┏━━━━━━༻□༺━━━━━━┓

18. Nu.

┗━━━━━━༻□༺━━━━━━┛

    Știa că totul se va sfârși curând. Apoi lumea se va cutremura, iar pământul avea să se surpe. Simțea vântul ce preceda furtuna biciuindu-i trupul – fictiv, bineînțeles –, iar întunericul împânzea cu o repeziciune îngrozitoare orice cer pe care Servilyanna îl putea cunoaște.

    Privi spre bătrânul luptându-se să respire de pe pat. Nu îi era milă de el. Nu-și dorea să se însănătoșească. Dar se ruga cu o ardoare bolnavă ca acesta să nu piară. Nu fiindcă îi era rege. Nici fiindcă îi era tată. Mâna ei o găsi pe a geamănului său și îl privi în ochi. Se zărea o nerăbdare aproape frustrantă în pupilele lui. Servilyanna nu voia ca Tiberyon Darkos să moară, căci știa că declinul uneia dintre persoanele a căror dragoste încerca să o câștige avea să fie premeditat. Ori al adolescentului ce privea îngrozit patul – Octavyan, fratele ei cel mai mare. Ori al femeii ce-și aduna oastea afară – mama sa cu inima ca un sloi de gheață.

    Cesaryon îi strânse mâna, iar fata tresări. Mai era și viitorul lor ce depindea de învingător. Niciuna dintre tabere nu-i avea la inimă. Ce se va întâmpla cu ei când detestatul lor tată, oricum, va pieri?

    Regele tuși, un grohăit bolnav și amar reverberând în toată încăperea. Cesare se crispă lângă ea. Vily închise ochii.

    — Unde-i maică-ta și puiul ei? scuipă muribundul întrebarea.

    — Nu vor veni, tată, răspunse Octavyan. Tonul lui era rece, dar Vily îi putu simți tremurul până în oase.

    — Să nu-i lași să trăiască!

    — N-o voi face.

    Prințesa își deschise ochii, iar spaima o răscoli când întâlni irisurile tatălui său fixate asupra sa. Cumva... se referise la ei – la ea și la Cesare? Nu. Trebuia să fie vorba de mama și Julyan. Ea nu greșise cu nimic. Făcuse tot ce-i stătuse în putință să nu-i iasă în cale și să pară cuminte!

    Ochii lui se plimbară asupra chipului ei. O sorbea din priviri. Îi scana prelung fiecare trăsătură. Mușchii obrajilor pulsând de nerăbdare și buzele tremurând de teamă. Apoi, ochii lui îi întâlniră pe ai ei și se opriră acolo, privind-o lung, cumva ciudat, într-un fel ce o umplu pe copilă cu răceală și căldură deopotrivă. Era întâia oară când, parcă, el manifesta un soi distant de interes față de ea. Regele nu o mai privea cu repugnare și, brusc, începu să nu-l mai privească nici ea cu supunere sau teamă. Își semeți bărbia, dorind să-i spună că era mai mult decât orice își închipuia el că poate fi. Însă privirea lui se mută asupra fratelui ei, iar dezamăgirea spulberă ascensiunea întregii speranțe ce se înfiripase între ei...

    Două săbii. Două lame ciocnindu-se una de cealaltă. Servilyanna nu putu asemăna cu altceva impactul privirilor celor doi. Reci și electrizante, trimițând în jur fiori incandescenți de furie și de ură. O clipă, își dori să se pună în fața lui Cesaryon, fiindcă se temea că privirea tatălui lor avea să-l omoare. Dar, reprimându-și gestul o clipă în plus, se gândi că lucrurile s-ar fi putut desfășura chiar pe dos. Se uită cu coada ochiului la Octavyan. Și el părea gata să apere omul alături de care stătea de forța nimicitoare a privirii celuilalt. Regele închise primul ochii. Îl simți pe Cesaryon expirând profund lângă ea.

    — Nici pe ăsta să nu-l lași să trăiască, Octavyan, vorbi el cu ochii încă închiși. Te va distruge. 

