┏━━━━━━༻□༺━━━━━━┓

19. În drum spre fărâme

┗━━━━━━༻□༺━━━━━━┛

    Ziua în care va înțelege în ce mod funcționează mintea fratelui său va fi ziua în care toate dorințele i se vor îndeplini. Era conștient că nu va exista vreodată o asemenea zi. Iar asta îl făcea să se simtă și mai impresionat, și mai uimit de fiecare dată când Cesaryon dezvelea o mică părticică din planurile acelea bine ticluite ale lui.

    — Ești nebun? clipi brusc, încă uimit de cererea neobișnuită. De ce? Nu înțeleg.

    Cesaryon se lăsă pe spătar și îl privi amuzat, de parcă fusese mereu ceva evident acolo, ceva ce el era prea orb ca să observe.

    — Nu ți se cere să înțelegi, replică acesta.

    Învățase să nu se mai înfurie în astfel de situații.

    — Ar putea muri! Ești... de ce l-ai mai adus? Și toate vorbele alea despre putere. Dacă suntem mai mulți ne zdrobim mai ușor dușmanul... începu să rememoreze discuția lor din acea zi, în care totul păruse parcă mai simplu. Și mai e și treaba cu Vily. Tu chiar voiai să-i aduci aici ca să-i vedem și apoi să rămânem tot noi amândoi?

    Prințul își înălță sprâncenele, păstrându-și restul feței lipsită de expresie. Întrebarea rămase suspendată între ei. Pentru totdeauna.

    — O vrei? ochii lui căzură asupra desenului.

    Inima se strânse în el a îndoială. Cesare e de partea mea... Îl obseda. O mai visase. Și noaptea trecută, și acum două nopți. Nu o mai putea alunga. Se trezea asudat lângă Padrika sau orice altă femeie și le privea năucit fără să mai simtă ceva pentru ele. Toate păleau în comparație cu ea – o himeră, o copilă, o dușmancă. Se merita? Curiozitatea și dorința îl mistuiau puțin câte puțin. Și oricum nu ținea îndeajuns de mult la Julyan, încât o eventuală pierdere să-l răvășească. Nu în felul în care, totuși, ținuse la Servilyanna. Se merita? Poate că nu. Dar avea prea puține de pierdut.

     — Da, răspunse placid, încercând să se detașeze de orice resentiment ori regret.

    Fratele lui zâmbi. Un zâmbet din care nu deduse prea multe.

    — Dacă cineva ripostează, nu-l lua în seamă. Dacă cineva vrea să-l apere, nu-i da ascultare. Ar trebui să iei aminte de două ori la trecutul politic al oricărei persoane care va încerca. Orice stăruință de a lor, nu te va afecta pe tine. Am gândit-o bine.

    Avea mereu impresia că el nici măcar nu le gândea. Că doar le spunea și norocul își făcea treaba. Dar încetase să mai creadă în noroc și în coincidențe când acestea deveniseră prea miraculoase. Cesaryon putea gândi într-o secundă cât el într-un minut. Nu sfârșise prost niciodată când îl ascultase. Nu ar fi început el acum!

    — Bine, o facem.

    — Și nu va fi doar o participare onorifică, îl atenționă.

    Octavyan rânji.

    — Ești cu adevărat un șarpe. Mă întreb când mă vei mușca și pe mine.

    Cesaryon, cu același zâmbet enigmatic tronându-i pe chip, se lăsă din nou nonșalant pe spătar. Știa. Știa că pe el deja îl mușcase, în acea zi de demult, când îi oferise coroana. Și îi crease un soi de dependență la veninul său.

    — Cât despre Sarkis, prințul indică desenul, cred că ar trebui să ne schimbăm spionii. Unele informații duhnesc a minciună.

    — Cum ți-ai dat seama?

    Cesaryon surâse. Din nou crezu că era ceva evident, ascuns numai de ochii lui prostesc de orbi.

    — Hoții recunosc hoții, îi șopti conspirativ și se ridică.

    Îi fu greu să facă primii pași, dar apoi se redresă și cu greu ajunse la ușă. Înainte să se întindă să o deschidă, îl întrebă:

    — Ai de gând să le-o furi de sub nas?

    — Nu, majestate. Tu ai de gând. Eu mă asigur că nu ne-o fură alții pe drum.

    Și ieși. Octavyan rămase în scaunul său cu un surâs straniu pe buze. Erau cu toții niște ciudați! Chemă un servitor de afară și ordonă simplu, cu gândul încă la cererea neobișnuită:

    — Toți nobilii în sala tronului peste o oră.

