┏━━━━━━༻♤༺━━━━━━┓

22. Alesul

┗━━━━━━༻♤༺━━━━━━┛

    Trupul i se undui și alunecă printre firele visului, de parcă nu cunoscuse nicicând realitatea.

    Culorile se împleteau în jurul lui. Auriu și roșu și purpuriu și violet – un violet atât de închis încât le impunea ochilor săi să-l privească doar pe el. Numai pe el.

    Și șoapte. Și foșnete. Toate înghesuindu-se în jurul său, într-un dans ambiguu al ecourilor.

    Un glas ce-l chema. Un glas atât de cunoscut încât îi amintea de copilărie. De viață. De tot.

    Ești tu alesul? Ești tu alesul?

    Sângele fierbea în el. Îi străbătea ființa cu o viteză năucitoare. Apoi îl văzu șiroind în jur. Din vârfurile degetelor, prelingăndu-se pe fiecare margine a trupului său. Expiră sacadat, iar groaza îl cuprinse, săpând cu sete în fiecare bucată instabilă din el. Focul băltea în jurul său în lacuri fierbinți de sânge. Se întindea cu firicelele sale mortale și purpurii și îmbrățișa podeaua. Înainte să poată țipa, simți durerea mângâindu-i tălpile. Fulgerătoare și infiltrându-se lacomă printre viscerele sale. Sângele de foc alerga zadarnic pe o podea întunecată.

    Podea din obsidian.

    Ești tu alesul? Ești tu alesul?

    Alergă, pe vârfurile picioarelor, alergă, alergă, alergă. Iar agonia goni împreună cu el.

    Ești tu alesul? Ești tu alesul?

    Căzu istovit, obsidianul topindu-i cu poftă carnea de pe trup. Apoi, două brațe – calde, alinătoare, salvatoare brațe – îl traseră într-un pavilion al focului. Flăcările îi atinseră ocrotitoare trupul, dar nu-i vindecară nicio rană. Privi îngrozit, dezorientat, negăsind niciunde firul acela subțire și strălucitor care l-ar putea catapulta înafara visului.

    În schimb, întâlni doi ochi. Un chip. Niște trăăaturi care-l lăsară mut. Iar aleanul îl cutremură.

    Nu era mama sa. Nu era nici sora sa. Nici bunica sa. Era întruchiparea tuturor femeilor Sarkis care ar fi putut exista vreodată. O frumusețe dezarmantă, o personificare redutabilă a focului. Se simțea mult prea binecuvântat să primească chiar și o clipă pentru a o privi, darămite un amalgam de ele.

    — Parthenia, numele îi alunecă pe buze fără să-l gândească, de parcă inima ce-i alerga nebunește în piept tânjise dintotdeauna să-l rostească.

    Buzele roșii ale femeii se descleștară. Aproape că putu simți dulceața gurii ei, străbătându-i precum un fior întreaga piele.

    — Vulpea vine. Pe tine te caută? Tu ești alesul?

    El o privi nedumerit. Ea înălță o mână albă, subțire, perfectă spre el.

    — În tine sălășluiește Phoenixul, fiule? Tu ești cel promis Vulpii? Ești tu moartea? Ești tu sfârșitul? Salvarea? Iluminarea?

    Înghiți în gol. Își întinse și el mâna lui, mâna ce tremura, mâna de muritor, spre ea. Sângele încă îi șiroia din vârfurile degetelor. Ochii femeii sclipiră, iar buricele degetelor li se atinseră. O clipă. Înainte ca ea să se retragă frenetică și dezgustată înapoi, murmurând în grabă vorbe tulburi și amare.

    — Pierdere. Risipă.

    Își înălță privirea îngrozită spre el și declară pe un ton grav:

    — Sângele a fost dat.

    Apoi durerea îi săgetă buzele și urletul îi părăsi în sfârșit gâtul.

    Când deschise cu adevărat ochii, trupul i se arcui, scăldat în sudoare. Focul mocnea înăuntrul lui. Corpul îi tremura. Suflul i se răsfrângea alert pe buze, creând aburi denși în preajma sa. Privi dezorientat în jur și o văzu pe Phoebe îngenuncheată lângă un dulap, căutându-i printre lucruri. Sora sa nu se întoarse spre el când îl întrebă, iar Pleidsteros cu greu percepu cuvintele:

    — Ai avut un coșmar?

    Nu reușea să-și stăvilească nicicum ritmul alert al respirației, dărămite să-i ofere un răspuns. Phoebe se întoarse curioasă spre el, iar el abia o văzu prin toată ceața ce-i decupa câmpul vizual.

    — Pleid! fata se ridică alarmată și sări spre el.

    Simțea tremurul ce-i zguduia trupul, durerea din fiecare mușchi, de parcă cineva i-ar fi scrijelit cu un cuțit din obsidian direct în carne. Mâinile ei se așezară înfricoșate pe umerii lui, iar Pleidsteros se sili să se concentreze doar asupra ochilor ei. Asupra groazei limpede din ei.

    — Pleid, glasul ei tremura.

