredere la supozițiile nefondate?

    Oftă. Se întinse după cartea din poala mamei sale și o strânse la piept. Acolo – acolo, în câteva urme delăsătoare de cerneală – erau amintiri pe care trebuia să le stocheze cu atenție.

    — Phexi și-a lăsat în urmă aripile, zise, coborând din pat, privindu-i peste umăr. Simțiți-vă liberi să faceți ce vreți. Dacă vreți să fiți ai nimănui, o fixă pe mama sa, fiți!

    — Să fim liberi ar însemna să ne destrămăm cu totul, Pleidsteros afișă o grimasă, iar Phoebe își aminti de ceea ce-i zisese el cu doar două zile în urmă, pe balconul luminat de stele al reședinței Tark. Fără voi lângă mine, nimic n-ar mai avea sens.

    — Tu ce vei face cu libertatea? mama o întrebă.

    Phoebe strânse mai tare cartea la piept, iar colțurile buzelor i se ridicară, în timp ce rosti aproape amuzată:

    — Am să zbor.

    Și părăsi încăperea, cotropită de fantasmagorica senzație că acele cuvinte vor face să-i crească aripi. Se uită o dată, peste umeri, răsucindu-se, încercând să vadă dacă nu cumva în mod incredibil vreo pană de-a unei aripi nu se întrezărea în spatele ei. Dar tot ce văzu fu Prices, cu propriile sale aripi, care o ocoli elegant și se așeză înaintea ei pe patul presărat cu cărți. Se îngropă printre ele în următoarele ore, încercând deopotrivă să găsească alte povești ascunse ale strămoșilor săi și să uite sclipirea aceea din ochii lui Pleidsteros. Dar din ce citea mai mult, vedea cum declinul strămoșilor săi lăsase o mulțime de indicii de-al lungul anilor. Ar fi trebuit să-și dea seama că asta avea să se întâmple, de ce nu au făcut-o? O frustrare bizară o cuprinse, iar trupul îi fu scuturat în următoarele ore de spasme și de o durere pe care nu o putea înțelegea. 

    Când se trezi în dimineața următoare, trupul îi părea jilav, iar capul îi pulsa de durere. Rămase minute în șir cu ochii ațintiți asupra tavanului, încercând să găsească în sinea sa o cauză pentru toată durerea și starea proastă în care se găsea. Nu era ca într-una dintre diminețile acelea în care obișnuia să se trezească cu fața la cearceaf – după cum obișnuia Micha Roleina să o împungă cu cuvintele. Ceva în ea se schimbase, poate chiar se rupsese. Însă prima ruptură pe care o zări nu fu în trupul ei, ci în pătura cu care se învelise înainte de culcare. Ceva făcuse o gaură în pătura ei, o gaură încadrată de margini negre, de parcă materialul ar fi fost ars. Îl împinse repede, căutând dedesubt, printre picioarele sale, ca să zărească sursa unui potențial pericol. Dar ochii îi înlemniră și o mână nevăzută amenință să-i sfărâme laringele. Se simți ca lovită în moalele capului, iar întreaga lume i se cutremură. Nu gaura aceea din saltea cu fundul încă incandescent îi răvăși rațiunea și amorți trupul molatec, ce se simțea bolnav. Ci sângele întunecat ce i se prelingea pe coapsele goale, picurând pe pat și topind tot în jurul său. Își ridică bulversată o mână spre buze, dar nu reuși să-și înăbușe scâncetul încordat ce i se desprinse de coardele vocale.

    Sângera. Ea, Phoebe Sarkis, sângera. Lichidul acela gros și nimicitor îi ieșea din trup, mânjindu-i pielea și arzând tot ce găsea în cale.

    Încercă să-și curețe coapsele cu pătura deja distrusă, de parcă dacă ștergea urmele înfloririi sale ar fi putut uita că asta se întâmplase vreodată. Dar pătura ardea imediat ce-i atingea pielea pătată și se găsi în curând împrejmuită de nori cețoși de fum. Icni frustrată, trecându-și pielea palmelor peste coapse, frecându-se până ce nu mai putu diferenția stratul roșu de sânge de cel bruscat și înroșit al pielii. Dar lichidul acela gros, care-i făcea degetele să se lipească unele de alte, ce-i făcea întregul abdomen să se cutremure, părea să fie nesfârșit... Stropi noi apăreau de cum credea că terminase, iar furia și teama și frustrarea o umpleau din nou, făcând-o să tremure, amplificându-i durerea.

    Când Micha Roleina deschise ușa, alarmată de tot fumul din jur, țipă îngrozită. Ce tablou dezolant trebuie să i se fi înfățișat! Fumul plutind în jur, lipindu-se de pereții frumos zugrăviți, așternuturile acoperite de un strat subțire cenușă, iar Phoebe în mijlocul lor, chircită, suspinând și frecându-și pielea, de parcă ar fi putut să și-o smulgă de pe trup. Femeia se sprijini bulversată de tocul ușii, studiind-o cu teamă, de parcă ar fi privit un cadavru abia apărut, care-și găsise cu siguranță sfârșitul într-o baltă de sânge. Dar sângele nu băltea niciunde în jur, așa că Micha se apropie precaută, încercând să zărească sursa unui potențial pericol. Phoebe o privi printre lacrimi, chircindu-și mai tare trupul, asimilând oripilată ce urma să se întâmple dacă dovada maturității sale avea să fie descoperită.

    Femeia se aplecă asupra ei.

    — Micuță Rayes, îi șopti, atingându-i precaută părul.

    În acele clipe, Phoebe se simțea ca un animal hăituit. Femeia o apucă cu blândețe de încheieturile palmelor și i le studie, roșii și lipicioase, mânjite cu sânge. Femeia înălță o sprânceană, apoi își petrecu degetele de-al lungul trupului ei. Când ajunse în dreptul sânilor, Phoebe îi simți explodând de durere. Încă o altă atingere și credea că trupul ei s-ar fi sfărâmat. Dar mâna fermă a femeii coborî mai jos, spre pântecul ce pulsa spasmodic. Phoebe își încrucișă coapsele, iar ochii michei, atrași de gestul acela disperat, căzură asupra pielii pătate și întreaga expresie a chipului i se schimbă. Trecu în doar câteva clipe de la îngrijorare și neînțelegere la duioșie și încântare.

    — Micuță Rayes, o prinse de umeri, încercând să o tragă spre ea. O, în numele Phoenixului, nu te speria, doar sângerezi!

    De parcă ea n-ar fi văzut asta. De parcă efectele acestui fapt nu i se răsfrângeau peste tot prin trup înnebunind-o.

    Ochii michei îi găsiră pe ai ei, iar femeia își ridică o mână spre obrazul ei, ștergându-i cu blândețe lacrimile și mângâindu-i pomeții pali. Dar Phoebe nu avea nevoie nici de grija, nici de blândețea, nici de afecțiunea ei. Nici măcar nu știa de ce avea nevoie. Prima dorință ce-i străluci în minte fu oricum lipsită de noimă și realism. Nimeni n-ar fi putut face excepții pentru ea, nici n-ar fi putut întoarce timpul.

    Ridică o mână vlăguită, încercând să-și împingă micha la o parte, dar în cadrul ușii prinse contur un al doilea trup, iar Phoebe tresări când vocea îngrijorată a tatălui său umplu încăperea.

    — Ce se întâmplă aici? E bine?

    Fetei îi fu teamă să-l privească, deși simțea arzătoarea lui privire asupra ei. Micha se grăbi să o înfășoare în rămășițele păturii, declarând pe un ton cât se putea de încântat:

    — E foarte bine! Tocmai ce a avut prin sângerare!

    Statura masivă a bărbatului se opri în mijlocul camerei. Phoebe îndrăzni să-și ridice încet privirea spre el, temătoare, încercând să-și adune tot curajul care-i mai rămăsese în trup. Dar părea acum fărâmițat și ascuns printre gânduri negre și zvâcnete de durere. Abia ce ajunsese în zona pieptului tatălui său, când o altă pereche agitată de pași făcu podelele să se cutremure, iar o nouă siluetă prinse contur în cadrul ușii.

    — Ce naiba-i cu tot fumul ăsta? Phobe, ești...

    Pleidsteros îngheță în prag, iar privirile lor se întâlniră. Glasul îngrijorat i se curmă repede, iar expresii de teamă și confuzie se perindară pe rând pe suprafața chipului său.

    — Ești bine? înaintă în încăpere, glasul lui răgușit sunând mai mult ca o șoaptă hârâită.

     Phoebe îl privi descumpănită. Orice fărâmă de curaj pe care reușise să o culeagă, îi alunecă acum printre degete. Și se simți surprinsă și cutremurată de propria reacție înghețată, de teama care o încerca și de incapabilitatea de a-i adresa lui Pleidsteros vreun cuvânt. Pleid îi inspirase întotdeauna siguranță, de ce simțea acum că trebuie să se ascundă cât mai mult cu putință în spatele michei?

    — E bine, tatăl lor îl opri din a mai înainta. A sângerat. Chipul lui se roti spre al fiului său. A venit timpul, un zâmbet scurt, tăios îi făcu buzele să zvâcnească.

    Pleidsteros își întoarse repede privirea înapoi spre ea și toate trăsăturile i se relaxară în timp ce înțelegea. Phoebe înghiți în sec.

    — Hai s-o chemăm pe mama voastră și vorbim apoi, Perun îl împinse afară.

    Phoebe se simți atacată de încântarea din glasul tatălui său. Cele mai negre gânduri îi bântuiau acum mintea și fumul începea să-i încețoșeze din ce în ce mai mult câmpul vizual. Când mama sa intră, o parte din ea se detașă. Părea că o altă Phoebe, ce ar fi putut evada oricând, privea acum spre ființa aceea jalnică ce stătea tăcută în brațele femeii care o născuse. Padma vorbea, dar Phoebe nu înțelegea niciun cuvânt. Nu voia să știe. Nu-și dorise niciodată asta.

    Dar ceva știa și nu avea cum să uite. Nici o mie de cărți, nici o metaforă, nici un cuvânt n-ar fi putut șterge vreodată din mintea ei privirea lui Pleidsteros atunci când înțelesese. Atunci când înțelesese că ea, în sfârșit, avea să fie a lui. Că n-avea să mai fie nicicând liberă.