    Avea să fie un turnir interesant. Și nu știa încă ce premiu să ofere! Privi pe fereastră și se gândi din senina la sora sa.

    Unde ești, tu, Servilyanna?

□

    Se așeză pe tron simultan cu fratele său ce își luă locul în jilțul inferior de lângă, destinat prințului moștenitor. Îi aruncă o privire amuzată și fugară, urmărind cum toți bărbații din sală abia dacă le acordă atenție. O, o vor face curând, regele rânji doar pentru sine. Și ce o vor mai face! Îi observă pe Bagga și pe Kiros glumind. Undeva, mai în stânga Harltz părea a căuta pe cineva și nu se opri până nu-l bătu Vladimmir Nikopoled pe umăr. Bijuu ajunsese deja la al doilea pahar de vin doar sub privirea lui. Octavyan se destinse în tron. Nu-și vedea fratele mai mic nicăieri.

    — Julyan? se înclină spre Cesaryon.

    — A fost cam ocupat azi-noapte, îi replică el fără să-l privească.

    — Serios? se încruntă.

    Prințul își roti ochii spre el și îl privi fără să-și miște capul. Zâmbi discret, iar Octavyan abia își putu reprima un hohot de râs. Era mai mult decât suficient ca să înțeleagă. Se îndreptă de spate și mai scrută încăperea până ce aceasta ajunse să debordeze de oameni. Julyan se strecurase și el într-un colț. Intrase printre ultimii. Îi făcu semn să se apropie și îl poziționă cu privirea aproape de tronul lui Cesaryon. Era nevoie să lase impresia unei familii unite. Apoi, tuși ca să le atragă tuturor atenția și lăsă privirile lor suspendate în aer, studiindu-i încă o dată cu un zâmbet complezent pe chip.

    — Turnir, rosti simplu, așteptând să vadă exaltarea, plictiseala sau revoltarea pe chipurile tuturor.

    Dar ei rămaseră la fel ca înainte, distanți și impasibili, de parcă tot ce dorise el să le spună fusese dintotdeauna evident. Nu se lăsă descumpănit și privi spre Nikopoled care punea în fiecare an după același anunț, aceeași întrebare:

    — Și în ce va consta premiul?

    Octavyan își roti încet capul spre fratele său. Cesaryon îl privi cu sprâncenele arcuite. Regele zâmbi. Prințul tresări.

    — Pământ, rotunji fiecare sunet, întorcându-și chipul spre nobili. Simțea încordarea în stânga lui de parcă ar fi putut-o tăia cu cuțitul.

    — Pământ? îngână Bagga încurcat.

    — Pământ, domnilor. Ceea ce dețineți voi a fost câștigat acum mult, mult timp de oameni ale căror oseminte nici măcar nu mai există. Nu aveți nimic pe meritul vostru. Așa că numărați câte proprietăți aveți. Fiindcă de fiecare dată când unul dintre fiii voștri va pierde, proprietatea cu reședința ei cu tot îi va aparține celui care l-a învins. Cred că învingătorul va avea destule castele și pământuri ca să-și mai dorească și un premiu în aur.

    Tăcere. Nu se desprinse nici măcar un murmur de pe buzele lor întredeschise a confuzie și uimire. Unora le luară minute bune până să înțeleagă la ce se referea. Alții deja se foiau nervoși pe loc. Cesaryon ardea lângă el, îl simțea. Julyan analiza totul asemenea lui. Îl lăsă să se mai bucure câteva clipe de propria liniște înainte să spună:

    — Din partea Casei Darkos va participa Julyan Darkos.

    Toate privirile se întoarseră spre tânărul prinț. Cu ochii fixați pe podea, chipul acestuia trecuse de la culoarea sa naturală la o paloare bolnăvicioasă. Înainte ca acesta să reușească măcar să spună ceva, Cesaryon adăugă:

    — Nobilii ce nu au fii să concureze vor fi nevoiți să-și aleagă campioni.

    Prințul se ridică, iar Octavyan – cu un zâmbet nonșalant pe buze – îl urmă. Avea să urmeze o ceartă, știa asta, dar în timp ce ieșea încercă să rememoreze expresiile stupefiate de pe chipurile tuturor, inclusiv ale fraților săi. Se simțea, în sfârșit, deasupra tuturor. Ieși pe ușa din dosul tronurilor în urma lui Cesaryon și o închise cu prudență în urma sa. Nu aveau să se oprească aici ca să-și reproșeze lucruri, erau prea aproape de toate urechile acelea flămânde. Așa că își urmă cu lentoare fratele șchiop, dintr-un salon în altul, în deplină tăcere, îmbăindu-se în norul invizibil de furie pe care acesta îl lăsa în urmă.