    Încercă să-și ridice mâinile spre ea. Să se agațe de ea. Dar nu reuși. Ceva îl ținea încă departe, legat de o lume întunecată poleită cu obsidian, cu întrebări neînțelese, cu voci cutremurătoare care-i aminteau de tot și de nimic în același timp. Phoebe își lipi palma de pielea lui și, undeva departe, în sinea lui, se minună de răceala pielii ei.

    — În numele Phoenixului, parcă ai fi...

    Se îndepărtă de el, iar Pleidsteros încercă să întindă disperat o mână ca să o prindă. Nu putea pierde răceala pielii ei, concentrarea asupra ochilor săi. O auzi strigând pe cineva. Poate pe mama. Poate pe tata. Poate pe amândoi. Se zbătu, rătăcind cu privirea obscură, cu brațele grele, în căutarea prezenței ei cunoscute. Dar nu o găsi și simți cum până și ultima fărâmă de concentrare i se năruie...

    — La naiba! un glas pe care-l cunoștea atât de bine, dar pe care nu-l putea distinge de altele îi vui în urechi. Phoebe, dă-i apă!

    Și, în sfârșit, o simți. Prezența ei ce făcea oarecum parte din el. Îi simți răceala anormală a trupului – sau poate că ardea el prea tare –, finețea pălmii ei când îi prinse bărbia. Îi lipi o carafă rece cu apă de buze și îi împinse lichidul pe gât. Apa i se prelingea peste buze, pe piele în jos, răcorindu-i pieptul, apoi printre buze, răspândindu-se în întregu-i trup, luptându-se să stingă focul alarmat dinăuntru.

    Cu greu, chipul lui Phoebe prinse contur.

    — Pleid, trăsăturile îi erau distorsionate de groază.

    Se prinseră la unison unul pe celălalt în brațe, iar el își lăsă funtea să cadă în scobitura umărului ei, încercând să-și adune toate gândurile, să se calmeze cu totul. Îi strânse cămașa de noapte în pumni, încercând să-și potolească gâfâitul sonor care-l făcea încă să se scuture. Simți bărbia ei sprijindu-se de tâmplele lui și se rugă ca tremurul trupului său să nu prevestească un torent de lacrimi. 

    Simți atingeri pe tălpi, apoi pe picioare și abia acum realiză cât de tare și îngrozitor îl usturau. Tresări și privi peste umărul lui Phoebe. Mama și tatăl lor erau acolo. Mama așezată pe pat, cu o mână încleștată pe brațul lui – nici nu o simțise până nu o văzuse –, iar tata stătea la picioarele lui, evaluându-le încurcat starea. Privi și el cu groază spre propria piele, acoperită cu bășici. De parcă... de parcă ar fi fost arsă.

    — Ce naiba ai... dădu Perun să întrebe.

    — A fost aici în tot acest timp! se grăbi Phoebe să-l anunțe. Dormea liniștit când am intrat. Apoi a început să se scuture și am crezut că are un coșmar. Nu l-am băgat în seamă...

    Vocea i se frânse printre ultimele cuvinte și – la naiba! – lacrimile năvăliră. Pleidsteros o strânse de umăr, incapabil să vorbească.

    — Ce făceai tu aici? tatăl lor se încruntă.

    Phoebe și mama schimbară o privire lungă, încărcată de cuvinte nerostite.

    — Chiar contează asta? interveni Padma. Am avut noroc că a fost aici! Pleidsteros, se întoarse spre el și îi rosti numele ca pe o rugăciune.

    Pleidsteros clipi nevrotic în direcția ei și văzu în spatele chipului ei, chipul unei alte femei izbitor de asemănătoare. Durerea și tumultul de sentimente se strecurară din nou în el, împrăștiindu-i tremurul în întreg trupul. Phoebe îl prinse strâns de umeri.

    — O... o femeie, reuși cu greu să îngaime, neluându-și ochii de pe mama sa. O femeie Sarkis. Parthenia...

    — Parthenia? repetă Perun sceptic.

    Pleidsteros își întoarse privirea spre tatăl său, în timp ce amintiri fragmentate începură să-i bântuie mintea.

    — Parthenia. Și... și obsidian. Am călcat și căzut pe obsidian.

    Fiecare informație îi aducea o durere și mai îngrozitoare de cap. Iar în acele clipe, durerea săpa tot mai mult în baza rațiunii sale, amenințând să o elibereze spre un hău adânc și nesfârșit.

    Degetele mamei sale alunecară pe brațul său până îi ajunseră pe încheietură. Toți patru priviră spre brățara din obsidian care era încă acolo, complet neatinsă.

    — Cum e posibil? murmură Perun.

    Pleidsteros o văzu pe Phoebe ducându-și instinctiv mâna la gât, atingând pe rând fiecare dintre cei cinci phoenicși din obsidian, agățați de colier. Usturimea ce-i juca pe piele era din ce în ce mai intensă și mai greu de suportat. Glasul femeii îi spintecă mintea și își duse o mână spre frunte, de parcă și-ar fi putut smulge întreaga durere cu degetele.