    Servilyanna își privi cu teamă fratele. Clipi de două ori, crezând că visează când zâmbetul acapară jumătate din chipul lui. Glasul lui răspunse, însă, înainte ca ea să poată diferenția visele de realitate.

    — Da, Octav, fă tu treaba pe care majestatea sa n-a fost în stare să o facă!

    Foc.

    Rămase stană de piatră, în timp ce ochii regelui se deschiseră, iar tensiunea încercă încăperea. Știa că totul se va sfârși curând. Cu o explozie.

     — Cesare... îl strânse de mână, încercând să-i atragă atenția. Te rog...

    — E un monstru! tună regele.

    — Mă întreb pe cine moștenesc!

    — Uită-te la mine! Uită-te la mine! Când mor eu, tu vii cu mine.

    O lacrimă se scurse pe obrazul prințesei. Se simțea atât de neputincioasă, încât începu să tremure de frustrare.

     — Atunci, mori.

    Ochii regelui erau atât de bulbucați, încât Servilyanna crezu că aceia vor fi primii care vor exploda. Nu mai văzuse nicicând un om pierind până acum. Cu ochii vezi lumea, deci aceia trebuie să se stingă primii, nu?

    Pieptul lui fu cel care explodă primul. În cascade de sânge ce i se revărsau pe gură, mânjindu-i buzele, cămașa și patul. Octavyan sări înspăimântat, încercând să-i îndese niște doctorii pe gura clocotind a sânge.

    — Moare, șopti ea, iar Cesaryon își retrase mâna dintr-a ei. Nu! se întoarse să-l prindă. Nu-l asculta, nu te duce cu el!

    Fratele ei o privi confuz la început, apoi un zâmbet ironic i se revărsă pe buze. Era un tablou macabru. Regele înecându-se în propriul sânge, moștenitorul sugrumându-l cu pilule încercând să-l salveze, cel de al doilea fiu rânjind în fața morții de parcă era doar o nimica toată și lacrimile ei nefolositoare pătându-i obrajii. Frumusețea, dacă existase vreodată, se risipise cu totul. Era o pictură dominată de întuneric și de moarte. Își trase nasul și își îndreptă privirea spre ușă, când tusea se opri, iar regele rămase nemișcat.

    — Monstrule! răcni Octavyan, iar Cesaryon începu să râdă.

    O străfulgerare, o strălucire o opri din a țâșni direct pe ușă afară. În furia lui febrilă, Octavyan aruncase spre fratele său cu primul lucru ce-i venise la mână. Strălucitoare, încrustată cu pietre prețioase, coroana plonja acum spre geamănul ei. Cesaryon se feri cu grație, în timp ce Octavyan realiza cu greu ce proiectil tocmai folosise. Ea, însă, nu se gândi de două ori. Privirea încurajatoare a lui Cesare o îndemnă să se aplece și să ia coroana în mâini. Era mai grea decât crezuse.

    — Adu-o la mine, Vily! glasul lui Octavyan tremura.

    Ochii lui Cesaryon îi porunceau exact contrariul.

    — Fugi, Vily! Fugi!

    Nu așteptă nici un al doilea îndemn. O zbughi pe ușă afară, cu urletele fratelui său mai mare dominând fundalul. Alergă pe coridoare, fără să se oprească. Gâfâia, iar coroana amenința să-i alunece printre degetele transpirate. Nu știa unde să se ducă, era indecisă și amețită și buimacă. Tatăl ei tocmai pierise și nu știa ce simțea. Își trădase fratele mai mare și, o dată cu el, toată dragostea pe care spera să o câștige. Strânse coroana la piept, încercând să-și pună gândurile în ordine, dar o siluetă la fel de înaltă ca și ea o prinse cu repeziciune de cot și o târî afară din acel castel. Cesaryon i se alăturase în acel jaf nebun. Își înfipse călcâiele în marmură când ajunseră în dreptul ușii și-l sili să o privească.

    — Ce facem acum, Cesare? întrebă disperată.

    El tăcu. Și când tăcerea și inconștiența lui o împresurară, se simți ca lovită în moalele capului. Mereu avusese încredere în mintea lui! Nu era ăsta momentul să-i trădeze așteptările.