♤

    Îi dăduseră să poarte lână udă de oaie pentru a-i împiedica sângele să prăjească tot ce-i stătea în cale. Senzația dată de acel obiect aspru lipit de pielea ei o înnebunea. Îi aducea mâncărimi și o făcea să se simtă inconfortabil. Mama și Micha Roleina o îndopaseră întreaga zi cu apă, asigurând-o că va sângera mai puțin dacă făcea asta. Totuși, până seara, Phoebe credea că o întreagă colonie de pești s-ar fi putut simți cel puțin confortabil în burta ei.

    Jumătate de seară se rugase ca totul să se termine cât mai repede. În cealaltă jumătate se blestemase pentru că nu se născuse bărbat.

    Când toți plecară la culcare și niciun sunet nu mai perturbă liniștea mormântală din jur, Phoebe împinse mohorâtă la o parte pătura cu care mama o învelise înainte de culcare și, chinuindu-se să se îmbrace cu una dintre acele rochii nu prea strălucitoare, se întinse spre fereastră cu vaga speranță că va mai putea fi liberă pentru încă o noapte. Sau încă altele câteva.

    Se strecură cu greu afară – i se părea că întreg trupul i se dublase în greutate de când sângele acela diavolesc începuse să iasă din ea – și se prinse strâns de creanga copacului în care se cățărase de atâtea ori. Cerul nopții era senin, iar stele străluceau deasupra ei chemând-o.

    Se ridică în picioare pe creangă și începu să pășească de-al lungul ei spre zid. Fiecare pas o făcea să se simtă parcă mai ușoară. Mai departe de orice destin avea, de orice îndatorire, de orice privire de-a lui Pleidsteros care n-ar fi trebuit să aibă loc între ei.

    Dar durerea din mușchii abdomenului era încă acolo, iar senzația că trupul i se umflase nu se dispersase încă. Următorul pas îi găsi talpa undeva în aer, iar Phoebe avu doar o clipă să privească peste umăr, să caute disperată aripile inexistente de Phoenix, înainte ca fundul să i se lovească de pământ, trei metri și ceva mai jos.

    Un val de răceală o scutură și chiar îi păru că aude niște oase trosnind. Simțea cum ceva i se mai clătina încă în cap și îi era teamă să deschidă ochii. Era aproape sigură că se va vedea pe sine împrăștiată peste tot pe pământ. Imaginea bucățelelor de carne și a sângelui mânjind solul trezi valuri spumante în stomacul ei.

    Orice intenție de a plânge devenise de acum anihilată de durere.

    Deschise cu greutate ochii, privindu-și mai întâi bazele julite ale palmelor. Apoi văzu că un picior îi era întins în față, în timp ce celălalt i se chircise sub trup, părând amorțit. Se clătină scâncind și, trăgându-l cu mâinile, reuși să-l scoată de sub ea. Începu să-l maseze, resimțind cum sângele fierbinte îl reumple, dar orice formă de aplecare îi strecura din nou și din nou talazuri de răceală pe șira sprnării. Așa că se îndreptă repede, lăsându-l să-și revină singur.

    Ochii i se îndreptară spre cer. Stelele sclipeau la fel, dar întreaga lor chemare se stinsese. De parcă Phoebe nu mai era îndeajuns de bună să le urmeze glasul... Se înfioră și simți în sfârșit lacrimile în colțurile ochilor. Ea era fiica Phoenixului. O pasăre. Se cățărase de mii de ori în acel copac și nu căzuse nici măcar o dată. Ce fel de pasăre s-ar fi lovit atât de fatidic de pământ, lipsită de putere, de aripi, de libertatea unei căderi ușoare? Până și o găină ar fi reușit să aplaneze viteza cu care ea s-a izbit de pământ.

    Se ridică doar când mirosul de ars îi umplu nările și conștientiză cu groază că sângele începuse din nou să-i dea pe dinafară. Până și ea realiză cât de anormală era cantitatea aceea ce venea, venea, tot venea din trupul ei și nu dădea semne că avea să se mai oprească vreodată.

    Se ridică îndurând durerea, dar coccisul tot îi părea scăldat în cea mai rece dintre ape. O clipă se gândi la Pearson și la zăpada lui, dar gândul îi amplifică toată suferința, așa că îl alungă repede. Înainte să intre – șchiopătând și legănându-se – în casă, mai privi o dată spre copac și spre stele.

    Trupul ei de femeie o trădase, iar acesta era doar începutul. Se gândi la mama sa, la pântecul ei ce încă-și revenea, la toate țipetele și multe altele pe care fusese nevoită să le îndure.

    Ea nu era nicidecum pregătită să înfrunte toate astea.

♤

    Phoebe a sângerat abundent în următoarele opt zile, iar durerea nu i-a dispărut decât după o mulțime de băi reci. N-a mai atins copacul de atunci. Fiecare privire aruncată spre el îi amintea de rușinea căderii.

    Phoebe nu era nici o pasăre, nu era nici liberă. Iar gândul că era doar o muritoare i se părea imposibil de suportat. Totuși, tulburător de adevărat. Poate că, într-adevăr, acea Philippe Sarkis lăsase ca puțin sânge de Darkos sa le pângărească trupurile.

♤

    Trecuse mai bine de o săptămână de când sângerase ultima oară, iar amintirea căderii, a trupului jilav și umflat, a mâncărimilor agasante o mai bântuiau încă. Încercase iar și iar și iar să se detașeze precum în acea dimineață în care mama o ținuse în brațe și îi explicase totul. Însă căderea semănase în ea un soi invizibil de ancoră, imposibilă de clintit, ce o țintuia în propriul ei trup, în propria ei minte, obligând-o să experimenteze la nesfârșit propriile senzații și amintiri usturătoare.

    Phoebe dădu pagina cărții aruncându-și privirea spre cuvintele șterse, abia citețe, din vechea carte cu legende a familiei. Ajunse la povestea lui Penjen Sarkis, cel căruia îi fusese dată în dar profeția Copilului de Obsidian la cea de a cincisprezecea aniversare. Cunoștea deja majoritatea detaliilor: limba de foc rostind profeția, stupoarea ce urmase și zecile de generații care preschimbaseră momentul în legendă până la nunta părinților ei când totul se repetase, amintindu-le Sarkișilor că mai aveau o șansă spre glorie și măreție.

    Gândul îi alergă involuntar spre o altă nuntă care îi fusese promisă încă de când se născuse. Nu putea fixa cu exactitate momentul din copilăria sa în care realizase că ea urma să fie a lui Pleidsteros, iar Pleidsteros al ei. La început, ideea o umpluse cu adevărat cu fericire. Pleidsteros fusese dintotdeauna persoana la care ținuse cel mai mult. Apoi, totul se schimbase. Fusese ceva, un soi de turnură, o înstrăinare ciudată, o răceală ce i se cuibărise în inimă. Ireversibila clipă în care realizase cu ce ochi erau priviți ea și Pleidsteros de restul lumii. Gândul trădător că lumea avea dreptate... Prejudecățile. Lipsa de logică. Siguranța cu care decizia aceea fusese luată încă de când se născuse fără ca ea să consimtă.

    Cu timpul, Phoebe nu ajunsese doar să creadă, dar și să știe că ceva – aproape totul – era greșit în legătură cu ei doi, împreună, mai mult decât doar frate și soră. Uneori, se înspăimânta că lumea o va smulge de lângă Pleidsteros pentru că se lăsa în voia naturii neamului său. Alteori, teama că-l va îndepărta pe Pleidsteros opunându-se în fața unei uniuni pe care, oricum, n-avea cum să o ocolească era cea care o făcea să se înfioare.

    Ușa camerei se deschise și în lumina plăpândă a lumânării, prin întunecimea nopții ce umplea restul încăperii, Phoebe zări trupul voluptuos al Michei Roleina plutind spre ea.

    — Micuță Rayes, femeia se așeză pe marginea patului, atingându-i trupul cu al său, cineva te caută afară.

    — Pe mine?

    Phoebe se încruntă încurcată. Femeia încuviință cu un zâmbet blând.

    — Spunea că se grăbește...

    Se urni cu greu, amorțită de la atâtea ore de citit și coborî pe urmele Michei. Afară, cerul era înstelat, iar noaptea caldă. Phoebe se gândi tulburată că ajunseseră deja la jumătatea anotimpului blând și prietenos, că în curând toropeala și seceta celui de al doilea anotimp va invada pământul, ascunzând de ei toată frumusețea timp de o jumătate de an.

    Auzi forfota străzilor înainte de a fi măcar aproape de poartă, glasurile oamenilor ce treceau pe lângă zidurile conacului lor împletindu-se într-un cântec haotic. Dar toate acestea dispărură când, ridicându-și ochii spre spațiul uriaș descris de poartă, îl văzu într-o parte pe Orian, privind spre oamenii care treceau pe stradă, zâmbindu-le unora, înclinându-și capul spre alții în semn de salut și chiar trimițându-le vorbe neclare, ce se pierdeau în volumul exuberant de glasuri și întuneric al nopții.

    O privi pe Micha Roleina, un sentiment de nesiguranță împungându-i capul pieptului, însă aceasta doar încuviință succint și se retrase în spate, promițându-i în tăcere că avea să fie aproape, doi ochi care să o vegheze în noapte, oferindu-i în același timp toată încrederea și libertatea de care era capabilă. Pentru prima oară în mulți ani, Phoebe simți cald și adevărat sentimentul dragostei pe care i-o purta femeii ce-o veghease încă dinainte de a se naște.

    Se îndreptă spre cel care o aștepta în cadrul porții, nerăbdarea făcându-i stomacul să pară mai mare și mai înfometat. O clipă, ajunsă în dreptul lui, privi spre oamenii ce păreau atât de lipsiți de griji, care alergau cu toții înspre aceeași direcție.

    — Unde merg toți? întrebă înainte să gândească.

    Orian nu tresări, de parcă îi sesizase deja prezența. Ea își înălță privirea spre el.

    — La panteon, îi răspunse.

    — E vreo sărbătoare azi?

    Panteonul era, de departe, cel mai sacru loc din întreaga capitală. Phoebe fusese o dată acolo, când se celebrase căsătoria moștenitorului Raajahhului. Fusese cu ani în urmă, când avea pe jumătate din statura mamei sale, iar curiozitatea ei era încă rezervată. Își amintea templul enorm, fără cupolă, care lăsa lumina soarelui pe timp de zi și a stelelor pe timp de noapte să pătrundă în interior, să inunde și să binecuvânteze toate cele cinci colțuri ale panteonului cu lumină sacră.

    — În Dwyrain, pentru Phoenix, strămoșii noștri au înălțat temple mai impresionante decât ăsta, își amintea că spusese Panait la vremea aceea.