    Într-un final, prințul se așeză pe un scaun, iar regele, prefăcându-se cu totul neafectat, studie încăperea. După ce toate șaradele astea se vor fi încheiat, trebuia să se ocupe neapărat de renovare.

    — Ești nebun? vocea fratelui său tună în sfârșit.

    — Nu te-ai gândit la asta, recunoaște! îi zâmbi, privindu-l de sus.

    — Normal că nu! se stropși. Niciun om normal nu s-ar gândi la... Ce e în capul tău!? Prințul făcu o pauză, apoi pufni: E măcar ceva acolo?

    — Dragă frate, mă jignești! Octavyan se întinse spre un scaun, îl trase și se așeză cu un calm uluitor. Am gândit-o bine, făcu aluzie la cuvintele pe care Cesaryon însuși i le spusese cu doar câteva ore în urmă.

    — Sunt curios să aud! pufni acesta.

    Regele își așeză gamba unui picior pe genunchiul celuilalt și privind pe fereastra inundată de lumină, spuse:

    — Sunt revolte peste tot. Cu Julyan aici și Sarkișii mai hotărâți ca niciodată, le voi da de lucru ca să nu-și ocupe mintea cu niciuna dintre cauze. Se vor ucide între ei, lăsându-ne cu mai puțini dușmani...

    — ... și mai puțini aliați...

    — ... și cu mai multă autoritate. Vor reînvăța să se teamă de coroană așa cum o făceau cândva.

    Cesaryon îl privi fix.

    — Coroană pe care uiți cine ți-a dat-o! Aveam dreptul să știu de asta în avans, măcar. Ce credeai că demonstrezi luându-ne pe toți prin surprindere? Că ești atotputernic?

    — La fel cum îmi explici și tu în avans toate planurile tale?

    — Fiindcă n-ai avut niciodată nevoie să știi ce e în spatele lor! Nu te-a interesat, nu te-a afectat niciodată.

    Regele vedea furia clocotind în ochii lui. Înfricoșătoare, acaparându-i tot globul ocular, atrăgând parcă toată lumina din jur și preschimbând-o în săgeți azurii, mortale.

    — Ai fi fost mort fără mine până acum, adăugă Cesaryon. De o sută de ori mort.

    — Și tu de o sută de ori mai slab, îi replică.

    — Poate. Dar măcar în viață. Nu e despre putere aici, Octav, e despre supraviețuire.

    — Crezi că mama te-ar fi lăsat să trăiești?

    — Spre deosebire de unii membrii ai familiei, se opri ca să-i ardă total retina cu privirea sa, da, ar fi făcut-o.

    — Și atunci de ce m-ai ales pe mine? îl întrebă, deși în sinea lui, în ultimii șase ani, răspunsul fusese întotdeauna unul evident.

    Clătinându-se, prințul se ridică de pe scaun. Îl privea acum de sus, dominându-l cu totul. Privirea lui îi săpa în carne, în suflet, în încredere, peste tot. O clipă simți regretul. Usturător, mai abominabil decât dezamăgirea. Apoi Cesaryon vorbi pe un ton pătrunzător, ce-l făcu să nu se mai poată concentra la nimic altceva.

    — O puteam alege pe mama. Pe Vily. Iubirea lor – poate nu îndeajuns, dar era măcar iubire –, decât puterea de lângă tine. A doua era mai ușor de păstrat, poate de aia am ales-o. Regret? Niciodată. Dar tu o vei face.

    Octavyan tresări. Își înălță sprâncenele, privindu-l atent pe sub ele.

    — Nu se vor ucide între ei, Octav. Ai fost mereu lipsit de logică, îi zise fără nicio reține. Se vor alia împotriva ta. Împotriva dușmanului comun. Nu ei depind de noi, ci noi de ei. Nobilii au pus întotdeauna regii pe tron. Ei i-au răsturnat. Crezi că o gloată din popor a avut puterea să-i dea jos pe Sarkiși? Nu. Oamenii din jurul lor, oamenii în care se încredeau, au făcut-o.

    — Și tu ce ai de gând? îl întrebă pe un ton ce părea egal, însă în spatele lui, Octavyan putea să simtă toată nesiguranța ce punea cu repeziciune stăpânire pe el.

    — Momentan? Să te las să-ți folosești singur mintea idioată. Condoleanțe, îți spun de pe acum. N-ai să mai fi capabil să le auzi când ne revedem.