    — Alegem regele, murmură el, privind afară.

    Gălăgia răzbătea acolo. Prințesei îi fu teamă să-i urmărească privirea.

    — Nu poți fi tu regele? întinse coroana spre el.

    Prințul făcu un pas înapoi de parcă îi întinsese un fier înroșit.

    — Nu, răspunse aspru și o apucă de mână. Nu, repetă de parcă ar fi dorit să se convingă singur.

    Ea rămase pe loc. El se reîntoarse să o privească.

    — Nu.

    — Ne urăsc! lacrimile o podidiră din nou.

    — Când n-au făcut-o, Vily!?

    Tăcu. Știa că nu putea răspunde – că nu exista răspuns. Își șterse lacrimile cu dosul palmei și îndrăzni să privească afară. Mulțimile de oameni tălăzuiau prin curte. Persoane ce se căutau unele pe altele. Alții care porunceau. Unii ce abia acum se aciuau într-o tabără.

    Și Servilyanna pricepu. Pământul deja se surpase.

    — Cesare, își întoarse privirea spre el.

    — Vily?

    — Eu nu te urăsc.

    Buzele lui tremurară și zvâcniră apoi într-un zâmbet atât de mic și de sincer, încât zâmbi și ea, gândindu-se doar că îi adusese lui un strop de fericire.

    — Știi de ce nu te urăsc? continuă.

    El înclină capul, apoi ridică din umeri. Mulțimea și forfota de afară nu mai existau. Erau doar ei.

     — Pentru că tu nu mă urăști pe mine, răspunse.

    De această dată se încruntă. Înțelese sensul cuvintelor sale mai repede decât îi luase ei să le rostească.

    — Vily, nu funcționează așa...

    — Trebuie! împinse din nou coroana spre el. Tavy... Tavy nu mai are acum pe nimeni. Tata e mort. Are... are nevoie de noi, Cesare! Crede-mă. Dacă noi nu-l mai urâm, nici el nu ne va urî.

    — Nu de la noi a plecat ura!

    — Și mama, continuă ea, prefăcându-se că nu-l aude. Mama ne-a născut! Ne iubește. Știu că o face! stărui. Dacă reușim să-l convingem cumva pe Tavy că-l iubește și pe el cu siguranță se vor... se vor înțelege.

    — Vily...

    — Trebuie! repetă și îi flutură coroana prin fața ochilor. De ce nu ești de acord cu mine?

    — Nu e atât de ușor.

    — Atunci hai să facem să fie! o altă lacrimă îi brăzdă obrazul.

    Fratele ei o privea chinuit. La început, incertitudinea era totul în ochii lui. Apoi, cu fiecare clipire începea să se risipească, lăsând locul unei lipse de expresie ce o încurca. Mâna lui se întinse simplu spre a ei și o prinse de încheietură, trăgând-o după el. A înțeles! râse în sinea sa. A înțeles în sfârșit!

    Coborâră scările și zeci de ochi se întorceau pe rând spre ei. Nu mai fusese nicicând atât de privită și pentru o secundă crezu că i se va face rău! Se agăță mai strâns de fratele ei și, strângând bine coroana în cealaltă mână, îndrăzni să le înfrunte privirile așa cum o văzuse pe mama făcând. Sunete împletite începură să răzbată din nou din mulțime, după câteva clipe de răgaz și tăcere. Unii râdeau, alții strigau. Îndemne, numele lor, de toate. Taberele se împărțiră în două, formând un culoar în fața lor. Vily strânse și mai tare coroana. Știa că singurul lucru care-i oprea din a sări să o ucidă nu era Cesaryon, ci sângele care-i curgea prin vene. Știa cât de repede le place regilor să se descotorosească de oameni, iar uciderea ei ar fi putut deveni în viitor motiv de exil pentru un supus ce nu va mai plăcea capului încoronat.