    Dar aici, în Gorllewin, în clipa pe care o trăia, lui Phoebe nu-i mai păsa nici de Phoenix, nici de Panait, nici de temple mărețe menite să-i taie răsuflarea.

    Orian o privi încurcat pentru câteva momente, înainte – probabil – să realizeze că aveau culturi diferite. Că în timp ce pentru el stelele erau zei, Phoebe nu vedea în ele decât sufletele moarte ale vechilor Sarkiși.

    — Arlwyon, îi spuse privind spre cer, iar Phoebe îi copie gestul.

    Arlwyon repetă numele sărbătorii în mintea ei, simțindu-i importanța atârnând de creier. Dacă începuseră cele trei nopți de Arlwyon...

    — Lampioane! exclamă.

    Lui îi scăpă un zâmbet.

    — De asta mă și grăbesc, întinse un braț spre ea.

    Phoebe păși înapoi, privind obiectul lunguieț ridicat între ei. Clipi des, încercând să-și dea seama ce era. Iar când mintea ei reuși în sfârșit să asimileze totul, realiză că uitase complet de ce ar putea veni el să o caute.

    Întinse brațele spre teacă, iar el i-o lăsă în mâini. Aproape că o scăpă, căci nu se așteptase la o asemenea greutate. Prinse sabia de mâner, atingând cu vârfurile degetelor forma de Phoenix. Aripile acestuia îi atingeau marginile palmelor într-un fel cald, familiar. Strânse teaca în cealaltă mână și trase repede de sabie. Greutatea acesteia îi trase din nou brațul în jos, furnicând-o pe sub piele și smulgându-i o exclamație neclară de coardele vocale.

    — Mereu sunt săbiile atât de grele? privi neajutorată spre el.

    Orian îi zâmbi cu blândețe, iar ea lăsă teaca să cadă în praful de pe jos, încleștându-și și degetele celeilalte mâini pe plăsele. O ridică, încordându-și toți mușchii neformați ai brațelor și privi strălucirea tulburătoare a lamei, care tânjea parcă să muște și să spintece. Se gândi la sabia tatălui său și la cea pe care, uneori, de formă, o purtau frații ei. Găsi în aceasta un pericol aproape grăitor. O forță ce părea vie. O sclipire nimicitoare. Întoarse partea lată spre cer, iar lumina cea sacră a stelelor sărută pe rând literele gravate în oțel. Colțurile buzelor i se ridicară când își zări propria caligrafie copiată acolo. În numele Phoenixului voi renaște. Totuși, sabia aceea părea că promite doar moarte, nicidecum renaștere.

    — N-am văzut niciodată un oțel atât de... privi spre Orian, căutând în zadar un cuvânt potrivit.

    — Puternic, periculos, bun? încercă el.

    Phoebe încuviință.

    — E oțel kini? Așa se numea, nu?

    Își trecu buricele degetelor peste partea interioară. Sub atingerea ei, oțelul cânta o baladă sumbră. Orian se aplecă spre ea, prinzându-i repede degetele între ale lui înainte de a-i răspunde.

    — Nu te juca cu oțelul ăsta! Nu e kini. Lama poate tăia oasele unui om precum cuțitul un tort.

    Phoebe se gândi la degetele ei glazurate cu sânge, retezate pe jumătate grație inconștienței sale. Își scutură capul, alungând imaginea din minte înainte ca stomacul să i se revolte.

    — Atunci ce oțel e?

    Orian se eschivă, eliberându-i degetele. Ochii lui evitară strălucirea morbidă a lamei, de parcă până și o privire intensă i-ar fi putut scoate ochii.

    — Nu are un nume anume, pentru că e greu de găsit și Luminăția Sa, Raajahhul, încearcă să-i păstreze ascunsă proveniența. Din oțelul ăsta sunt făcute armele gărzilor Raajahhului.

    — Și de unde...

    — Tata, ochii lui coborâră înapoi spre sabie. În întuneric, Phoebe observă clar luciul ei oglindindu-se în pupilele lui. Tata, reluă el, a fost pentru puțin timp membru al gărzii Raajahhului când era tânăr. I s-a permis să-și păstreze sabia când s-a retras. Era ceva mai mare decât asta, pentru o mână și jumătate. Am topit-o și au ieșit sabia asta plus încă două pumnale.

   — De ce s-a retras?

   Un zâmbet aproape zeflemitor contură trăsăturile chipului lui Orian.

    — N-ai auzit? Oricine supraviețuiește mai mult de un an în garda Raajahhului se poate considera nemuritor. Gărzile mor pe capete. De ce crezi că se ține anual turnirul? Tata s-a retras după o jumătate de...

    Foșnetul unei umbre tălăzui în jurul lor, iar Orian își ridică instinctiv privirea pe deasupra capului ei. Pielea frunții i se adună, sprâncenele i se încruntară, iar întreaga expresie a chipului i se preschimbă repede într-una chinuită. Phoebe se roti curioasă, în căutarea sursei nefericirii lui, iar stupefacția o cuprinse dintr-o singură privire.

    O fată – aproape femeie – se apropia de ei cu pași siguri, apăsați, dar fermi. Ceva din felul în care pășea, din încruntătura aproape nonșalantă a sprâncenelor blonde îi aminti lui Phoebe de Annastassya Tark, de superioritatea pe care aceasta o emana prin fiecare por. Ochii îi coborâră repede de pe chipul ei, spre trupul ce se legăna în mișcări precise, unele ce se pierdeau în întunericul din jur. Phoebe abia reuși să-și rețină un sunet surprins, să și-l blocheze în gât, să-și înece laringele și stupoarea cu el. Până acum, pentru Phoebe, fetele îmbrăcate în haine bărbătești existaseră doar în cărți. Femei tinere, curajoase, deseori nechibzuite, gata de aventuri. Dar aceasta era adevărată – carne și oase, nu cuvinte – și aproape frumoasă.

    Când fata trecea prin locuri atinse de lumină, Phoebe îi putea desluși formele exacte, pline, ale picioarelor acoperite de materialul fix și întunecat al pantalonilor. Peste umerii lați și trupul robust cădea o tunică argintie, boțită, îndesată în spatele beteliei pantalonilor.

    O clipă, înainte ca vocea ei să răsune în apropierea lor, Phoebe se întrebă dacă nu se simțea incomodă în acele haine care se lipeau atât de strâns de părți ale corpului de care, în mod normal, o rochie nu s-ar fi lipit niciodată. Dar ea vorbi, iar întrebarea i se spulberă. Glasul ei suna precum căldura, precum o pară bine coaptă, agățată de o creangă la care nu putea ajunge. Și o simțea, simțea ironia din glasul ei, la fel de clar cum simțea atingerea familiară a căldurii din sânge sau curiozitatea biciuindu-i pereții minții. 

    — Serios, Orian? O altă Rayes?

    El se rezumă doar la a înălța sprâncenele și a se apropia de ea.

    — Ce s-a întâmplat?

    — Dacă erai curios, ai fi fost unde trebuia să fii! fata flutură o mână cu indiferență și își întoarse privirea iscoditoare spre Phoebe. O, Luceafărule! Ești fata Sarkis, nu? Îmi imaginam că arăți mai diferit, își înăspri trăsăturile, studiind-o. Cioc în loc de nas. Poate pene în loc de păr. Ești prea normală, se strâmbă. Padma? își întinse o mână spre ea.

    Phoebe se simți copleșită. Nu doar de cuvintele ei, ci și de simpla ei prezență. Îi întinse mâna dreaptă, mutând sabia în cea stângă, iar pielea sa o întâlni pe a ei. Cu adevărat umană, incredibil de rece.

   — Phoebe. Padma e mama.

   Buzele ei se curbară într-un zâmbet. Un zâmbet furtunos ce-i făcu toate trăsăturile rotunde ale feței să se lungească și să-i preschimbe chipul într-unul mai luminos și mai drăguț. Fata îi dădu drumul la mână, iar Phoebe îi fixă preț de câteva clipe degetele ce se îndepărtau, tânjind după răceala revigorantă a pielii ei.

    — E adevărat că vă hrăniți cu jar? ochii fetei scânteiară. Sau că tatăl și fratele tău pot să dea foc unui om doar uitându-se insistent la el? Sau că fratele tău, cel luat de Raajahh, era cel mai frumos dintre voi și i-a stârnit Luminăției Sale apetitul pentru bărbați? Sau că...

    — Islene, Orian îi curmă ferm avalanșa de întrebări.

    El clătină din cap, iar fata – nu, Islene, acela trebuia să fie numele ei – îi aruncă o privire indignată.

    — Voiam doar să știu dacă zvonurile sunt adevărate, își mută greutatea de pe un picior pe altul.

    — De ce ai venit?

    — Soră-ta, îl privi tăios, s-a întâlnit cu Lucia și, sinceră să fiu, oricât de mult ador genul ăsta de momente, n-aveam chef să văd sânge vărsat pe treptele panteonului în prima noapte de Arlwyon. În orice caz, Islene își ridică o mână și-și inspectă fugar unghiile, cred că până acum una dintre ele are un ochi vânăt. Și e pe jumătate cheală. La partea aceea erau când am zis că ar fi drăguț să te anunț și pe tine.

    Pieptul lui eliberă un oftat adânc, iar preț de câteva clipe, când el păși precipitat în față, încruntându-se în gol, Phoebe se simți în plus și complet inutilă. Cu un zâmbet ironic pe buze, Islene își redirecționă atenția asupra ei.

    — Hai cu noi, Rayes Sarkis! Înalță și tu un lampion! Dacă al tău se prinde de cer, voi ști atunci la care zei se merită să mă închin.

    — Eu...

    Phoebe privi în spate. Își încleștă degetele pe plăselele sabiei și o căută pe micha prin întuneric.

    — Așteaptă... Așteptați-mă un moment! spuse și se aplecă după teacă.

    Se grăbi să intre înapoi pe poartă, în timp ce Islene se scandaliza în urma ei:

    — I-ai făcut o sabie! Mie de ce nu-mi faci niciodată o sabie?

    — Pentru că locul capetelor e pe umeri, veni răspunsul precipitat al lui Orian.

    Phoebe privi spre peticul de pământ unde o văzuse pe Micha Roleina ultima oară, iar aceasta se făcu încet văzută, știind că era nevoie de ea. Phoebe o privi incapabilă de a formula o rugăminte, o cerere, o pruncă clară. Nu mai făcuse niciodată așa ceva, nu cu ajutorul și înștiințarea strictei sale Micha Roleina, cel puțin. Simți o apăsare în capul pieptului și întinse tremurând sabia spre ea.