    Ești tu alesul?

    — Caută...

    — Ce caută? Perun se aplecă spre el.

    Îl privi fix în ochi.

    — Vulpea. Caută alesul.

    Mama și Phoebe se priviră din nou, dar nu în același fel. Se priviră contrariate una pe cealaltă, apoi își întoarseră la unison capetele spre Capul Casei Sarkis când acesta mârâi printre dinți:

    — Darkos.

    Phoebe icni.

    — Cum e posibil? mama sa își aduse genunchii sub trup.

    Maxilarele lui Perun se încordară.

    — Magie neagră.

    — Ești culmea! Padma pufni.

    Privirile lor se ciocniră.

    — Explică-mi tu atunci, Padma, cum se face că au intrat în mintea fiului nostru și l-au rănit cu obsidian în propriul pat, în timp ce mai purta și protecția obsidianului îmbrăcat în Laptele Zilei!

    — Și cum au ucis-o pe Phexi, adăugă Phoebe.

    Pleidsteros îi privea pe rând pe fiecare. Tatăl său fumega. Mama sa îl fixa cu o privire nimicitoare. Iar ochii surorii sale îi găsiră pe ai lui și îl priviră plini de durere și de milă.

    — Poate cineva să... făcu el un semn spre partea arsă de trup.

    Tatăl său se îndepărtă de pat și ieși un pas în afara camerei.

    — Micha, adu multă apă! Apoi, făcând o pauză considerabilă, adăugă: și o bucată brută de obsidian.

    Padma se apropie mai mult de el, inspectându-i pielea arsă așa cum făcuse și el cândva. Îi prinse o porțiune din cămașă între degete și trase. Pleidsteros scrâșni din dinți, când usturimea îi săgetă pieptul.

    — Te-ai ars pe toată jumătatea asta de corp? îl întrebă ea, coborându-și degetele spre marginea de jos a cămășii și ridicând-o cu grijă, pentru a-i vedea abdomenul. Mama sa afișă o grimasă, apoi îl privi chinuită. Se pare că da.

    Își întoarseră cu toții capetele spre ușă când Micha intră și icni îngrozită la vederea lui. Pleidsteros își simțea fiecare bucățică din cap pulsând. Se întrebă dacă își arsese și chipul, iar – dacă asta se întâmplase – în ce măsură o făcuse.

    — Cred că avem nevoie de o cadă plină cu apă, totuși, anunță Padma. 

    Micha Roleina rămase înmărmurită în prag.

    — Acum, sublinie Perun.

    Femeia nu luă în seamă ultimul ordin. Înaintă în încăpere, cu ochii fixați asupra lui Pleidsteros, și îi întinse stăpânului său bucata brută de obsidian cerută. Perun o privi lung înainte să o ia în mâini. Pleidsteros îi putea simți teama și pericolul jucând pe propria piele. Tatăl său își încleștă mai întâi degetele pe mânerul de obsidian îmbrăcat în Laptele Zilei al sabiei sale, apoi, cu scepticism, luă bucata brută între degetele celeilalte palme. Cu toții expirară ușurați când mirosul de carne arsă nu împresură încăperea.

    Tatăl său întinse bucata de obsidian spre mama sa, iar aceasta o primi cu încredere. Nu o răni nici pe ea. Padma întinse sticla întunecată spre fiica sa, iar Phoebe, cu mâna tremurândă, o prinse, închizând înspăimântată ochii. Pleidsteros se aplecă să vadă mai bine. Nici ei nu-i provocă obsidianul vreo rană. Dar când Phoebe împinse bucata întunecată de rocă vulcanică spre el, fiecare durere din trup i se accentuă și o groază iminentă îl cuprinse.

    — Nu e nevoie să...

    Pleidsteros prinse bucata de obsidian în pumn, înainte ca mama sa să-și încheie fraza. Își aminti pentru câteva clipe de felul în care mica pasăre de obsidian îi pârlise vârfurile degetelor în acea noapte care le schimbase tuturor viețile. Dar asta nu se întâmplă acum. Își descleștă pumnul, privind obsidianul strălucind morbid deasupra palmei sale, complet inofensiv.

    Și, totuși, în vis...

    — Micha, o cadă ți s-a cerut, ordinul accentuat al tatălui său reverberă în întreaga încăpere.

    Micha Roleina tresări și se conformă imediat, iar odată cu dispariția sunetelor alerte ale pașilor săi, tăcerea căzu între cei patru Sarkiși ca o pătură. O pătură subțire de liniște țesută pe masa unui calm fragil. Pleidsteros se refugie în ritmul instabil al propriei respirații, încercând să găsească un echilibru între panica ce oscila încă în trupul său și amintirea rece a visului.

    — Sângele a fost dat, anunță solemn, iar cele trei perechi de ochi se întoarseră simultan spre el.

    Undeva între piept și stomac i se născu un sentiment ambiguu, prevestitor al pericolului. Își încleștă degetele pulsând pe așternuturile de gheață ale patului.