    Cesaryon se opri, iar ea odată cu el. Aruncă o privire peste umăr. Octavyan, roșu de mânie, era în fruntea armatei și a câtorva nobili. Totuși, nobilimea, în mare parte, se afla de partea mamei lor. O parte avea oamenii, cealaltă armele. Mâna prințesei tremura. Știa că bucata aceea de metal era cea menită să încline balanța.

    — Haideți la mine, copii! Veniți la mine!

    Vily tresări când auzi glasul mamei sale, mai drăgăstos ca niciodată. Inima ei aproape se lăsă păcălită, dar Cesare o strânse mai tare de mână, trăgând-o înapoi. Îl privi implorator, dar chipul lui era încă lipsit de expresie. Cealaltă mână a lui se întinse în fața ei, încolăcindu-și degetele pe coroană. Prințesa o eliberă numaidecât lăsându-l să i-o ia. Trupul, brusc, parcă-i plutea.

    — Cesaryon! strigă mama, iar ea tresări.

    Era atâta blândețe imprimată pe chipul acelei femei, încât inima vibră în ea. Părea mai binevoitoare ca niciodată. Arăta atât de mult ca o... ca o... ca o mamă. Își prinse poalele rochiei în mâini și, aruncând o privire fugară spre geamănul ei, începu să alerge spre femeia ce, la miez de noapte, o adusese pe lume. Cesaryon o privi scurt. Ochii îi luciră, dar își mută imediat privirea. Servilyanna se apropie de mama și trecu în spatele ei. Aceasta nu schiță nici măcar un gest cum că ar fi observat-o, iar tremurul inimii începu să se preschimbe într-o nemișcare dureroasă. Dădu peste Julyan în spatele fustelor ei. Nici măcar nu-l observase înainte.

    — Cesaryon! repetă mama.

    Fratele ei nici nu se clinti. Apoi o privi pe ea în ochi. Zări din nou aceeași sclipire, mai accentuată și mai lucitoare. Iar inima i se crăpă cu totul și stomacul i se strânse. Era dezamăgire. Numai dezamăgire.

    Nu, nu, nu, nu, nu...

    Abia dacă-l mai văzu printre lacrimi, când picioarele lui se mișcară. În spate... De parcă s-ar fi îndreptat spre trecut. Cu o exactitate frustrantă, se opri lângă Octavyan. Acesta din urmă, stupefiat încă, își studie fratele mai mic din cap până în picioare. Apoi încuviință mut și armele începuseră să sclipească în bătaia orbitoare a soarelui.

    Nu mai conta continuarea. Vily stătea acolo nemișcată, nimeni îndrăznind să se atingă de ea. Tremura, plângea și se blestema că nu-l ținuse de mână până la final.

    Căci pământul, într-un final, se cutremurase și se surpase. Din nefericire, îi găsise pe două bucăți de sol diferite.

□

    Deschise ochii, tremurând. Începu să gâfâie și își duse mâna asudată la piept, încercând să se asigure că inima îi era încă acolo. Badump-badump. Trăia. Sau cel puțin era mai aproape de viață decât toate celelalte fecioare moarte.

    Privi în jur. Îi părea că plutește. Uneori, avea vaga impresie că mușchii i se desprind de pe oase și nu mai are putere asupra lor. Își înfigea deseori unghiile în carne și își mușca buzele ca să simtă durerea. Era singurul lucru ce-i mai amintea de viață.

    — Gritte? șopti în întuneric, găsindu-și corzile vocale mai puternice decât ultima oară când le folosise. Gritte, ești aici?

    Dădu să se ridice și, spre surprinderea ei, reuși. Picioarele îi tremurau ce-i drept, iar capul îi vâjâia continuu. Nu putea fixa imaginile pe care le vedea, era ca beată, dar se putea totuși orienta în spațiu.

    — Gritte? repetă.

    Ochii de reptilă ai fecioarei uitate de timp se deschiseră și, brusc, în jur se făcu lumină.

    — Cum ai făcut asta? Servilyanna rămase perplexă.

    — E un simplu truc, rânji femeia, lăsând la iveală gura lipsită de dinți și gingiile abia vizibile. Când nu ai niciun scop aici, în jur devine lumină. Când ai, totul se întunecă.