    — Poți duce, te rog, asta în camera mea? glasul îi suna slab, sugrumat, iar zarva de pe stradă aproape că i-l eclipsă cu totul.

    Micha prinse sabia în mâini.

    — Te acopăr eu, îi șopti, de parcă i-ar fi putut citi direct în suflet.

    Phoebe făcu un pas înapoi, surprinsă.

    — Serios? buzele ei se deschiseră, iar sunetele alunecară distorsionate.

    Femeia încuviință automat, iar fata nu-și dădu seama când pașii o purtară înapoi spre cei care o așteptau în afara zidurilor. Nu înălțase nicicând un lampion, condamnată fiind ani la rândul să le privească doar cum plutesc spre cer. În fiecare an se înghesuiau toți trei – ea, Pleidsteros și Pearson – pe balcon ca să le privească, încercând să ghicească dorințele oamenilor și să zărească unul care s-a lipit de cer, preschimbându-se într-o stea. Dar anul ăsta... Anul ăsta avea să fie diferit. Pearson nu mai era cu ei, însă ea avea să fie acolo, lângă panteon, punându-și propria dorință, văzând de aproape cum lampioanele se contopesc cu astrele.

    — Să n-o scapi din ochi!

    Phoebe privi în spate, de unde se auzise șoapta, dar ochii ei nu găsiră nimic decât întuneric. Micha dispăruse, iar noaptea era de nepătruns. Se întoarse repede și aproape că se ciocni de Islene. Observă că, acum, mai erau doar ele două. Privi în față, spre strada înțesată de oameni și îl zări pe Orian pierzându-se printre ei.

    — A luat-o înainte, îi explică Islene. Maira e o adevărată pacoste, crede-mă. Și Lucia... Ar trebui să le bage cineva mințile în cap! Se cred în competiție pentru Donoves, iar el nici măcar nu are habar că vreuna dintre ele există! fata își flutură mâinile exasperată. Să nu te lași niciodată sedusă de capete blonde, Rayes Sarkis! N-au nimic în interior. Nimic folositor, cel puțin.

    Phoebe zâmbi timid, gândindu-se la cât de puține capete blonde cunoștea. Apoi își ridică privirea spre Islene, iar buzele îi încremeniră încurcate. Fata îi observă figura și, adunându-și toată grămada de păr bălai deasupra unui umăr, adăugă:

    — A, mă refeream la bărbați. Deși n-am pretins nicicând că aș fi eu foarte strălucită, îi făcu cu ochiul. Iată-l! dădură colțul, privind spre panteonul ce se ridica măreț la sute de metri depărtare înaintea lor.

    Cele două se opriră înainte de a se cufunda cu totul în talazurile de oameni care mișunau în jurul lor. Acolo, printre ei, în oceanul acela de oameni, Phoebe nu vedea pe nimeni fixând-o. Nimănui nu-i păsa că sângerase cu o săptămână în urmă. Nimeni nu-i cunoștea eșecurile sau îndatoririle. Prinsă printre trupuri, înaintând cu greu printre ele, Phoebe se simți mai fericită ca niciodată. Și, pentru o seară, pentru câteva clipe efemere, îndrăzni să creadă că numele de Sarkis nu era o abominație atât de mare.

    Islene o prinse de mână, trăgând-o după ea, într-un gest grijuliu de a nu o pierde prin mulțime. În toată căldura trupurilor din jur, Phoebe tot îl simți pe al ei rece și revigorant. Degetele îi trecură printre ale sale și fata o smuci cu putere când Phoebe se opri să admire măreția statuilor ce împrejmuiau panteonul. Se așezară râzând într-o parte, pe una dintre treptele de mijloc, în timp ce un bărbat își striga dorințele în gura mare.

    — Uită-te la pantalonii lui, Islene zâmbi răutăcios. Sunt sigură că a uitat una!

    Phoebe privi, însă nimic suspect nu-i atrase privirea. Își roti alene capul înapoi spre Islene, căutându-i privirea zeflemitoare. Dar n-o găsi. Tânăra Sarkis își aduse trupul mai aproape de al ei. Șoldurile li se ciocniră. Islene tresări. Iar în întunericul nopții, fata își întoarse privirea spre ea. Strălucitoarea ei privire, care capta atât de multă lumină, împrăștiind-o în zeci de irizații și mai luminoase. Phoebe își întredeschise surprinsă buzele. Era ceva ce-i umplea coșul pieptului. O admirație exuberantă. O curiozitate vehementă. Dar ochii Islenei nu erau nicidecum pironiți în ai ei. Privirea ei fugea, urca, urmărea, zâmbea. Phoebe își înclină capul și zâmbi. Apoi, cu precauție, cu lentoare, Phoebe își luă ochii de pe ea și urmă cursul ochilor celeilalte fete, spre tânăra femeie ce urca scările, în imediata lor apropiere.

    Părul ei întunecat, pielea lăptoasă, fluiditatea mișcărilor – toate se clătinară la unison când femeia își roti chipul spre ele, iar un zâmbet timid îi alunecă pe buze. Islene oftă, iar Phoebe îi simți respirația topindu-se pe ceafă. Suavă și firavă, amenințând în fiecare moment că se va sparge în miliarde de bucățele. Phoebe avu nevoie doar de o privire ca să-și dea seama ce fel de bucățele. De admirație. De adulație. De dragoste.

    — N-am văzut nimic mai frumos întreaga viață, șoapta Islenei umplu aerul cald dintre ele, iar degetele ei atinseră în treacăt umărul lui Phoebe, făcând-o mai atentă.

    — Ce te-a înfierbântat așa?

    Atmosfera de vrajă se spulberă, în timp ce trupul subțire al unei fete se împinse între ele. Islene oftă din nou, mai greoi și enervată. O lovi pe cealaltă cu vârful piciorului în gamba ieșită de sub fustă și o studie cu o privire amară. 

    — Te-aș putea întreba același lucru. Uită-te la fața ta! Ești un dezastru ambulant.

    Fata nou apărută își întinse trupul.

    — Măcar eu sunt ambulantă. Ceea ce nu se poate spune și despre Lucia. I-am rupt picioarele.

    Islene își ridică privirea, iar Phoebe o făcu o dată cu ea în timp ce un oh uriaș și relevator prindea viață în propria-i minte. Ochii lor se opriră asupra lui Orian, iar Phoebe se întrebă de cât timp stătea acolo, fără ca ele – ea, cel puțin – să-i sesizeze prezența.

    — Pot să-i rup eu ei picioarele? Islene îi indică sora.

    Orian se încruntă, înmânându-i un lampion argintiu din cele pe care le avea în brațe.

    — O cunoști? făcu un semn spre silueta femeii de mai devreme, a cărei umbră în noapte se pierdea undeva la intrarea în panteon.

    Islene oftă a treia oară. Clătină laconic din cap.

    — Tu?

    — Din păcate, nu. Îi întinse un al doilea lampion. Poate unul roșu te va ajuta.

    Islene îl primi, pasându-i-l Mairei pe cel argintiu.

    — Credeam că tu ai mai multă nevoie de cel roșu, îl înțepă Islene cu malițiozitate.

    Fără să o ia în seamă, pe cel galben Orian i-l întinse lui Phoebe. Ea îl prinse, trecându-și degetele peste hârtie. Cel albastru îi rămase lui.

    — O... Tu ești... Maira se ridică, analizându-i chipul, dându-și seama că fata din stânga era alături de ei. Phoebe Sarkis. Rayes Phoebe Sarkis.

    Phoebe încuviință, zâmbind încurcată. Întinse o mână albă și fierbinte spre ea. Maira i-o apucă vehement, iar în atingerea pielii sale, Phoebe căută toată acea răceală pe care o întâlnea la oamenii din jurul ei. Muritori. Oameni de rând care nu erau membrii ai familiei sale. Dar n-o găsi. Pielea ei n-avea nici măcar o urmă mică a acelei răceli, care promitea o moarte sigură cândva în viitor. Și Phoebe nu-și dădu seama ce o tulbură mai tare. Diferența stranie sau gândul că ea însăși nu se mai diferenția. Îi plăcuse să se piardă printre oameni, să nu mai fie Sarkis, dar asta... Își retrase mâna. Asta era prea mult. Colierul din obsidian îi aduse mâncărimi pe piept și trase preocupată de el, privind în gol spre scările din piatră de sub picioarele sale. Se simțea din nou prea mică și nedemnă ca să privească spre stele.

   Iar cu obsidianul între degete, întrebarea pe care Maira o puse apoi o făcu cu totul să se înfioare:

    — Nu aduci o ofensă Phoenixului dacă te închini la alți zei?

    Oare asta era? Aducea ofense Phoenixului? Îl înfuria, iar el o îndepărta acum?

    — Simpla ta existență, scumpete, e o ofensă pentru orice zeu, răspunse Islene, chicotind amar. Aduci și tu un foc sau ceva ca să aprindem lampioanele astea?

    — Mă duc eu, se oferi Orian.

    Foc. Foc! Phoebe tresări.

    — Nu, stai! Ai cumva un cuțit? își roti repede chipul spre el.

    Orian se opri cu o scară deasupra celei pe care ea ședea și o privi de sus, acoperind tot cerul cu fruntea.

    — Cuțit? Ce vrei să...

    — Doar dă-mi un cuțit! se ridică în picioare și îl privi insistent.

    El își înclină capul. Apoi buzele i se curbară vag. Consternat, scoase un briceag și i-l întinse cu mânerul înainte. Phoebe își așeză mâna peste a lui. Da, pielea lui era rece. Rece ca noaptea. Rece ca durerea. Rece ca zăpada.

    — Lasă-l.

    — Te vei tăia, se încruntă.

    Păși pe treapta lui. Apoi pe încă una, și încă una, și încă una, până ajunse la nivelul ochilor lui. Buzele ei îi zvâcniră într-un zâmbet, iar ochii lui scânteiară.

    — Ai încredere.

    Încredere. Credință. De astea avea nevoie. De răceala speranței și a zăpezii și a pielii lui. Pumnul lui se descleștă precaut, lăsând lama să-i cadă în palmă. Câteva clipe, degetele sale rămaseră foarte aproape, gata să intervină. Apoi, îi căzură molatece, împreună cu mâna, pe lângă trup. Phoebe îi zâmbi conspirativ. Și, fără să aștepte ca urma de răceală lăsată de el pe pielea ei să se încălzească, își strânse pumnul în jurul lamei briceagului.

    Iar focul țâșni.

    Și îl simți peste tot.

    În palme.

    În păr.

    În pântec.