    — Când ne revedem? îl îngână încurcat.

    Cesaryon apucă strâns cârja. Furia se topise, lăsând loc acelei răceli și lipsei de expresie pe care le cunoștea prea bine.

    — Plec.

    Octavyan rămase perplex. Îl privi cum se îndreaptă spre ușă și abia reuși să-l întrebe:

    — Unde pleci?

    — Cine știe? îl privi acesta peste umăr. Mă retrag într-un conac la țară, pe care Julyan ar face bine să nu-l piardă în turnirul ăsta. Sau poate mă voi alia cu dușmanul, cine știe?

    Himera roșie părea că stă lângă el. Nu-i vedea chipul, dar era sigur că aceasta îi zâmbea.

    Cesare e de partea mea.

    — N-ai face asta!

    — Propun să o întrebi pe prețioasa fată Sarkis dacă am făcut-o sau nu când o vei întâlni.

    Cea mai stupidă întrebare îi părăsi buzele.

    — O voi întâlni?

    Cesaryon zâmbi amar și ieși, lăsând ușa deschisă în urma sa.

    Fratele său îl alesese pe el nu fiindcă își dorise doar putere, ci fiindcă el era singurul căruia i-ar fi fost indispensabil. Și acum, rămas fără el, Octavyan simțea cum se prăbușește.

□

    Tăcerea se abătuse asupra regelui în urma plecării lui. Era densă și era amară ca o amintire a unui cuvânt ce răsuna iar și iar ca un ecou îndepărtat al unui vânt întunecat. Trădare. Însă în sinea sa, Octavyan se simțea mai mult trădat ca frate decât ca rege. Ca om. Pentru prima oară în viața sa, se simțea cu adevărat slab, fragil și inferior.

    Slab, nu fiindcă el îi călcase în picioare planul. Nu fiindcă Cesaryon îl lăsase fără de sfaturile sale ca niște săgeți ce nu dădeau nicicând greș. Era slab, căci toți aveau să știe de acum: era cu un nebun mai puțin în jurul tronului. Un nebun mai puțin de care toți să se teamă. Era slab ca rege, căci era incredibil de versatil ca om.

    Fragil, nu din cauza sentimentelor vraiște ce se îngrămădeau în pieptul său și explodau în fuioare de întuneric ce-i înghițeau pe rând inima, plămânii, stomacul, creierul... Era fragil pentru că nu fusese nicicând conducătorul, monarhul. Era doar o jumătate din el. Și acum era o jumătate singură. Cesaryon avea săgețile, el era arcul. Și acum, nu mai avea cu ce ținti. Fusese păgubit de proiectile.

    Inferior, nu grație defectelor ori calităților sale, a căror comparație cu cele ale fratelui său era lipsită de ajutor sau sens sau tâlc. Nu se simțea inferior pentru că Cesaryon avusese puterea să hotărască singur să plece, când toți știau bine că el nu o avea. De fapt și de drept, nici nu se simțea măcar inferior față de Cesaryon. Ci față de toată lumea din jur, mai puțin el. Se simțea inferior față de Julyan, căci el – dacă va câștiga – o va face pe propria iscusință și putere, nu pe baza unui drept blestemat din naștere. Se simțea inferior față de Padricka, căci ea avea pe cine plânge dacă frații ei aveau să piară în turnir.

    El nu mai avea pe nimeni...

    De Julyan îi păsa prea puțin, Vily era deja pierdută. Tatăl său – mort, mama pe care n-ar fi putut-o simpatiza vreodată era moartă și ea. La Padricka nu ajunsese încă să țină. Nu știa dacă îi arătase vreodată afecțiune sinceră lui Cesaryon, dar știa că era singurul în viață care mai conta. Iar o durere surdă, un junghi invizibil, un pumnal din fum și dezamăgire îi împunseră toate trei la unison pieptul, conștientizând cu o durere demnă de un om slab, că singura persoană la care ținea cu adevărat, nu simțea la fel înapoi. Dacă ar fi făcut-o nu ar fi plecat.

    Se ridică din patul său, în dimineața următoare, privind cerul înnorat, lumina cenușie, moartă abătută peste curte și, mai jos, în depărtare, peste capitală. Fratele său avusese dreptate. Oamenii veniseră să-l implore pentru Julyan, însă înainte ca asta măcar să se întâmple, nobilii îngenuncheaseră pentru fiii lor sau pentru lipsa acestora. Singurul pe care nu-l văzuse fusese Kiros, care nu avea fii, dar nici rugăminți de adresat. Pentru Julyan venise ultima persoană la care, probabil, se așteptase toată lumea: Flavien Syrill. La început, încă apăsat de dezertarea furioasă și tacticoasă a lui Cesaryon, îl luase în râs pe săracul nobil.