    Ce-l înspăimânta? Gândul că orice amenințare era imprevizibilă? Ideea că numele și destinul familiei sale se vor fărâmița curând? Știința că, dacă aveau să piară acum, cel mai probabil nimeni nu și-i va aminti ca oameni remarcabili? Nu. Cu privirile celor trei ultimi membrii ai familiei sale ațintite asupra lui, Pleidsteros simți în sfârșit teama aceea sfâșietoare despre care-i vorbise mama sa în noaptea nașterii Copilului de Obsidian. Pe el obsidianul doar îl julise, pentru că – poate – așa trebuia să fie, dar uitându-se la ei, nu putea reprima sentimentul rău prevestitor, care-i șoptea cu glas amar și tulburător, că în curând obsidianul îi va spulbera pe rând, pe fiecare dintre ei.

    Ochii lui îi găsiră pe cei ai lui Phoebe – mari și înlăcrimați – și în spatele întregii expresii îndurerate, nimic nu putea ascunde ascensiunea promițătoare ce lucea în pupilele ei. Sau declinul zdrobitor. Dacă ar fi putut, în acele clipe, și-ar fi vândut și sufletul, și trupul, și tot ce putea deține, ca să o scoată din acea familie. Să rămână numai ei doi, singuri, într-un tărâm fără Sarkiși, fără războaie, fără sticlă neagră.

    Dar tatăl său își sprijini un genunchi de marginea patului și se aplecă interesat spre el, încercând să-i atragă toată atenția. Iar toată utopia țesută de mintea lui se spulberă...

    — Sânge. Care sânge? Sângele tău sau al familiei?

    Pleidsteros își strânse buzele, săpând în zadar printre fragmentele de vis.

    — Ce relevanță are? întrebă Phoebe. Oricum sângele nostru e infinit.

    — Are cea mai mare relevanță, replică tatăl său. Ne-am împerecheat între noi secole, poate milenii la rând, tocmai pentru a păstra sângele Phoenixului numai pentru noi.

    — Și a fost dat... murmură Padma.

    Perun încuviință cinic.

    — Bine, dar cui?

    Căutătura încruntată a tatălui lor trecu secerătoare prin curiozitatea caracteristică a lui Phoebe, oprindu-și tăișul ascuțit asupra ochilor fiului său. Pleidsteros sesiză amenințarea mută din ei. Focul arzând și tensiunea înfiripându-se cu viteză în jur. De parcă ar fi simțit aceleași lucruri, mâna mică a lui Phoebe o găsi pe a lui printre pături. Degetele li se împletiră, înainte ca tatăl lor să-și pornească interogatoriul.

    — Ce-ai făcut?

    — Eu... Pleidsteros se încruntă. Nimic!

    — Sângele a fost dat. Și tu ai fost pedepsit pentru asta, Perun flutură cu gravitate o palmă asupra pielii lui arse. Când am dormit la Anzo, cumva tu și fiică-sa...

    — Cum poți să... Pleidsteros pufni și dădu să se ridice, dar durerea îl țintui înapoi de saltea, încurajând furia să-i explodeze în sânge. De unde naiba ți-a venit ideea asta?

    Buzele tatălui să se deschiseră amenințător, gata să-i arunce înapoi o explicație acidă. Vocea Padmei, însă, se auzi prima.

    — Pleidsteros cunoaște legile, iar dacă așa ceva s-ar fi întâmplat, tu ai fi fost întâiul răspunzător că nu i le-ai băgat mai bine în cap, calmul înfiorător din vocea mamei sale îi ridică părul de la ceafă. Magie neagră, Perun. Așa i-ai zis, magie neagră. Sângele a fost vărsat. Ce sânge a fost luat de la noi?

    Întrebarea era una retorică. Totuși, tăcerea scurtă dintre ei cântă cu amar răspunsul. Pearson.

     — Trupurile noastre sunt încă pline de taine, adăugă Padma. Cine știe, cu o sursă infinită de sânge de foc, sângele Phoenixului, ce a putut face Raajahhul. Sau poate nu e vorba doar despre asta. Poate, femeia se ridică, înconjurând patul până ce ajunse în fața soțului său, e un semn de la Phoenix. Că deciziile noastre – deciziile tale – nu sunt înțelepte. Că nu ne vor duce decât la durere și că ne vor frige ca obsidianul.

    — De asta ai luat cărțile? i-o întoarse Perun. Ca să-mi poți contesta deciziile? Credeai că nu știu?

    Pleidsteros urmări crispat cum trăsăturile mamei sale împietresc. Buzele îi rămaseră descleștate, ochii holbați, liniile fine ale chipului rigide. Preț de o singură clipă. Înainte ca mama sa – puternica sa mamă –, să fluture cu o siguranță ce-l făcea să se cutremure din gene și să-și scuipe replica pe cel mai dominant cu putință.

    — De asta ți-e teamă? Că acele cărți mi-ar putea oferi posibilitatea de a-ți demonstra că de o lună încoace tot ce faci e să greșești?

    Veni rândul tatălui său să tacă.

    — Phoebe, Padma se roti spre ei, ia cărțile și pune-te pe citit. Se pare că, în curând, vom fi nevoite să recurgem la o soluție pentru a dizolva patriarhatul.