    — De ce?

   — Ca să te împiedice, femeia privi lung, spre locul în care caverna se pierdea în întuneric. Servilyanna își puse în gând să o întrebe mai târziu unde erau lunicile, celelalte fecioare și Neîntinata.

    Liniștea se lăsă între ele. Până și liniștea părea moartă, fără tensiune, fără zbucium în acel loc. Gritte o sparse întrebând:

    — Cine sunt Cesare și Tavy, Vily?

   Inima ei tresări și răsuflă cu durere. Își ridică mâna pe pielea goală ce-i acoperea sternul și își răsfiră degetele peste broboadele de sudoare ce i se adunaseră între sâni.

    — Frații mei.

    Gritte încuviință succint și își coborî ochii spre pieptul ei.

    — Va dura. Mult, mult, mult timp până se va opri. Nici nu-ți vei da seama. După prima ofrandă de sânge pentru lunici aproape că nici nu se simte vreo diferență. Dar vine apoi lipsa luminii. Și a hranei. A tot ce-l face pe om... viu. Vei uita de ceea ce ai iubit, încercând în zadar să recuperezi. Te vei autodistruge, crezând că te salvezi, Vily. Frații tăi, iubiții tăi, părinții tăi... Vor fi morți cu toții în ziua în care, poate, vei scăpa de aici. Singura scăpare e moartea. Moartea cea adevărată. Cum ajungi la ea? E iluminarea, presupun. Mi-e teamă să o încerc, sincer. Mă compromit cu asta, să vin aici și să vă povestesc vouă, amărâtelor de începătoare cum stă treaba. Și cred că voi face asta până blestematul acela de Phoenix va da foc lumii și o va reclădi din cenușă. Cel puțin ăsta e sfârșitul din perspectiva Neîntinatei...

    Servilyanna înghiți în gol. Era literalmente năucită. Durerea de cap nu se putea compara cu tumultul din stomac. Tumult ce nu era altfel decât gol, lipsit de reacție. Perplex. Mut. Stupefiat. Privi în ochii morți ai femeii și încercă să și-o imagineze vie. Degeaba. Orice legătură cu lumea reală părea să-i sape acum în suflet.

    Frații...

    Iubiții...

    Părinții...

    Închise ochii și își încleștă pumnii pe poalele zdrențuite ale rochiei. Nu putea accepta așa ceva. Pur și simplu îi venea imposibil să o facă. Trecu pe lângă Gritte, dorind cumva într-un acces de zel, să o domine cu vivacitatea sa încă prezentă și privi spre întunericul ce i se așternea tainic în față.

    — Hotărârea mea rămâne neschimbată. Du-mă la Neîntinată.

    — Eu nu o voi face, zise ea.

    Servilyanna se întoarse și o privi. Își aminti de un alt nu din trecut și se cutremură. Primise atât de multe răspunsuri negative, încât nici nu-și mai amintea cum se simțea ușurarea unei afirmații.

    — Atunci găsește-mi pe cineva care să o facă.

    Gritte păși lângă ea și o privi, fără să o vadă cu adevărat.

    — Lunicile te vor găsi pe drum. Æłīæ e vast, vei merge mult până să întâlnești o altă mioară. Te vei prăpădi singură pe drum. Toate care au plecat de aici, nu s-au mai întors la mine.

    — A fost vreuna care a rămas cu tine? o întrebă șoptit.

    Pleoapele moartei zvâcniră.

    — Nu.

    La naiba.

    — Și tu cum ai ajuns aici, dar ai cunoscut-o și pe Neîntinată?

    Femeia tresări, de parcă nu se așteptase nicicând la o asemenea întrebare.

    — Slăvită fie Parthenia, tu chiar gândești!

    Vily se încruntă. Era o glumă? Se îndoia că moartele din acel purgatoriu puteau face glume.

    — Era o vreme... începu moarta, iar Servilyanna sesiză o notă blândă de nostalgie în glasul ei. Era o vreme... reluă, de parcă nu-și putea găsi cuvintele ei.