    — Îmi iei familia la rând Syrill? îl întrebase.

    Dar el nu avea o familie – cel puțin nu una adevărată. Se gândise îndelung la asta, până ce Flavien îi răspunsese cu:

    — Dacă prințesa ar fi fost aici, v-ar fi cerut același lucru.

    Prințesa, Octavyan pufnise laconic numai pentru sine. E moartă, îl privise în ochi, în timp ce pupila i se contracta și toate trăsăturile feței i se regrupau în linii drepte, aproape mecanice și inumane.

    — Dar nu e, replicase în schimb, mutându-și privirea spre inelele de pe degete.

    — Dacă v-aș spune unde e, glasul lui sunase ca al unui șarpe în tensiunea palpabilă din încăpere, l-ați scuti pe Prințul Julyan de această îndatorire?

    Octavyan cu greu reușise să-și înfrâneze o tresărire a trupului, o ieșire furioasă sau un ce stupefiat și gâtuit din adâncul gâtului. Întrebarea sunase a capcană, a trădare și a viclenie. Sunase a Cesaryon și își luase câteva clipe de reflecție. Totul era incert și încețoșat acum.

    Dacă v-aș spune unde e...

    Începuse să pună cuvintele cap la cap. Le punea și acum, doar gândindu-se la asta. Dacă Flavien ar fi știut în tot acest timp unde se afla Vily, de ce tot teatrul acela de iubit părăsit, de bărbat cu inima frântă? De ce privirea aceea goală și ochii strălucitori, parcă înlăcrimați? Nu. Fusese de bună seamă o întrebare capcană. Era un soi de apropos bine bătut, pe care îl receptase cu iscusință. Poate că s-ar fi putut descurca totuși și fără Cesaryon. Gândul se frânsese când cuvintele îi alunecaseră nestăvilite de pe buze.

    — Toți știm că există moarte, Syrill. Nimeni nu știe unde se găsește, deci mă îndoiesc că ai putea deține o asemenea informație prețioasă.

    Accentuase ciudat și fără să gândească lexemul prețioasă. Detestabilă ar fi fost un cuvânt mult mai portivit.

    Bărbatul tresărise, ochii i se măriseră, din irisul albastru mai rămăsese doar o fâșie îngustă. Pupilele mari, întunecate nu-l atrăseseră înăuntru așa cum deseori făceau cele ale lui Cesaryon sau ale Padrickăi, însă citise în ele evidenta îndoială. De acum, semănase în inima acelui om îndoiala că-și ucisese propria soră. Indirect, poate o făcuse. Îi va ucide pe toți până va rămâne singur. Gândul i se păru întunecat și se îngrozea de fiecare dată când îi acapara mintea. Frica pură și tenebră îl stăpânea câteva clipe, ca mireasma unui trandafir ținut în mână de moarte. Sau de o himeră roșcată.

    El și Flavien se priviseră în tăcere, apoi gestul celui din urmă îl surprinse. Bărbatul se ridicase, înconjurase biroul și căzuse în genunchi la picioarele lui. Octavyan îl privise plin de dezgust, în timp ce privirea lui Flavien devenise paralelă cu podeaua. Implora ca un cerșetor în numele unui băiat cu care nu ar fi trebuit să aibă nicio legătură. Și înainte să lase acest gând, acele îndoieli să înflorească, Flavien făcuse o mărturisire tulburătoare pentru un rege atât de slab și de fragil și de inferior precum el.

    — Lordul Kiros va porni o revoltă împotriva majestății tale, dacă nu o faceți.

    Unde naiba ești, Cesare, când am cea mai mare nevoie de tine?

    Nașterea unui Copil de Obsidian în familia Sarkis, revoltele continue din Veragen – totul părea lipsit de importanță în fața unei astfel de noutăți. Kiros fusese omul mamei sale. Kiros nu avea băieți. Nu avea ce să piardă. Și, oh, în numele lui Ceasius, Octavyan deja își închipuia! Kiros voia să-l ridice pe Julyan pe tron.

    — Nu o voi face.

    Și, totuși, răspunsul să fusese nu. Poate din orgoliu. Poate ca să-i demonstreze lui Cesaryon că nu va mai avea la ce să se întoarcă când o va face sau că nu va da înapoi din cauza unei amenințări. Că o va înfrunta. Dar Cesaryon nu era acolo și cineva care cunoștea secretul unei rebeliuni fusese, în schimb. Se ridicase în picioare și îl privise cu același dezgust îndoit cu dezamăgire pe Flavien Syrill. Apoi ordonase gărzilor să intre, să-l ia și să-l închidă. Iar acesta se supusese pierdut, revenit în ipostaza îndrăgostitului nenorocit.