    Pe vârful limbii.

    O umplea de beatitudine.

    Iar când deschise palma, acolo unde toți vedeau sânge și durere, din ea se scurseră foc și putere.

    Își ridică ochii spre cei dezorientați ai lui Orian.

    — Nu sunt sigură că o să meargă, dar... întinse palma însângerată spre lampionul lui.

    El îl ridică, iar Phoebe își strecură mâna stacojie în interiorul lui. Nesiguranța i se evaporase. Simțea căldura în fiecare celulă. Lumina focului spinteca orice umbră de îndoială care o bântuise până atunci. Își așeză palma peste lumânarea din lampion, apoi și-o retrase, mângâind mica flacără cu vârfurile degetelor. Parcă chemate, văpăile îi rămaseră agățate de degete, iar acolo unde înainte sângele băltise fierbinte, acum nu mai era decât o flacără mică și purpurie. Dar oricât de mică era, flacăra aceea era flacăra ei. Flacăra lui Phoebe.

    — Ai... Ai mâini fermecate! Știam eu! sări Islene.

    Maira se împinse în ea, întinzându-și lampionul.

    — Al meu următorul!

    Phoebe zâmbi și, pentru prima oară după mult timp, se simți cu adevărat puternică. Nici nu-și dădu seama când aprinse cele trei lampioane rămase, dar auzea sunetele stupefiate ale persoanelor care o însoțeau, auzea propriile-i chicote și simțea o bucurie libertină, relevatoare, acolo unde înainte fuseseră doar înstrăinarea și neîncrederea.

    Își lovi palma înflăcărată de cealaltă, iar focul se stinse. Sângele, însă, rămase. Și știa că avea să rămână acolo, să curgă și ardă oricât timp va lăsa rana deschisă. Era infinit. La fel se simți și ea când, privind viteza cu care culorile lampioanelor se preschimbă în alb-auriul stelelor, știu că venise timpul să-și pună dorința.

    Întâiul lampion se înălță din panteon. Phoebe nu-l văzu decât puțin înainte ca întunericul să-l înghită. Maira o înghionti cu cotul și își desprinseră la unison degetele de lampioanele lor.

    — Pune-ți dorința înainte să-l pierzi, Rayes! îi șopti aceasta.

    Dar printre sutele de lampioane ce se înălțau acum spre cer, Phoebe cu greu reuși să-l mai deslușească pe al ei. Unele încă-și mai păstrau vechea culoare și se gândi că ale lor îmbrăcaseră atât de repede hainele astrelor grație focului din sângele ei. Încă mai simțea flăcările din ele pulsându-i peste tot pe sub piele. De parcă, dacă ar întinde mâna și strânge toate degetele în pumn, ar fi putut chema focul înapoi la ea.

    Își strânse toate degetele în pumni. Și închise ochii. Nu mai vedea acum lampioanele. Vedea doar luminițe pulsând departe, în spatele pleoapelor subțiri. Dar astfel se simțea mai aproape de dorința sa. Și oricât de banal i s-ar fi părut oricui, oricâte alte dorințe ar fi putut să-și pună, Phoebe speră că va mai trăi alte nopți ca aceasta. Pentru ea, era mai mult decât destul.
   
    Când deschise ochii, cerul era pictat în sute, poate mii, de gămălii de ac aurii. Și se întrebă dacă lampionul ei se prinsese de cer și devenise o stea. Chiar spera că se ciocnise de steaua pe care Panait o întruchipa. Strămoșii ei, sufletele lor moarte privindu-i împietriți de sus... Phoebe se întrebă ce era în mințile lor în acele clipe. Asumându-și că mai posedau vreo minte.

    Islene rupse cercul tăcut al contemplărilor lor, strecurându-se printre Orian și Maira. Păși peste trei trepte deodată și se întoarse grăbită spre ei, să le dea o explicație, doar când Orian se dezmetici cu greu, al doilea, și o întrebă unde merge.

    — Să văd dacă dorința mi s-a împlinit! buzele i se antrenară într-un zâmbet zeflemitor.

    Orian încuviință nesigur, iar Phoebe, tăcută și martoră la conversația lor, desluși alene că între ei erau multe cuvinte care nu vor fi și nu vor trebui nicicând să fie rostite. Un fel de legătură mută, un limbaj amplu bazat pe semne vagi și priviri tacite, prin care puteau comunica într-o siguranță și intimitate deplină.

    — Ai grijă, rosti el în cele din urmă.

    Ca pe o aluzie aruncată în aer, Islene îi captă instantaneu cuvintele, iar zâmbetul i se înăspri.

    — Dacă îl vedeți pe Feraj, spuneți-i că nu m-ați văzut în seara asta.

    Și plecă, lăsând un gol ambiguu și singuratic în urma ei. Iar odată plecată dintre ei, toate ițele care-i legaseră până atunci parcă se rupseră. Toată superioritatea și sarcasmul pe care ea le pulsase în grupul lor se evaporaseră. Iar Phoebe se găsi deja în ipostaza de a-i duce dorul.

    — Cine e Feraj? îi întrebă.

    Maira o studie cu o privire distantă.

    — Logodnicul ei.

    Răspunsul avu efectul fulminant al unei săgeți în plină viteză. Săgeată ce părea că se împlântase în gâtul lui Phoebe, răpindu-i darul vorbirii pentru aproape un minut.

    — Logodnic? îngână încercând să înțeleagă.

     Privi spre locul unde trupul fluid al Islenei se pierduse de mult în marea de oameni. Fata aceea... Nu. Femeia. Avea acum toate motivele să o numească femeie. Femeia aceea cu o prezență de spirit atât de mare, ochi iscoditori, limbă aprigă, personalitate impunătoare nu păruse nici măcar puțin nefericită sau subjugată de un asemenea aranjament. De parcă acesta nici măcar n-ar fi existat sau n-ar fi știut cu adevărat ce înseamnă. Câteva clipe, Phoebe cântări ideea că Islene ar putea fi mai mult sau mai puțin proastă. Dar apoi își aminti de felul ei tăios de a răspunde, de sclipirea aparte din ochii ei, mereu gata să spintece fără milă, având totodată zâmbetul pe buze. Islene nu era proastă.

    Poate că Phoebe era.

    — Sunt șase copii, îi explică Maria în timp ce se așezau înapoi pe trepte. Islene e a doua. Soră-sa mai mare a devenit michă. La vârsta ei, să fie nemăritată e echivalent cu o povară în familie. O gură în plus de hrănit. O gură mare. Ar trebui să te simți privilegiată pentru familia ta, Rayes.

    — Phoebe, se grăbi ea să spună. Doar Phoebe, nu Rayes.

    Maira ridică indiferentă din umeri și continuă.

    — Măcar în familia ta nu ești văzută ca o persoană în plus de întreținut, Phoebe. Suntem importante doar pentru asta, își așeză ambele mâini pe pântec. Și apoi, flutură din palme, tot guri în plus de hrănit rămânem.

    Suntem importante doar pentru asta.

    Phoebe o privi în ochii întunecați, urmărind cum adevărul amar din ei continuă să lucească. Ea era mai mult de atât, nu? Trebuia să fie, gândi cu groază, nesigură pe propriile cuvinte. Trebuia. Trebuia. Dar când își ridică ochii spre stele, spre focul lor nestins, aproape că-l auzi pe Panait șoptindu-i macabru în ureche. Suntem femei Sarkis...

     Clătină din cap, iar Orian o întrebă dacă se simte bine. Mormăi niște consoane nedefinite, evitându-i privirea cercetătoare. Suntem femei Sarkis. Se gândi la mama sa, singură femeie Sarkis pe care o cunoștea, excluzându-se pe ea însăși. Apoi se gândi la celelalte despre care auzise. La Philippe Sarkis. În acel cerc vicios al focului și incestului, ori erai pântecul supus, ori erai întruchiparea decadenței.

    Lumea se rotea și forfotea în jur, în timp ce ea se zbătea absentă printre propriile deliberări lăuntrice. Dar glasul Mairei o propulsă, totuși, înapoi în lumea reală și de o răcoare blândă a serii.

    — Pot să merg? își întrebă fratele, iar Phoebe clipi confuză, întrebându-se câtă conversație pierduse.

    — Peste cadavrul meu, îi replică Orian tăios.

    — Atunci sper că ai să mori repede.

    Ceva în interiorul lui Phoebe se strânse și se fisură apoi, eliberând gânduri și amintiri prăfuite. Ei doi îi aminteau atât de mult de ea și Pearson, încât pentru câteva clipe fu aproape sigură că el era aproape, atât de prezent și copleșitor, încât o va face să uite de tot. Inundată de speranță, se gândi că dacă își va roti doar puțin capul îl va putea zări acolo, printre oameni, holbându-se la ea cu ochii lui înghețați de sub o pelerină străină și uzată. Dar când își întoarse privirea, prin toată mulțimea de oameni, nu găsi decât un gol sumbru, cald și întunecat, așa cum Pearson nicicând nu fusese.

    Un moment, se întrebă cum ar fi privit-o Pearson, dacă ar fi fost el cel care a intrat pe ușa ei în dimineața primei sale sângerări și nu Pleidsteros.

     Pleid!

    — În numele Phoenixului! se ridică precipitată și, pierzându-și echilibrul, alunecă.

    Orian sări să o prindă, dar ceva evident nu merse bine când mâinile lui ajunseră repede și necugetat pe locuri ale pielii ei care nu ar fi trebuit atinse. Cu chipurile apropiate, Phoebe văzu cu certitudine cum pupilele lui se măresc îngrozite și un sâsâit neclar îi biciuie limba.

    Se desprinse repede de ea. Palma lui de palma ei roșie, lipicioasă și scăldată în propriul sânge. Phoebe se blestemă că nu-i trecuse prin cap să închidă cu apă rana aceea mică, născătoare de foc în timp ce el își flutura palma înroșită în aer. Apoi imaginea unui Pleidsteros proaspăt trezit dintr-un coșmar, ars și incapabil să respire cum trebuie îi acapară mintea și îi întunecă vederea periferică. Respirația i se poticni și se sprijini epuizată de Maira, încercând să caute prin minte o realitate mai puțin tulburătoare decât aceasta.

    — La naiba, a rămas sânge... îl auzi pe Orian ca prin vis și își ridică pierdută ochii grei spre el, negăsind în sine nici măcar instinctul familiar de a plânge.

    Maira o prinse de umeri și o sprijini până ce fundul îi atinse scările, apoi în învălmășeala de sunete, pe fundalul propriului puls, fata dispăru. Următorul lucru pe care Phoebe îl conștientiză fu atingerea fermă a unor brațe care o trăgeau înapoi pe picioare.