    Inundat de o mândrie exaltantă, Pleidsteros refuză impulsul de a-i aminti că pe lângă bărbații ori morți, ori reduși la tăcere din acea familie, el încă mai exista. Phoebe îl privi cu un zâmbet larg pe buze, iar el, citindu-i întrebarea din priviri, spuse:

    — Deasupra dulapului.

    Mâna ei o mai strânse o dată pe a lui, apoi sări satisfăcută, trecând prin dezordinea pe care ea însăși o făcuse cu câteva minute în urmă și, în timp ce micha intră înapoi în încăpere, coordonând doi slujitori ce aduceau vase uriașe cu apă, Phoebe găsi un scaun pe care să se urce. Rătăci cu mâinile câteva momente pe suprafața prăfuită a dulapului, apoi, cu o mulțumire marcantă, începu să-i întindă mamei sale pe rând cărțile.

    — Lasă-i două și lui.

    Padma îl privi, iar Pleidsteros îi răspunse cu un zâmbet ascuns și nepronunțat, un zâmbet doar al lor, asigurându-se unul pe celălalt că misiunea de a căuta secretul renașterii încă mai exista ca o legătură fundamentală între ei.

    Și în timp ce camera se golea, Pleidsteros nu putu să nu se întrebe cât de aproape era familia lor de a se destrăma cu totul. Privirea disperată, solitară a tatălui său aproape îl convinse de bunele lui intenții, dar nu lăsă durerea și dragostea să îl domine. Nu când și el impunea un zid între ele și politica pe care se baza.

    — Tinere Rays, ai nevoie de ajutor?

    — Nu, micha, mulțumesc pentru grijă.

    Micha Roleina zâmbi afectată și închise ușa în urma ei. Pleidsteros privi spre cada plină și greața îi răscoli stomacul. Trebuia să-și îndepărteze hainele acelea de noapte de pe trup și era conștient că o dată cu ele, un strat mai mult sau mai puțin gros de piele, i se va desprinde de carne. Se consolă cu gândul că apa îi va reduce repede durerea.

    Asta dacă apa mai avea un dram de compasiune pentru foc.

♤

    Avusese pentru el, cel puțin atât cât să-i calmeze durerea, să-i relaxeze mușchii și să-i potolească vârtejul de teamă din stomac.

    Pleidsteros abia acum simțea mirosul de carne arsă din încăpere. Izul îngrozitor, ce nu promitea nimic altceva decât moarte și durere iminentă.

    Razele soarelui pătrundeau printre draperiile doar pe jumătate trase, refractându-se în apa căzii. Pleidsteros își privi chipul tremurător în apa limpede și își ridică o mână înspăimântată spre obrazul ars. Era cel stâng. Nu se punea problema că avea un obraz mai bun decât celălalt – chipurile lor fuseseră dintotdeauna ulutior de simetrice –, dar îi părea că devenise hâd și oarecum rece. Ei, Sarkișii, mereu avusese acel tip de frumusețe radiantă, îngemănată cu focul, iar acum, holbându-se la figura neclară pe care apa i-o purta neliniștită, simțea cum toate caracteristicile sale de Sarkis nu mai contau. Ele îl aduseseră aici, ars de obsidian și însemnat – poate – pe vecie.

    Și îi era teamă – înțepătoare, amenințătoare, jalnică teamă. Teamă de a ieși din apă, de a lăsa în urmă atingerea sa liniștitoare. Apa era singura care-i calma durerea. Dintotdeauna o făcuse. Potolea focul din ei – Sarkișii – și le încetinea cursul alert al sângelui.  Era îndeajuns ca atunci când căpătau o rană făcută de oțel sau de orice altceva, mai puțin de obsidian, să toarne puțină apă pe rană, iar aceasta se închidea de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Fără cicatrice, fără amintiri dureroase sau victorioase a ceea ce înduraseră.

    Dar acum își privi pielea de un rozaliu repugnant și nu putu să nu se amuze cu amar de situația în care ajunsese. Pleidsteros Sarkis, adevăratul moștenitor la tronul Dwyrainului, Urmașul Păsării de Foc, își căpătase întâile cicatrice niciunde altundeva decât într-un coșmar. Cine ar fi putut anticipa una ca asta?

    Ușa se deschise fără de veste, iar el tresări, făcând apa din cadă să-i copieze mișcările trupului. În timp ce mama sa pășea în încăpere, deveni brusc conștient de limpezimea apei și dădu să se întindă după hainele pe care neglijent le abandonase într-un maldăr de dezordine pe marginea patului. Durerea și usturimea i se împrăștiară din nou în întregul trup.

    Mama sa îi aruncă o privire aproape amuzată.

    — Nu te sinchisi. Am avut destui ani să văd tot ce era de văzut din tine.

    Ocoli cada și îngenunche lângă el. Își întinse mâna dreaptă și îi apăsă alene umărul nevătămat.

    — Te doare? trăsăturile i se crispară.