    Îi era scârbă de un asemenea om care, cunoscând secretele altuia, venea și îl trăda. Ca să-l salveze pe Julyan. Se zice că scopul scuză mijloacele, dar Flavien Syrill își alesese cu adevărat un scop bizar.

    Își desprinse privirea de fereastră și se puse în acțiune, gata să înfăptuiască singur lucruri mărețe. Nu-l mai avea pe Cesaryon, nu-și mai avea nobilii, dar mai avea încă un popor vast, flămând și în așteptarea unei binecuvântări.

□

    În primul an al domniei sale nu se preocupase cu un turneu regal prin vastul Dwyrain. Fusese prea ocupat să refuze orice formă de regență și să testeze încrederea oamenilor din jurul său, ca să mai aibă timp și de asta. Apoi, venise luxul siguranței din interiorul palatului și toate plăcerile cu care acesta îl răsfăța. Împrăștiind călare mulțimile de oameni care se înghesuiau să-l vadă, realiză că știa prea puțin despre oamenii ce trăiau în afara palatului. Treaba sa fusese mereu să dea legi, să se înfurie și să poruncească, să semneze și să vorbească. De restul, toate, se ocupase Cesaryon, împingând în fața lui doar rezultatul final.

    Dar nici Cesaryon nu părăsise prea des împrejurimile capitalei. Se îndoia că oamenii din toate provinciile Dwyrainului știau că el, Octavyan, era monarhul, șeful suprem, ci nu guvernatorii pe care tatăl său, cu mult timp în urmă, îi numise.

    Inspirând aerul nesățios și repugnant de urină, fecale, fructe și legume, mâncare și murdărie, toate înmiresmate de florile ce parcă nu erau la locul lor, aproape la fiecare fereastră a vreunei case, realiză că nu doar Curtea Regală era un loc complex, plin de tipologii umane. Centrul capitalei sale configura adevărata diversitate a lumii.

    — Faceți loc, trece Majestatea Sa, Regele Octavyan al Treilea de Dwyrain, din Casa Darkos, Taur, Șarpe sau Vulpe și Deținător al Coroanei Împurpurate!

    Oamenii se îngrămădeau să-l observe și se îndoia că, prin alaiul de nobili ce-l însoțea și toate gărzile care-l în conjuraseră strategic, oamenii își dădeau seama care era cu adevărat regele. Însă ridică mâna și încercă să zâmbească, în stânga, în dreapta, înainte și înapoi, smulgând șoapte și icnete de uimire, urări de bine și strigăte de toate felurile din partea oamenilor. Copiii deja decapitau florile de prin ghivece, aruncându-le spre alaiul său. Capul unei narcise îi căzu în poală și îl ridică, lipindu-l de buze. Îi porunci apoi unui străjer să-l dea fetei cu ochi mari din colțul străzii, iar aceasta aproape se topi când primi floarea.

    Era o euforie incredibilă peste tot în jur și se întrebă de ce nu făcuse asta mai înainte.

    Apoi, la câteva străzi distanță, ochii tuturor oamenilor începură a se desprinde de pe el și a se îndrepta spre cer.

    — Nu sunt un credincios, îl auzi pe lordul Bijuu bolborosind în apropiere, dar cred că Ceasius mă cheamă la el.

    Octavyan își înălță încurcat privirea spre boltă, iar suflul i se opri în laringe. O minune pe cer. Peste sfera aurie ce era Soarele, o pâclă întunecată și rotunjită punea stăpânire. Luna, își spuse în gând. Era o eclipsă, învățase despre asta.

    — Proastă zi v-ați ales, majestate, glasul lui Bijuu continuă să răzbată peste forfota stupefiată a mulțimii. Eclipsa nu e semn bun.

    Își opinti calul și îl privi pe nobil în ochi. O idee îl lovi brusc.

    — De ce crezi că am ieșit, Bijuu? Am ieșit să vedem eclipsa.

    Lordul își pogorî o clipă privirea și îi scană îndoielnic chipul.

    — Știați că va fi?

    — Desigur. De ce altfel aș fi ieșit chiar azi?

    Bărbatul dădu să formuleze un răspuns, dar renunță imediat. Privi în spate și le spuse și celorlalți că acesta era motivul ieșirii lor. Curând, murmurul ajunse în mulțime, iar aceasta începu din nou să îl aclame.