    — O, Rayes, cu siguranță stelele mele nu ascultă, dar Phoenixul tău are pur și simplu o putere și o prezență de spirit excepționale!

    Islene. Phoebe își lipi trupul de al ei, iar cealaltă tresări din nou, privind-o lung cu ochii ei ca două hăuri întunecate.

    — Ești bine?

    — Orian... îngăimă cu greu.

    Islene pufni, trecându-și un braț în jurul umerilor ei.

     — Dacă ai impresia că asta e prima oară când se arde, îmi pare rău, scumpo, dar greșești! E bine. Haide, vino la fântână să curățăm rana aceea până nu se infectează!

    Phoebe privi spre palma sa însângerată. Nu avea cum să se infecteze, dar o asemenea informație necesita prea multă concentrare din partea ei în acele clipe, ca să i-o poată împărtăși și Islenei. Așa că se lăsă condusă spre fântână și îi găsi pe Maira și Orian acolo.

    Islene îi trase mâna deasupra apei învolburată de întunericul nopții. Își făcu căluș mâinile și lăsă apa să cadă deasupra palmei ei. Phoebe nu-și privi rana închizându-se. Nu privi efectul tulburător și vindecător pe care apa îl avea asupra lor și doar al lor. O privi în schimb pe Islene. Îi privi pupilele mărindu-se și mușchii feței împietrind. Îi întoarse precipitată palma pe o parte și pe alta, încercând să descopere unde naiba dispăruse tot sângele și tăietura.

    În neant.

    În neantul fierbinte al sufletului său.

    Tânjea acum după atât de multă apă și răcoare!

     — Mâinile tale... Toți puteți face asta? Islene îi lăsă mâinile să-i cadă pe piatra ciopârțită de timp a fântânii. Umbra de groază pe care o găsi în ochii ei o făcu pe Phoebe să-și dorească să urle.

    — Presupun că da.

    Se gândi cum nici măcar nu fusese sigură că va țâșni foc din sângele ei. Fusese doar o chemare a naturii, împletită cu o curiozitate lăuntrică pe care le satisfăcuse simultan. Își roti cu teamă chipul spre Orian și îi privi palma arsă, vâslind absent, creând valuri fragile în apa întunecată.

    — Îmi pare rău, șopti.

    Buzele lui se arcuiră într-un zâmbet strâmb, iar stomacul ei se strânse.

     — N-ai făcut-o intenționat.

    Și totuși am provocat durere.

    Intenționat, câtă durere ar fi putut, de fapt, să provoace?

    Își strânse degetele în pumni. Unghiile îi zgâriară carnea în locul unde înainte fusese rana. Își ridică privirea spre cele trei persoane adunate în fața sa. Spre ochii lor – toate cele trei perechi întunecate – fixați asupra alor ei. Și nu putu să umple golul din stomac, nici să gonească fluturarea anostă din piept, nici să stăvilească viteza pulsului ce-i suna în tâmple, când desluși sclipirile din ochii lor. O priveau, în fond, cu milă. Pe fetița de foc, ce nu-și cunoaște sau poate opri propria putere. Cu un nume, cu o moștenire, cu o datorie mult mai veche și pregnantă decât mințile lor puteau cuprinde. Și, totuși, în ciuda a tot, veridic și demonstrat, periculoasă.

    Coborând-o spre apă, Orian fu cel dintâi care își feri privirea.

    — Focul ăsta, glasul îi suna distant și nesigur. Se opri o clipă înainte să continue. Acum, toți ochii erau fixați asupra lui. Focul tău, reluă. El își ridică ochii spre Phoebe. Și odată cu ei și palma vătămată. E ciudat.

    Sau mai bine spus, nevătămată.

    Maira țipă surprinsă.

    — Pot să jur că a fost plină de bășici acum câteva minute!

     — Nu e doar despre asta, Orian își ridică și cealaltă palmă, țintuind-o în aer lângă prima.

    Islene își sprijini trupul de piatra fântânii printr-o înclinare fluidă și grațioasă.

     — Aștept să mă trezească cineva în noaptea asta. Cred că-i cel mai lung și realist vis pe care l-am avut.

   Apoi își roti ochii spre Phoebe, căutând explicații. Phoebe le căuta și ea. Măcar de ar fi șitiut unde!

    Se aplecă spre palmele lui întinse spre ea. Și își trecu tulburată ochii peste pielea bătătorită a uneia dintre ele; piele crăpată și înăsprită de muncă. Apoi îi privi cealaltă mână. Cu piele fină, măslinie, atât de nouă și perfectă, încât părea că nu atinsese niciodată ceva. Reînnoită.

    Renăscută.

    Își întinse cu teamă buricele degetelor și îi atinse pielea. El tresări; o privi nesigur. Phoebe își așeză întreaga palmă peste a lui. Și simți ceva ciudat acolo, între palmele lor, sub pielea lui, o prezență caldă și familiară, ce îi aducea deopotrivă aminte de Pleidsteros și de mama.

    — Simți? își ridică alene ochii și îl privi.

     Orian își înclină capul, studiind-o cu o privire tulburătoare. Și imperceptibil, doar pentru ochii ei, își lăsă încet bărbia în piept, într-o confirmare neclară.

    Ea își trase mâna dintr-a lui, care nu mai era acum nici rece, nici revigorantă. Simți că-i lipsește acel sentiment. Buimacă și ca trezită dintr-o transă, privi spre fetele de lângă ei. Islene era pierdută în propriile-i gânduri, iar Maira analiza tăcută întreaga scenă.

    — Crezi că poți înnoi totul? o întrebă, trăgându-se mai aproape.

     Phoebe își privi propriile mâini, căutând acolo răspunsul.

    — Maira, sunt sigură că dacă ți-ai pierdut fecioria...

    — Islene!

    — ... Rayes nu ți-o mai poate oferi înapoi.

    — Te rog, taci.

    — Nu voiam să-și facă speranțe deșarte, fata îi aruncă lui Orian o privire nevinovată, apoi căscă. Totuși, dacă știi cum să reînnoiești odihna într-un fel care nu implică somnul, Rayes, ți-aș fi veșnic recunoscătoare!

    Phoebe se încruntă, încercând să descopere groaza de dinainte pitulată undeva în irisurile ei. Dar realiză cu greu că propria oboseală îi trăgea pleoapele în jos și că trupul îi era împuns de epuizare. Se agăță de Islene când aceasta se ridică de pe piatra rece a fântânii și, ca în urma unui acord tacit, într-o învălmășeală încărcată de întrebări fără răspuns și puteri indescifrabile, pașii lor alunecară – unii târâți cu nepăsare, alții rapizi și nesiguri – spre locurile unde ar fi putut, în sfârșit, să-și găsească liniștea.

    Iar Phoebe se gândi la liniștea care o aștepta acasă. Căscă prelung, iar Islene o împunse în umăr cu un deget, în timp ce-și amintea de ce se ridicase ca o furtună de pe acele scări, în primul rând.

    Pleid.

    Era imposibil ca el să nu-i fi sesizat absența până atunci. Să nu se fi găsit singur pe acel balcon, privind cu o goliciune imensă în suflet spre lampioanele ce se înălțau. Pearson nu fusese acolo lângă el. Ea nu fusese acolo lângă el. Și nici măcar nu știa cum să se simtă în legătură cu asta.

    — Ți s-a îndeplinit dorința, Islene? Maira își bătu cu latul palmei o porțiune murdară din fustă.

    Phoebe tresări, ca trezită dintr-un somn cu totul străin, și privi cu o curiozitate aproape revigorantă spre cea care mergea în dreapta sa.

    — N-am mai găsit-o, atât glasul, cât și gesturile Islenei trecură printr-un val anost de iritare.

    Phoebe încercă să recreeze imaginea femeii care urcase scările panteonului. Dar Orian vorbi, iar amintirea se pierdu.

    — Sunt aproape sigur că vei găsi o altă fată mai bună.

    — Nu știu. Ea părea destul de aproape de perfecțiune.

    — Oh, haide, Islene, Maira se apropie de ea din mers. Dacă vei căuta mereu pe cineva așa cum a fost Amsya, vei rămâne singură pentru totdeauna.

    — Dar nu ești logodită? Phoebe întrebă și toate chipurile se întoarseră spre ea.

    Sprâncenele Mairei amenințau să atingă cerul. Trăsăturile lui Orian debordau de reticiență. Iar Islene o privi obosită, de parcă orice mică amenințare ar fi putut-o acum doborî. Pe ea. Cea care înainte inspirase atâta superioritate. Nu se deosebea acum cu nimic de o biată pisică plouată.

    — Vezi tu, Rayes, eu... Mie nu-mi plac bărbații! flutură emfatic dintr-o mână, apoi expiră prelung. Nu în felul în care crezi tu că ar trebui să-mi placă. În schimb, femeile... un zâmbet păcătos îi încolți pe buze, iar Phoebe recunoscu în mintea ei că în acele clipe Islene era mai frumoasă decât fusese în toate clipele de până acum. Am fost atât de îndrăgostită de o femeie!

    Inima lui Phoebe sări o bătaie și nu-și putu explica de ce mărturisirea Islenei trezea atâta speranță și căldură în ea. De ce sinceritatea ei era atât de clară și de ce o inspira cu atâta putere.

    Într-o zi, își promise, voi vorbi și eu astfel despre dragostea mea.

    Dar poate acea zi avea să fie la fel de îndepărtată precum erau stelele ce rânjeau în șoapte de fantome asupra sa și la fel de întunecată precum noaptea ce-i strecura fiori reci pe șira spinării și îi înlesnea oboseala din oase.

    — Ai fost? gura o luă pe dinainte și înțelese prea târziu câte implicații îngrozitoare putea avea acea referință tulburătoare la trecut.

    Pleoapele Islenei îi căzură peste ochi, iar genele îi tremurară în tăcere deasupra pomeților. Orian își trecu un braț în jurul umerilor ei, sprijinind-o, iar ea, suspinând recunoscătoare, îl privi scurt și plină de mulțumire.

    — Ea... Nu mai e.

    Pentru câteva clipe, Phoebe își aminti de toate poveștile zdrobitoare pe care le citise sau auzise. Despre îndrăgostiți născuți sub o stea potrivnică. Despre blesteme. Și pierderi. Și morți. Și suflete pierdute în căutarea unei iubiri trecute. Harayah cu al său Josin. Alyntha împreună cu Diamen. Hanna și Ylin. Treena departe de sufletul său pereche, Vake.