    Și nici nu o făcu pentru minute ce se scurseră la fel de nedefinite între ele. Vily realiză oripilată că nici trecerea timpului nu se mai simțea apăsătoare. De parcă acesta nici n-ar exista... Își împlântă unghiile mânjite cu pământ și sânge în palme, ca să-și provoace durere. Da, aceasta încă mai exista – din fericire.

    — Știi tu, Gritte oftă. Lunicile n-au fost prea multe la început. Erau vreo două când am ajuns eu aici.

    Prințesa abia se abținu să nu întrebe câte erau de fapt. Ea văzuse doar una.

    — Neîntinata avea o teorie. Zicea că fecioarele ce rămân fără sânge devin lunici. Ca să soarbă alt sânge la rândul lor. Să-și primească înapoi prețul pe care l-au plătit. Universul cere echilibru, limba ei se mișcă grațios, pe un ton deosebit. Când erau atât de puține, eram foarte libere pe aici. Cu cât mai puține lunici, cu atât mai mult sânge în noi. Și mai multă viață. Noi ne înmulțeam, ele rămâneau tot două. Luau sânge de la fiecare pe rând, noi ne reveneam căci poate treceau ani în care nu se atingeau de aceeași mioară. Până ce au realizat că nu e bine... Eram cu sutele. Neîntinata își clădise un imperiu aici, sub pământ, deasupra nimicului. Au început – subtil la început – să captureze mioare din miile ce eram. Apoi, era mereu o lunică în plus. Nu ne-am alarmat până ce nu ne-au egalat. Și era prea târziu atunci. Neîntinata s-a retras apoi, puține știm cu adevărat unde e. Doar nouă, celor mai vechi ne-a dezvăluit adevăratul ei loc. Înainte să se izoleze, bolborosea ceva despre putere. Avea nevoie de ea pentru Phoenixul-știe-ce. N-am îndrăznit să merg vreodată la ea, deși știu că te poate ajuta în privința sângelui. Nu întreba cum! N-am habar.

    Vily nu mai știa ce să spună. Gritte studie întunericul din jur.

    — Cred că-și păstrează puterea pentru Sfârșit. Știi tu, acel Sfârșit.

    — Al cărui cult? îndrăzni prințesa să întrebe.

    — Al Phoenixului, răspunsul veni aproape instantaneu. Moartea Phoenixului.

    Vily își aminti de colina asupra căreia tronau roase de timp vechile reședințe ale Sarkișilor. Damnate ființe. Ce știau ei, cu tot incestul lor, despre toate relele ce se întâmplau în locuri în care focul lor nici măcar nu putea spera a ajunge?

    — Speri la asta, remarcă prințesa. La Moartea Phoenixului. La Renaștere, sublinie. Femeia tăcu. Vily continuă. Mi-ai sugerat să mă compromit, mi-ai spus că te-ai compromis, dar nu în asta constă speranța. Gritte, ascultă-mă, dacă Neîntinata poate face ceva, eu o pot ajuta! Știu ce se întâmplă deasupra. Regii se schimbă. Dinastiile o fac. Tot oameni suntem și noi aici, modificați sau nu de forțe malefice. Trebuie să mă ajuți, rosti disperată ultimele cuvinte.

    Ea clătină din cap și îi evita privirea. Atunci Vily simți tensiunea unui alt sentiment ce-i săpa în inimă. Era frica. Acelei fecioare moarte îi era teamă ca pe drum să nu le cadă cu tronc lunicilor și să o preschimbe într-una dintre ele. Vily întinse mâna ei cu piele catifelată spre a moartei cu piele zbârcită. Și i-o mângâie blând și cu tandrețe, obligând-o din priviri să-i mai acorde măcar o șansă.

    — Nu, repetă aceasta.

    Nu.

    Nu dorise coroana.

    Nu i se alăturase ei.

    Nu o adusese mai repede acasă.

    Nu o lăsase să se căsătorească cu Flavien.

    Și, poate, din vina lui era acolo.