    — Regele știa că Luna va acoperi Soarele! urlă cineva din mulțime, iar Octavyan încuviință cu un zâmbet complezent pe chip.

    — Doar regele are putere și asupra cerului! strigă Nikopoled din spate, iar oamenii îi ascultară atenți dezvăluirea.

    Poate că Cesaryon se descurcase cu inteligența, dar el se putea descurca la fel de bine cu minciunile și improvizația. Pentru câteva clipe, înconjurat de uluirea poporului său, regele nici nu-i mai simți absența. Apoi, un bărbat cățărat pe niște lăzi, întrebă în timp ce convoiul trecea pe lângă el:

    — Dar regele poate controla foamea și sărăcia?

    Aclamațiile se stinseră – din nou – și aceeași interogație fu vociferată pe o distanță largă. Octavyan se încordă și ridică o mână.

     — Tăcere! urlă un străjer. Tăcere, regele vrea să vă vorbească!

    Și se făcu tăcere. Pielea începu a-l furnica. Sute de priviri ațintite doar asupra lui, apoi șoapte purtate de vântul și atmosfera întunecate. Mărul lui Adam îi juca în gât. Ce era de spus acum? Lumina orbitoare, a sfertului de astru eliberat de eclipsă îi intră în ochi, arzându-i orice gând, orice plan, orice lipsă de pregătire.

    — Regele vostru, începu Octavyan, a hotărât să-i asuprească pe cei cu bani și cu burți pline, pentru a vă arăta că răul lumii nu vine doar pentru o categorie de oameni.

    Ridică mâna spre cer și flutură sugestiv spre miracolul celest.

    — Lumina Dwyrainului a fost acoperită de ani întunecați, în care principiile umane au pierit. Dar vă promit că în timpul domniei mele acestea vor renaște, precum și Soarele va lumina din nou după eclipsă!

    — Și ce garanție putem avea că asta se va întâmpla? întrebă omul care vorbise și înainte.

    Cuvintele i se blocară în gât, dar nu-și întoarse privirea spre nobilii săi. Nu era atât de lipsit de minte, încât să dea fuga la ei când vorbele și ideile cele bune luau o pauză.

    Dar un glas – care nu era al său – răsună din cealaltă parte a străzii, cunoscut și impunător, un glas de conducător, un glas de rege. Kiros avansa călare din direcția opusă, cu un fastuos aer de suveran, afișând pe chip un zâmbet inteligibil. Venise să-și revendice revolta.

    — Pentru că pe tron se va înălța un alt rege. Mai tânăr, mai bun și mai înțelept. Asta e garanția noastră! Julyan Darkos al IV-lea de Dwyrain.

    Poate, dacă mulțimea ar fi tăcut, Octavyan și-ar fi căutat fratele mai mic cu privirea. Poate, dacă uralele nu s-ar fi preschimbat în huiduieli, regele ar fi făcut un acces de furie, urlând porunci fără noimă. Dar rămase perplex, gândindu-se cât de prost fusese să nu acționeze imediat ce Flavien îi dezvăluise planurile nobilului ce înainta mândru și dezarmant printre oameni.

    Smulgea zâmbete și priviri pline de speranță. Smulgea încredere – încrederea oamenilor care ar fi trebuit să fie ai lui. Octavyan nu credea că se simțise mai neputincios vreodată. Se desfigura încet, se prefăcea în fărâme, văzând poporul care cu doar câteva minute în urmă îl aclamase, întorcându-se cu spatele la el de parcă era un străin, un nimeni.

    Bijuu își întinse o mână pe el și îl atinse precaut pe umăr.

    — Majestate, cred că ar trebui să plecăm până nu se ajunge la un atentat.

    — Nu fug, fața i se reorganiză în acele colțuri și linii dure, care trădau încăpățânarea.

    — Majestate...

    Octavyan dădu pinteni calului, îndreptându-se spre Kiros. El era neînsoțit și, totuși, departe de a fi singur. Un zid de oameni se interpuse între ei și își aminti de ziua în care tot ce avusese el fusese armata. Dorul și agonia de a nu-l avea pe Cesaryon la dreapta sa îi injectară din nou sufletul cu lipsă de venin. De drog. De putere.

    De sute de ori mort.

    Kiros privi spre mulțime.

    — Știați că regele și-a trimis propria soră spre pieire? A comandat uciderea mamei sale? A fost cel care și-a ucis tatăl ca să ajungă mai repede pe tron?