    O anume Philippe Sarkis căzută în mrejele viclene și tranșante ale unui anume Remyan Darkos.

    Și acum Islene, în viață, și această Amsya, dusă.

    — Îmi pare rău, șopti, iar fărâme din inima ei zdrobită se agățară de fiecare silabă. Îmi pare chiar foarte rău.

    Islene o luă de mâna. Mâna ei rece tremura. Phoebe își împleti degetele cu ale ei, iar fata tresări din nou. Teama din ochii ei lăsase cu totul locul durerii și nostalgiei.

    — Important, Rayes, e să transformi fiecare pierdere într-o lecție și un pas spre fericire. Să renaști, surâse scurt, precum un Phoenix din cenușa șa.

    — Renașterea nu e ceva care să apară cu promptitudine, zise Phoebe.

    — Nu, nu e. Dar Phoenixul tău e, Rayes. Nu-l pierde.

    Mâna ei se desprinse de a sa, iar Phoebe și-o lăsă întinsă în aer, căutând să-i extragă răceala din piele, în timp ce Islene se pierdea prin întuneric, coborând pe unul dintre șirurile de scări ce duceau în miezul șanțurilor cetății.

    — Noapte bună! vocea ei se auzi departe.

    Phoebe își încleștă degetele asupra aerului.

    Nu-l pierde.

    Privi spre mâna lui Orian și un sentiment răvășitor îi făcu trupul să se zguduie. Ridică mâna spre colierul din obsidian și-și strânse promisiunea sumbră a propriei morți între degete.

    — Dacă n-ai avea acel colier, ai pieri repede, nu-i așa? Maira o scană cu privirea.

    Phoebe expiră prelung și-și lăsă mâna pe lângă corp. Își reluară mersul.

    — Am trăit mai bine de treisprezece ani fără el.

    — Dar ai mai putea, de acum, trăi alți treisprezece fără?

    — Vrei să o omori? Orian o luă peste picior.

    Privirea ei îl fixă surprinsă.

    — Nu! îi expedie repede cuvintele. Normal că nu!

    Phoebe zâmbi cu blândețe și, continuându-și drumul în tăcere, lăsând un nimic reconforfant să-i acapareze mintea, avu nevoie de un ghiont puternic ca să nu treacă de poarta conacului său și să-și continue pierdută drumul în susul străzii.

    — Mulțumesc, le atinse în treacăt brațele, în timp ce se îndepărta.

    Când se întoarse să-i privească, ei deja începuseră să înainteze. Și îi urmări cu privirea până ce trupurile lor se contopiră cu întunericul nopții.

    — Credeam că nu mai vii!

    Inima i se opri în piept și făcu stupefiată un pas în spate în timp ce trupul voluptuos al michei prindea contur înapoi din întuneric.

    — M-ai așteptat în tot acest timp? clipi precipitată și trecu pe lângă femeie, grăbind pașii spre ușa familiară a casei.

    — Cineva trebuia să-ți ascundă absența, Micuță Rayes!

    Phoebe se opri în prag și își roti chipul spre femeie. O cercetă cu o privire obosită și aproape că nu-i veni să creadă când rosti cu glas scăzut și sinceritate:

    — Mulțumesc!

    Apoi se strecură în camera ei și înainte de a se pitula în patul cald, unde Prices o aștepta aproape la fel de somnoroasă, o umbră îi atrase atenția. Ridică lumânarea ce ardea lângă pat și se apropie de oglindă. Acolo, chipul și trupul ei se îmbulzeau să se reflecte, o avalanșă de impresii și culori ce o duse pentru a doua oară în acea seară cu gândul la Pearson. Dar nu era vorba despre Pearson acolo. Se holba cu stupoare la femeia aceea din oglindă, parcă neîncăpătoare în hainele acelea fade și trupul acela sfrijit. Ochii îi sclipeau. Obrajii îi erau îmbujorați. Avea ceva, în felul în care se holba înapoi, un fel de îndrăzneală fragilă, de repulsie prost mascată și o zăpăceală evidentă. Printre toate strecurându-se un surâs neclar, neconturat, ce făcea liniile pomeților să se accentueze.

     Preț de câteva minute Phoebe se holbă la ea însăși, arcuind câte o sprânceană sau scoțând limba. Femeia din oglindă îi răspundea la fel copilei din fața ei.

    — Cine ești? glasul îi spintecă întunericul.

    Un sunet ascuțit se auzi dinspre pat, iar Phoebe tresări alarmată. Se roti într-o piruetă întinzându-și degetele spre șnururile rochiei și o mângâie pe Prices cu o privire caldă. Desfăcu ultimul nod, iar rochia căzu. Și de parcă ar fi auzit chemarea femeii din oglindă, Phoebe se roti înapoi spre ea. Spre trupul ei acoperit acum doar de acea cămașă subțire. Iar de această dată își arcui sprâncenele a mirare. Cămașa aceea lăsa două clavicule bine definite la iveală. Apoi curgea într-o coborâre lină, asupra unor proeminențe ce nu fuseseră aproape deloc acolo anul trecut. Își ridică degetele spre proprii sâni, împungându-i precum o străină, simțindu-i tari, ciudați și neprimitori. În final, își lăsă brațele pe lângă corp și privi aproape fascinată felul în care cămașa de noapte se ondula în jurul șoldurilor.

    Își conduse degetele spre marginile ei, dorindu-și parcă să o ridice. Să exploreze mai mult. Dar un vuiet al nopții intră pe fereastra întredeschisă, iar o șoaptă lăuntrică și temătoare bolborosi că era de ajuns pentru acea seară.

    Femeia din oglindă se încruntă, dar copilei îi era atât de somn, încât curând buzele i se deschiseră și rotunjiră într-un căscat. Phoebe se lăsă pe spate în patul cald, lovindu-se de Prices. Căută pasărea ce voia să fugă printre așternuturi și o trase la piept, lipind-o de acei sâni străini. Păunița o ciupi de bărbie, iar fata sâsâi. Își îngropă capul printre pene și înainte să se mai gândească la altceva ori la altcineva – la propriul sânge, la mâna lui Orian, la iubirile Islenei, la Pleidsteros sau poate chiar la Pearson – adormi.

    Când se trezi, o picoteală omniprezentă domina orașul. Mâncă împreună cu familia, deși toți erau tăcuți și parcă înțepați. Privirile lung ațintite spre ea erau puține, iar faptul că nu erau ale lui Pleidsteros o făcea să simtă un amalgam de emoții pe care nici măcar nu știa cum să-l definească. Cu siguranță știa că nu fusese acasă noaptea trecută, de ce tăcea și se prefăcea atât de indiferent?

    Își vărsă paharul de apă spre el, sperând că-i va atrage astfel atenția, dar el doar o privi în cel mai normal mod cu putință în timp ce începea să tamponeze porțiunea udă de masă cu un șervețel.

    În ultimele săptămâni fuseseră cât se putea de distanți. Își vorbiseră puțin, abia dacă-și zâmbiseră. Phoebe vedea prăpastia și golul acela tot mai mari căscându-se între ei, iar groaza și răceala morbidă o cutremurau. Scurtele lor discuții se rezumau la ceea ce găsiseră prin cărți, iar rareori, mai ales în zilele în care sângerase, el o întrebase cum se simte. Ea se limitase doar la a-și crispa trupul, a-i evita privirea și a bâigui că se simte din ce în ce mai bine.

    Îi era dor de râsul lui. De mâinile lui jucându-se în părul ei. Îi era aproape mai dor decât îi era de Pearson. Aleanul o spinteca, iar teama de a-l pierde îi fărâmița orice putere își aduna în interior. Puse în balanță, libertatea și Pleidsteros, Phoebe nu-și dădea seama care cântărea mai mult. Îi era greu să le separe și, în același timp, imperios de necesar.

    Seara, bântuind prin casă ca să-și găsească una dintre cărți, îl văzu pe Pleidsteros așezat afară prin ușa întredeschisă, pe locul în care stătuse și acum câteva săptămâni, când fratele lor din sticlă neagră se născuse. Ezită preț de un moment plin de confruntări lăuntrice înainte să se agațe cu degetele de toc și să-l privească de la spate. Știa că el îi simțea prezența. Era acolo, căldura din venele lor, ușor palpabilă pentru oricare dintre Sarkiși. Chipul lui se roti sardonic și un zâmbet imprecis îi împinse trăsăturile spre marginile chipului. Acolo, în jurul mandibulei stângi, urme rozalii ale arsurii mai erau încă vizibile, coborând terebrant spre gât și spre trup, pierzându-se în spatele cămășii. De chipul lui avusese grijă mama în ultimele săptămâni, iar urme nu mai rămăseseră. Săptămâna trecută începuse să i se decojească pielea, dar alta nouă îi luase locul.

    Când Pleidsteros bătu locul de lângă el într-un gest bine-cunoscut, iar amintirea acelei nopți care le schimbase viețile tremură în fața ochilor ei, îl privi atât de diferit, de parcă se uita la un om străin și totuși cunoscut, încât se întrebă dacă acele arsuri nu avuseseră cumva un rol catartic.

    Dar lăsă gândurile și întrebările în urmă. Sări vioaie peste prag și alunecă lângă el, izbindu-și umărul de brațul lui. Îi simți căldura trupului în jur, își ridică ochii spre el și îi zâmbi. Pleidsteros îi zâmbi cu blândețe la rândul său, iar buzele i se întredeschiseră în căutare de cuvinte. Privirea lui căzu însă în pământ și-și făcu de lucru cu niște fire de iarbă lunguiețe.

    — N-ai venit aseară să vedem lampioanele, șopti decepționat.

    — Îmi pare rău, Phoebe nu-și luă ochii de pe chipul lui.

    — Unde ai fost? și-l roti spre al ei.

    Phoebe își alipi buzele și-l privi tăcută înainte să repete:

    — Îmi pare rău.

    Pleidsteros își înclină capul și îi cercetă chipul. Mai târziu, oftă.

    — Măcar ne putem uita în seara asta.

    Tânăra Sarkis avu o tresărire și privi spre cer de cum glasul lui se curmă. Stelele luceau și, poate, acolo undeva printre păcătoasa Philippe Sarkis și unchiul Panait, dorința ei se înrădăcinase pe boltă.

    — Da... clipi cu stupoare, iar entuziasmul i se răsfrânse în vene. Da! sări și-și așeză mâinile pe umerii lui.

    — Da? Pleidsteros arcui o sprânceană.