    — Lasă-mă să-ți spun o poveste atunci, limba i-o luă pe dinainte. Despre doi copii născuți la miez de noapte. Două zile diferite. Două sexe diferite. Două destine diferite. Unul spunea nu, celălalt doar da. Niciunul n-a prea dus-o bine, fiindcă erau ca două extreme. O duceau bine doar când împărtășeau totul, dar asta a durat puțin. Nu vreau să dureze puțin prietenia noastră, Gritte, degetele ei trecură printre ale celeilalte femei. Tu ești moartea. Eu sunt viața. Tu ești nu. Iar eu sunt da. Trebuie să ne unim. Universul cere echilibru.

   Degetele femeii se mișcară încet printre ale ei. Pielea ei era atât de rece... Vily închise ochii, rugându-se zeilor săi pentru un răspuns afirmativ.

    — Prietenie?

    Vocea ei sunase spartă, tremurătoare. Deschise ochii și văzu ceea ce nu crezuse că se putea vedea la vreun mort. Lacrimi. Ceva îi aminti de zâmbetele fraților săi, pe rând, când fuseseră cu adevărați fericiți. Octavyan când, ea șase ani având, iar el opt, acceptase să danseze cu el ca să-i arate tatei ce iscusit era. Cesaryon când se revăzuseră. Julyan când, oblojindu-i niște julituri în timpul exilului, îi mărturisise că era singura lui familie, iar ea îi răspunsese la fel. Vily încuviință și umerii femeii tresăriră în suspine zguduitoare.

    — Phoenixule! se tângui. Asta e... Asta era ceea ce Neîntinata tot aștepta! Slăvită fie Pasărea...

    Vily se apropie și o îmbrățișă. Lacrimile ei îi atinseră pielea și se împreunară cu boabele de sudoare. Prințesa își simți inima palpitând și se rugă ca o lunică să nu apară din neant. Era ceva prea strâns, prea uman ca ele să aibă vreun drept să intervină.

    — Cred că iluminarea constă totuși în renaștere, îi șopti femeii.

    Aceasta făcu o pauză de la bocete și își frecă bărbia de umărul ei.

    — Phoenixule... șopti relevată.

   Apoi continuă să plângă la fel de tare ca la început.

□

    Degeaba insinuase Servilyanna că ea era viața și Gritte moartea. Peste tot pe unde mergea Gritte era lumină, iar când Vily îndrăznea să facă doar câțiva pași înainte, totul se preschimba în întuneric.

    Începuseră să vorbească, în numele lui Ceasius, cât de mult pălăvrăgeau! Pereții cavernoși le trimiteau cu ecou glasurile înapoi, spărgând sunetele în conversații deja nou începute. Fiecare avea reținerile ei. Vily era încă stupefiată, pierdută și speriată. Gritte era și ea pierdută, dar într-un alt fel. Pierdută în timp, pierdută cu firea. Uitase cum era să trăiască și tot ce aducea măcar puțin cu viața. De fiecare dată când Servilyanna menționa ceva despre lumea în care viii trăiau, ea se oprea și o privea lung, încercând să învie amintiri de mult șterse. De fapt, conversația era animată în mare parte doar de glasul Servilyannei. În afară de structura lumii în care se aflau, Gritte își amintea prea puțin despre viața pe care o trăise înainte. Toate astea îi aduceau prințesei un gol în stomac și un gust amar în gură. Fiecare secundă de tăcere îi permitea să dezvolte prea mult gânduri înfiorătoare.

    Într-o zi, ai putea ajunge și tu asemenea ei.

    Înțelese că Gritte făcuse parte dintr-o pătură socială ce ar fi fost echivalentă în prezent cu burghezimea. Dintr-o lume mult, mult, mult mai primitivă. Spiritul ei continuu pasionat de istorie ar fi vrut să o întrebe mai multe, dar realiză că sufletul moartei era atât de săpat, încât amenința să distrugă și ultima bucățică ce-l ținea suspendat în trup. Așa că încercă să găsească alte mici lucruri cu care să-și țină mintea ocupată, pentru a evita să se prăvălească și ea spre același destin.