   Pleidsteros o privi lung, în ochii ei mari, sticloși, albaștri și își ridică mâna dreaptă spre a ei. Degetele lor se întâlniră și simți căldura dulce a mâinii ei. Blândețea și dragostea ce-i alerga pe sub piele, dezmierdând-o încet pe a lui.

    Știa că dintre toți oamenii, ea cunoștea senzația și durerea. Avea nevoie doar să închidă ochii ca să revadă pielea arsă de obsidian a coapselor ei, să-și amintească durerea din ochii ei și teama de moarte ce-l cuprinsese când își abătuse pentru prima oară ochii asupra ei în acea noapte. Trecuse doar o lună, iar teama îi râcâi pieptul din nou, de parcă ființa i-ar fi fost transportată înapoi în acea clipă.

    — Nu cred că putem salva toată pielea arsă, dar să ne concentrăm mai întâi pe părțile pe care hainele nu le pot ascunde, începu ea, ridicând un creuzet pe fundul căruia se zărea un amestec verzui, ciudat, ce-i aminti cât de gol îi era stomacul și că nu mâncase încă nimic.

    Încet, fără ca vreunul dintre ei doi să vorbească, Padma începu să-i acopere cu acel amestec jumătatea de chip arsă, coborând pe gât în jos și oprindu-se undeva în preajma claviculelor. Restul arsurilor le unse cu o alifie ciudată, urât mirositoare, care-i fu absorbită imediat de piele. Iar el o privea lung, încercând să vadă prin ea, să citească printre sentimentele care-i umpleau inima. Putea doar să-și imagineze ce simte. Teamă și furie rece, pe fundalul unor rugăciuni înălțate spre Phoenix sau spre orice altă entitate care ar fi putut să o asculte. Și Pleidsteros își dori mai mult ca niciodată să o asigure că totul va fi bine, că nimic nu-l va răni sau frânge, că va rămâne mereu același băiat pe care l-a crescut. Dar știa că nu poate, iar asta îl înnebunea.

    — Mamă, cuvântul i se desprinse cu greu de pe buze.

    — Hm? Padma își roti ochii spre el.

    — Ce vom face acum? Se pare că ai preluat frâiele familiei.

    Un zâmbet reținut îi reordonă încrețiturile din jurul ochilor.

    — Mi-ar plăcea... șopti ea, iar vocea i se frânse. Mi-ar plăcea să putem pieri cu toții.

    Se așeză în genunchi lângă cadă și își lăsă privirea să cadă asupra podelei. Puse creuzetul lângă ea și își împreună mâinile în poală.

    — Mereu am visat la renaștere. Cum am putea ajunge la asta dacă nu pierim toți?

    Pleidsteros își înclină capul, încercând să evite durerea și adevărul mut din ochii ei. Nu știa ce avea de înfăptuit, nu avusese nicicând visuri mărețe ca tatăl său sau ca unchiul său, dar știa că nu-i venise încă timpul să piară. Nu putea să dispară pur și simplu din lume de parcă nici n-ar fi existat... Nu încă. Nu acum.

    — Pearson s-a dus primul, adăugă ea. Când obsidianul ce va ucide Phoenixul se va naște în familia Sarkis, atunci se va dezlănțui războiul. Ori vor pieri până la ultimul, ori vor cuceri, arde și nimici până vor renaște lumea, cită ea, la fel ca în acea zi, când Copilul de Obsidian se născuse. Nu înțelegi, Pleidsteros? Deja am început să pierim, nu e cale de întoarcere. Iar eu prefer să pierim cu toții acum, decât să vă mai știu pe oricare dintre voi ducându-vă înaintea mea.

    — Mamă...

   Își ridică puțin brațul, ca să-și întindă mâna spre ea, dar durerea îi acapară jumătatea rănită de trup așa că renunță imediat. Ce ar fi putut să-i spună? Că, acolo, undeva, pentru ei încă mai exista speranță? Și ce fel de speranță ar fi fost aceea? Nu ducea la nimic bun. Jalnică și nefolositoare speranță. Jalnică, jalnică, jalnică. Dar apoi se gândi la Phoebe; se gândi și la el însuși. Se gândi la câți ani aveau înainte, la cât de fericiți ar fi putut fi în timpul ce urma.

    — Ai putea face asta, mamă? Ai putea fi moartea familiei Sarkis? o întrebă.

    — Toți pierdeți esența, oftă ea. E nevoie de moarte pentru renaștere.

    — Și cum vom renaște? Nu avem nici eu, nici tu vreo certitudine că există așa ceva.

    Chiar dacă nu există, tot ar fi mai bine decât ceea ce trăim acum, putu citi răspunsul din expresia chipului ei.

    O bătaie imperativă, scurtă în fereastră le atrase atenția, iar Pleidsteros își întoarse repede privirea spre Arces care tânjea să intre înăuntru. Padma scăpă un surâs fugar și se îndreptă spre fereastră, permițându-i înaripatei să intre. O luă în brațe, iar păunul se strânse sub căldura trupului ei.