    — Putem înălța noi lampioane! Eu am fost ieri seară acolo, pe treptele panteonului. Am înălțat propriul meu lampion, mi-am pus o dorință... Haide, Pleid, poți să-ți pui și tu una, mai ales că... O, în numele Phoenixului, era să uit! Peste câteva ore e ziua ta, zâmbi copilărește și se desprinse de el.

    Îi putu simți, în toată forfota și agitația iscată de nerăbdarea-i puerilă, privirea încurcată țintind-o, în timp ce se îndepărta, alergând euforică prin casă, lovindu-se de ușa camerei și sâsâind grăbită când lemnul îi zgârie umărul, înainte să cadă în genunchi lângă pat și să scotocească prin întuneric în căutarea sabiei ascunse acolo. O trase spre ea și o mai admiră singură o ultimă oară. O simți la fel de grea și ucigătoare ca întâia oară, dar acum toate astea îi promiteau parcă o protecție stranie, un soi de pânză țesută din obsidian și stropită cu Laptele Zilei din grădinile Raajahhului, menită să o țină în siguranță pe viață.

    Și captivă într-un loc mic și întunecat.

     Dar în acea noapte, cerul era mare și luminos, iar Pleidsteros o aștepta fierbând de curiozitate pe scări, gata să-i descoasă și, poate, să-i împărtășească tainele. Iar pentru prima oară în ultimele săptămâni, Phoebe simți din nou legătura ce-i una puternică, luminoasă și atât de caldă, încât două picături din sângele lor – era sigură – ar fi putut arunca întreaga lume sub un dans feroce al flăcărilor.

    Pleidsteros se ridică în întâmpinarea ei. Avea ambele sprâncene arcuite, ochii mari, brațele pe lângă trup de parcă n-ar fi știut ce să facă cu ele. Ea se opri în fața lui – zâmbet mistic pe buze, ochi lucitori, chip înălțat spre al lui – și îi întinse cu emfază sabia. Mâinile îi tremurau sub greutate. Simțea acele fire ciudate de pe sub piele sau poate de prin carne contractându-se încercând să susțină toată acea masă de oțel letal.

    — La mulți ani! colțurile buzelor i se ridicară.

    Pleidsteros își înclină capul. Apoi, iscodind-o cu privirea, întinse mâinile spre sabie, bolborosind repede:

    — Nu crezi că e cam devreme? Și de unde o... Phoenixule! făcu ochii mari și îi îndreptă spre ea. Ce oțel e ăsta?

    Phoebe căută numele prin minte. Era sigură că doar cu o clipă înainte îi atârnase de buze și se evaporase instantaneu. Zâmbi vinovată, rotindu-și ochii în jur.

    — Deci? șopti plină de speranță.

    Pleidsteros păru că nu o aude. Înălță sabia scoasă din teacă în aer și o roti într-un arc complet, în timp ce luminile miilor de stele tremurară pe suprafața rece a lamei. Întinse apoi vârful spre ea. Phoebe își coborî ochii spre vârful îndreptat spre pieptul ei și, înclinându-și capul, un chicot îi scăpă printre buze.

    — Îți vei putea ucide toți dușmanii acum, zise, întinzând degetele spre luciul vibrant al metalului. Dar își aminti imediat despre ceea ce-i spusese Orian despre cuțite și torturi, apoi gânduri oribile ale unor degete glazurate îi străbătură mintea, așa că și le retrase repede, împreunându-le la spate.

    — Sau i-aș putea apăra pe cei care nu ne sunt dușmani, îi răspunse el cu o greutate stranie, pe care Phoebe o găsi nepotrivită pentru el. Însă vorbele lui născură alte gânduri în mintea ei, iar rotindu-se cu eleganța unei feline în jurul lui îi spuse:

    — De asta nu ar exista niciun pericol dacă am merge în noaptea asta să înălțăm lampioane.

    Pleidsteros tresări și lăsă jos sabia, de parcă doar acum îi auzea pentru prima oară cererea.

    — Phoebe... E periculos. Dacă află cineva sau ne vede sau...

    — Ai o sabie, suntem în siguranță! sublinie, devenind brusc serioasă. Și nu va afla nimeni. Ieri...

    — Chiar așa! Ieri? își aplecă trupul spre ea.

    Phoebe îi înfruntă cu tărie privirea.

    — Micha Roleina m-a acoperit! flutură repede din mână. Și te anunț că am fost în perfectă siguranță, altfel nu m-aș fi întors întreagă acasă și... Pleid, tu mă asculți?

    El își înclină capul, reîndreptându-și trupul. Privirea lui îi cerceta chipul, de parcă ar fi văzut undeva, departe, în căpățâna ei, iar Phoebe se înfricoșă pentru câteva clipe că Pleidsteros avea un har ascuns de-a-i auzi gândurile.

    — Micha Roleina? repetă el sceptic.

    Fata încuviință. Ochii lor se mai căutară câteva secunde înainte ca Pleidsteros să rupă contactul vizual și să privească spre cer. Phoebe îi putea vedea clar – strălucind în lumina stelelor – arsurile coborând spre gât ca într-un joc rozaliu și hâd al morții. Ceva în gâtul lui se mișcă, iar poziția maxilarului îi trecea prin schimbări repezi și nedefinite. Când își roti privirea înapoi spre ea, îi spuse pe cel mai direct ton cu putință:

    — Ai multe de explicat.

    Phoebe păși spre el. Își auzea fiecare pas răsunând pe piatră, scurt și lipicios, de parcă însăși casa voia să o cheme înăuntru. Se opri când umărul ei se frecă de brațul lui și îi privi jumătatea teafără de față. Ochiul acela albastru și iscoditor se roti repede spre ai ei.

    — Îți explic dacă mergem la panteon în noaptea asta.

    Își aplecă fruntea spre a ei.

    — Știu ce încerci! șopti.

    Fetei îi scăpă un chicot. Își lipi mai tare umărul de brațul lui și îl simți, aproape imperceptibil, tresărind.

    — Și îmi iese? înălță sprâncenele.

    Pleidsteros se îndreptă. Pufni, dându-și ochii peste cap. Se îndepărtă de ea un pas, doi, trei și o analiză din cap până în picioare. Phoebe se întrebă ce vedea. Își aminti de imaginea femeii din oglindă de seara trecută, iar sângele i se adună repede în obraji.

    — Bine, Pleidsteros cedă, iar ea se grăbi să-l îmbrățișeze.

     Se clătină când o prinse, căci impactul fu prea rapid, dar reuși să se țină totuși pe picioare. Phoebe nu simțise nicicând că-l iubește mai mult de atât.

     — Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, șopoti undeva deasupra umărului lui.

    Apoi alunecă din brațele lui, găsindu-l cu un zâmbet cald pe buze. Zâmbetul acela care-i inspira dragoste și încredere și protecție.

     — Dar nu-i spunem Michei Roleina, stabili el.

     — Cum dorești.

    O prinse de mână și se furișară amândoi spre poartă. Dar era închisă și amândoi știau cât zgomot ar fi adus deschiderea ei. Pleidsteros o privi decepționat, iar ea aproape crezu că toată euforia acelei seri nu fusese menită să dureze și că se va spulbera acum, lăsând un gol de amărăciune în urmă. Fratele ei studie curtea, iar ochii lui se opriră asupra copacului. O împunse în coaste și îi făcu în tăcere semn înspre arbore. Phoebe nu răspunse, rămânând mută și nemișcată, holbându-se la încrengătura de lemn și frunze. Simbolul căderii și dezamăgirii ei. Durerea i se împrăștie din nou în jurul șoldurilor, iar amintirea îi acapară repede mintea, zgâriind printre viscere, căutând să-i întunece rațiunea.

     Însă Pleidsteros nu-i așteptă încuviințarea. O apucă de mână și o trase după el. Mâna lui era atât, dar atât de fierbinte, încât Phoebe își dori să-i poată simți sângele alergând prin vene împreună cu al ei. Avea nevoie acum de atât de multă căldură și siguranță, încât nevoia o înfometă și o însetă. Se clătină în fața rădăcinilor, în timp ce deja Pleidsteros se agăța experimentat de crengi.

     — Vii? întinse aceeași mână pulsând a foc spre ea.

     Phoebe o privi lung. Cu o privire încărcată de alean, de teamă și de încă ceva al cărui nume nu-l putea găsi în minte.

    Adora focul. Era acea parte din ea de care nu s-ar fi putut nicicând dezice. Când îl ținuse în mâini, o asemenea beatitudine o răvășise – ruptă din soare și din vară, din nemurire și din dragoste –, încât întreg timpul se oprise. Inima se oprise. Temerile se opriseră. Fusese focul ei. Flacăra lui Phoebe. Cea mai strălucitoare dintre toate cele pe care le privise și le atinsese. Pentru câteva clipe, simțise că-și ține sufletul în propriile mâini.

     Dar când focul venea nechemat... Când nu era al ei sau când pur și simplu evada în clipe în care nici măcar nu știa că el există viu, cald și periculos în jurul ei... O terifia. Focul în care o împinseseră pentru ritual, sângele arzător ce cursese din ea o săptămână întreagă, ba chiar mai mult – toate aceste forme ucigașe de flăcări rupeau din dragostea ei puțin câte puțin. Stropi de apă, din ce în ce mai mari, aruncați peste vâltoarea crescândă a destinului său.

    Apoi venea focul pe care artiștii îl suflau pe stradă. Ce oferea căldură. Focul din sângele ei ce n-o părăsise niciodată și acela pe care-l simțise aievea în lampioane, de parcă l-ar fi putut chema oricând înapoi la ea. Cel care o reînvăța cum să-și iubească firea.

    Își mută privirea de pe mână pe ochii lui nerăbdători. Și mai era focul lui Pleidsteros. Uneori, îi era teamă ca intensitatea lui să n-o copleșească. Alteori, îl simțea fragil, mai rece decât al ei, de parcă flăcările lui nu aveau nimic să o învețe.

    Pieptul o împunse. Picioarele i se mișcară. Mâna i se prinse de a lui. Însă Pleidsteros era aripile și libertatea ei. Iar libertatea era deopotrivă rece și copleșitoare...

    13k de cuvinte. Prefaceți-vă că ați citit vreo două sau chiar trei capitole în cursul ăstuia, ca să nu fiu eu nevoită să vin cu scuze nefolositoare =))

    Capitolul ăsta se bate cu Capitolul 7 pentru cel care a fost cel mai greu de scris și cred că ăsta câștigă. Nu știu ce a ieșit; sunt părți care-mi plac, sunt părți care nu. Vă aștept părerea.

    =)💜