    Octavyan simțea că fierbe și doar Ceasius putea cunoaște motivul pentru care limba sa se simțea prohibită din a-i urla nobilului cuvintele mincinos și trădător. Doar un adevăr și jumătate fusese în ceea ce spusese el. Iar născocirea grosolană că și-ar fi ucis iubitul tată îl lovise din plin, aproape la fel de mult ca plecarea lui Cesaryon.

    — În ultimii șase ani Dwyrainul a prosperat! strigă Octavyan, deși nu-și putu ascunde nici tremurul din glas, nici paloarea feței și nici disperarea ce căzuse ca o perdea asupra judecății sale. În ultimii șase ani, în care eu am fost rege!

    Kiros râse, iar fiindcă mulțimea tăcea cântărind situația, hohotele lui se loveau de colțul fiecărei case, revenind înapoi mai puternice și mai zeflemitoare.

    — Știți cine v-a condus de fapt? Un adolescent egotist, cu o minte înaintea vârstei sale. Regele, aici de față, a fost doar păpușa unui băiețel care a știut perfect cum să se joace cu puterea. Dar acum păpușarul regelui nostru și-a dat demisia. Și știm cu toții că nu putem fi conduși de o păpușă! Fiindcă nu are suflet, zâmbi Kiros machiavelic la final, dezvelindu-și dantura perfectă.

     Simțământul care îl cuprinse pe rege veni repede ca niște lacrimi. Se trezi brusc că-l dor obrajii, fiindcă îi rosese pe interior. Nu se simțea nici gol, nici dezgustat, nici frustrat și nici măcar deznădăjduit. Era un strop de furie, da, poate, cea care îl acapara. Era un foc straniu, dar era și rușine. Cum de putuse să fie atât de prost, încât să creadă că nimeni nu va putea întoarce vreodată toate astea împotriva lui? Găsi pedeapsa părăsirii lui Cesaryon mai cruntă decât ar fi meritat. Și toate astea pentru că-i ascunsese un nenorocit de plan care, la început, păruse chiar distractiv!

   Fără să gândească, o mână îi coborî repede spre spadă, fiind încurajat de un iureș amețitor de căldură. Degetele atinseră mânerul dur, frumos sculptat, potrivit pentru degetele ce-i pulsau a nedreptate. Îl strânse în pumn. Metalul vibră, trimițându-i fiori eliberatori de răcoare în tot trupul. Voia doar să vadă lumina eclipsei lucind pe spada sa. Voia să o vadă mânjită de sângele lui Kiros. Apoi de sângele lui Julyan. Voia să dea un ordin cât mai repede cu putință ca Flavien Syrill să fie torturat până la moarte în celula sa. Voia, voia, voia...

    Dar glasul unei femei pretinse altceva.

    Înainte să fie izbit de cuvintele ei, Octavyan sesiză sensibilitatea glasului acesteia. Relevator, surpins la rându-i, grațios și oarecum evident. Vocea femeii spintecă atmosfera. Era ca un cântec, dar nu unul de război. Ceva îl duse cu gândul la pace, la o rândurie uluitoare, care trimitea toate lucrurile la locurile în care fuseseră dintotdeauna destinate. Iar simplul gând că toate se potriveau astfel, că inima lui nu găsea nicio fisură în cerința femeii, că lordul Kiros rămase la fel de mut ca și el, îi infiltră un cub de gheață – gheața panicii și a terorii – în sânge.

    — Atunci să fie rege Prințul Cesaryon, dacă tot el a condus în acest timp!

    Bijuu înaintă spre el prin mulțime și se aplecă, șoptindu-i în ureche.

    — De când ați pomenit cuvântul renaște sub fenomenul eclipsei, am știut că nu-i a bună.

    Privi spre femeia care vorbise. Ținea un prunc la piept, dar privirea ei era hotărâtă. Nu era prea frumoasă, dar putea recunoaște că era curajoasă. Și deșteaptă.

    Și brusc, o voia moartă.

    Nu, un glas care nu era al lui, un glas de femeie, un glas dulce și tulburător îi răsună în minte. Moartea deschide calea spre renaștere.

    Apoi, își dădu seama că nu mai știa ce voia.

    Am intrat într-un writer's block teribil imediat ce a început vacanța (aveam de gând să postez 5 capitole luna asta, haha, ce glumă bună) și, deși n-ar trebui să-mi găsesc vreo scuză pentru asta, dacă acest capitol pare oarecum rupt pe la jumătate, ăsta e motivul.

    Păreri? Sfaturi?

    tEoRii CoNsPiRaȚiOnIsTe?