    — Fier topit, nu? mama sa zâmbi vag. Te topește obsidianul, se pare. Știu că doare, dar trebuie să ieși din apă la un moment dat, îi atinse din nou, în treacăt, umărul. Ar trebui să te îmbraci în haine cât mai subțiri.

    Padma lăsă păunul pe pat și începu să caute prin dulapuri, scoțând pe rând hainele potrivite, iar el se îmbrăcă, trăgând sporadic cu ochiul, să vadă dacă ea rămâne poziționată cu spatele față de el. I se părea că fiecare centimetru de material îi zgâria jumătatea arsă de trup într-un fel în care nicio haină n-ar trebui, în mod normal, să aibă puterea s-o facă. 

    Se așeză pe marginea patului, încercând să găsească o poziție comodă, în care pielea să-i fie cât mai mult atinsă de oxigen, iar usturimea să pară mai inofensivă decât era de fapt. Dar nu reuși și încercă să-și adune haoticele gânduri într-o rugăciune stranie și ciuntită, în timp ce mama sa se așeza în stânga lui.

    Pentru prima oară în viața sa, Pleidsteros Sarkis înălța o rugăciune Phoenixului. Se părea că frica îi îngenunchea pe toți în fața credinței. Cât de frică, atunci, trebuia să-i fie tatălui său și cum putea trăi încă cu asta? Pleidsteros își întoarse lent chipul spre mama sa. Cum rezista ea, cum reușea să se împace cu frica și să se afișeze încă atât de calmă?

    Padma îl privi pe sub sprâncenele dese. Buzele i se întredeschiseră lăsând prima silabă a unui cuvânt să alunece printre ele. Însă aceasta se topi în aerul dintre ei, când ușa se deschise brusc, iar Pleidsteros își simți inima sărind peste o bătaie din cauza șocului.

    — Știu! Știu! Știu!

   Phoebe intră înăuntru – o avalanșă de mătăsuri și de păr lung roșcat, încâlcit și învălmășit peste umerii ei goi.

    — Știi cum să nu bați la ușă? Pleidsteros se încruntă, făcându-i loc pe marginea patului.

    Sora sa îi oferi unul dintre surâsurile ei tainice și se apropie încet, de parcă secretul pe care-l deținea ar fi meritat tot timpul din lume. Se strecură printre ei și se așeză în centrul patului, silindu-i să-și rotească trupurile ca să o poată privi. În ochii ei strălucea o bucurie stranie. Pleidsteros se uită la ea de parcă acum o vedea întâia oară. Se schimbase ceva la ea în ultimele săptămâni. Nu ceva fizic, evident. Altceva. Era postura ei. Aura ei. Felul în care părul și pielea și ochii îi luceau, de parcă focul îi invadase persoana mai mult decât în mod obișnuit. Phoebe a lui ardea. Și ardea magnific, precum o stea în cerul întunecat al nopții.

    Observă alene cartea din poala ei și, pentru că literele erau cu capul în jos spre el, nu putu descifra niciun cuvânt.

    — Ei bine? Padma se aplecă încet, sprijindu-și un braț de saltea.

    Phoebe își feri cu emfază părul de pe frunte.

    — Știți cum a decăzut Casa Sarkis?

    Ceva din tonul vocii ei îi răscoli lui Pleidsteros stomacul. Era ca un vis sau ca o amenințare. Știa că orice ar fi, viața s-ar putea să i se schimbe. Și nu credea că mai avea nevoie de o altă întorsătură de situație.

    — Darkos, rosti sceptic.

    — Da, dar cum? Phoebe se aplecă spre el.

    — Lovitură de stat? propuse Padma.

    Phoebe își privi mama pe sub șuvițele rebele de păr.

    — Seducție.

    Pleidsteros își sprijini partea nevătămată a spatelui de stâlpul patului.

    — Are voie să citească așa ceva? își mută ochii spre mama sa, dar trăsăturile ei erau strănse și rigide, iar ea nu-l băgă în seamă, îndemnând-o pe Phoebe printr-o mișcare hotărâtă din bărbie să continue.

    — Cred că ați auzit de Philippe Sarkis, ultima regină Sarkis a Dwyrainului. Fiica și cea de a doua soție a ultimului rege Sarkis, Regele Peel.

    Pleidsteros nu-și amintea prea multe despre aceste nume. Cei care eșuaseră nu erau amintiți printre măreții Sarkiși precum Penjen sau Perisal sau Parthenia. Erau doar acolo, însemnări prăfuite în niște anale străvechi, care alunecau încet, dar sigur spre indiferență și uitare.

    — Philippe avea șaptesprezece ani când a devenit soția tatălui său. Darkoșii abia își începuseră ascensiunea pe scara socială în vremea aceea. Trei frați cărora nimeni nu le acorda prea multă atenție la curte. Până ce cel mai tânăr dintre ei și, se spune, și cel mai fermecător i-a atras privirea tinerei regine. Remyan Darkos, Phoebe rosti pedant fiecare silabă al acelui nume pe care toți îl cunoșteau. Pentru Sarkiși, numele Vulpii fără colți reprezenta simbolul decadenței.

    La început, Remyan a atras-o pe regină prin frumusețea sa sclipitoare, continuă ea. Apoi prin inteligența sa. Remyan părea să știe mereu tot ce Philippe voia să audă. S-a îndrăgostit în taină, se spune. Încet și blând, încât pentru mult timp nici ea nu a știut. Iar cu cât dragostea și admirația sa pentru vicleanul Darkos creștea, cu atât declinul familiei era mai aproape. Au început o relație ascunsă. O aventură despre care doar ce mai curajoși îndrăzneau să șoptească. Iar, odată ajunsă în mrejele sale, Philippe i-a spus lui Remyan tot ce trebuia să știe. Cele mai întunecate secrete ale dinastiei, cele mai slabe puncte și mai febrile visuri. Iar Vulpea s-a folosit de ele.

   A început să atragă nobili de partea sa. Să organizeze o întreagă armată împortiva dinastiei. Toți începuseră brusc să-l admire pe Remyan Darkos, amantul reginei. Se spune că Philippe i s-a oferit întru totul. Suflet. Și... și trup, Phoebe îi cuprinse cu privirea, sorbindu-le reacțiile.

    — Dar asta ar însemna că noi... Pleidsteros asimila cu groază toate informațiile.

    — ... avem puțin sânge de Darkos în vene, completă mama sa.

    Phoebe își înclină amuzată capul, iar părul îi alunecă din nou în față, acoperindu-i chipul.

    — Nu. Nu cred că fiul ei a fost al lui Remyan. Vedeți voi... glasul i se frânse; amuzamentul dispăru. Când a aflat, tatăl ei – soțul ei – a... a...

    — Violat-o, sfârși Padma pentru ea.

    În tăcerea și atmosfera brusc încordată din jur, ochii lui Pleidsteros și ai lui Phoebe incontestabil se întâlniră. Ai ei tremurau, încercând să păstreze lacrimile acolo unde le era locul. Ai lui o studiau, sceptici la început, încercând să ghicească o parte dintre gândurile ei și să-și înfrâneze o altă parte dintre ale lui. Mâna lui se întinse peste așternuturi, căutând căldura pielii ei. Dar n-o găsi... Iar asta îi strecură în trup, undeva în spatele sternului o răceală atât de cutremurătoare, încât pentru câteva clipe uită și de arsuri și de coșmaruri și de Darkoși. Iar ochii ei se rotiră și îi evitară pe ai lui. Vinovați, sticloși, înlăcrimați. Poate plini de milă. Pleidsteros își lăsă privirea în pământ. Îi era greu și lui acum să-i mai privească.

    Între ei, mama lor se întinse și luă cartea.

    — Viețile Sarkișilor, Philippe Sarkis, murmură ea. A, da. Scrie mai departe. Declinul a fost premeditat... Remyan a declarat că pruncul este al său, negând apoi această declarație și distrugând orice mărturie a ei... Uzurparea tronului, moartea regelui. Philippe fuge cu unchiul și mătușa sa... Restul uciși... Padma își ridică privirea din carte. Cred că toți știm ce a urmat, zise. Măcar acum știm că, dacă sângele a fost dat, unde s-a dus. Și ce legătură are Vulpea cu asta.

    Pleidsteros își întoarse privirea spre ea.

    — Și ce legătură am eu cu toate astea? Ce greșeală am făcut ca să merit asta? furia i se topi în glas, în timp ce gesticula frenetic spre propriul trup.

    Mama sa își îndreptă spatele, iar ochii ei îi studiară de câteva ori trupul. Arces scoase un strigăt ascuțit în încăpere și toți tresăriră. Padma privi păunul, iar cuvintele i se rostogoliră pe buze:

    — Ziceați că Phoenixul e printre noi. Dacă Phoenixul e unul dintre noi?

    Phoebe icni, iar Pleidsteros își întoarse instinctiv privirea spre ea. Alungă toată pâcla de furie și de nedumerire dintre ei. Iar el o văzu doar pe ea, cu prezența aceea redutabilă a focului. Și era gata să declare ceea ce întreaga sa ființă urla, dacă Padma n-ar fi vorbit înainte.

    — Sau a fost. Căci cred că Raajahhul l-a ucis, iar noi înfruntăm acum consecințele legilor unei religii a cărui zeu a pierit.

    Glasul ei amar umplu întreaga încăpere.

    — Suntem ai nimănui, șopti.

    Omg, look who's back XDD

   Fix 1 an de Războiul de obsidian sărbătorim azi, doamnelor, domnilor și non-binary. Scoateți băutura. Și ce carusel a mai fost anul ăsta. 22 de capitole și 119347 de cuvinte (cu o medie de 5360 de cuvinte pe capitol, I've just done the math :))) mai târziu, here we are.

    E cazul să fiți mândri de mine și să mă felicitați. Am tot căutat zilele astea inspirația aceea pe care am avut-o acum un an și, deși nu prea cred că am găsit-o, îmi place să cred că am trasat niște simetrii drăguțe în capitolul ăsta.

    Mi-e și groază de ce va urma :')).

    Păreri?