    O întrebase deja cât presupunea drumul până la Neîntinată, dar răspunsul fusese unul incert. O chestionase în legătură cu capturile bărbați despre care vag îi vorbise înainte. Ea se rezumă la a-i răspunde distantă:

    — Ghinioniști ce ajung aici ca să le readucă la viață pe unele dintre noi. Sunt un fel de simbol al Phoenixului, pentru că ne ajută să renaștem. Am văzut doar trei bărbați aici. De obicei, mor înainte să poată deflora mai mult de două dintre noi. Pe lumea asta, procesul pare să-i obosească cumplit.

    Vily se gândi la Flavien. La ochii lui albaștri. La toate promisiunile pe care și le făcuseră. La faptul că el ar putea fi deja țărână când ea se va elibera din acel purgatoriu...

    Gritte se opri brusc, adulmecând aerul insipid din jur. Vily se postă în spatele ei, punându-și la lucru simțul văzului. Moarta întinse o mână în fața ei, împiedicând-o din a mai face un alt pas în plus și, dregându-și vocea, rosti visătoare:

    — Fecioară, fecioară, dulce mioară. Fecioară, fecioară, dulce mioară...

    Și se opri când o voce ascuțită precum tăișul unei săbii răsună în hohote de râs. Servilyanna tresări cu pielea de găină.

    — Înțepa-te-ai cu obsidian! același glas se apropia de ele – renunțase la hohote. Să mă blesteme Parthenia dacă nu e chiar Gritte Inițiatoarea!

    Un chip chiar mai hâd decât al lui Gritte se materializă din întuneric. Ochii de un albastru pal, probabil orbi, priveau un punct situat deasupra prințesei. Aceasta se piti plină de spaimă în spatele lui Gritte.

    — De ce ai plecat de acolo? tonul revoltător i se adresa celei din urmă.

    — Fătuca asta e una deșteaptă, mărturisi Gritte conspirativ, de parcă Vily nici n-ar fi fost acolo. A venit cu noutăți. E alt rege deasupra. Altă dinastie. Nu-i un Sarkis.

    — Dinastie? buzele hidoșeniei se încrețiră. Ce-i aia dinastie?

    Servilyanna deschise gura să-i ofere definiția pe care, la rândul ei, o învățase de la profesorii săi, dar inițiatoarea i-o luă înainte.

    — Linie de familie ce domnește. Nu știai, nu?

    Rânjetul superior de pe chipul brăzdat de rețele întregi de riduri al lui Gritte o făcu pe Servilyanna să înțeleagă cu greu. Deci femeia aceea și mai bătrână și mai hidoasă, oarbă și tolomacă trebuia să fie Neîntinata.

    Ceasius, trimite cât mai repede un bărbat aici!

    — Dar, la naiba, ce s-a întâmplat de au pierit Sarkișii?

    Gritte înălță indiferentă din umeri.

    — Dacă îți spun ce s-a întâmplat cu ei, le dai lunicilor sângele tău în schimbul sângelui meu? vorbi Vily sfioasă.

    Femeia hidoasă se încruntă și înclină capul. Apoi, după ce își oferi destul timp să-i rumege cuvintele, aceasta începu să râdă.

    — Deșteapta asta a ta crede că sunt Neîntinata!

    Gritte nu-i zâmbi sau răspunse înapoi. Servilyanna se retrase frustrată în spatele ei. Cât de prostuță putuse să fie ea însăși! Gritte întinse o mână lipsită de vlagă spre ea și o strânse cunoscătoare de umăr.

    — Ea e Juviene, îi explică precum unui copil. E a doua fecioară ajunsă aici și cea mai veche dintre toate. A fost prietena Reginei Phalas.

    — Phalas? îngână prințesa.

    — Nepoata Partheniei, răspunse Juviene cu gravitate. Vrei să ajungi la Neîntinată?

    Ceva o reținu din a-i răspunde și căută disperată privirea lipsită de viață a lui Gritte. Mâna acesteia poposea încă nemișcată pe umărul ei. Juviene îi scană chipul câteva clipe, apoi păși în spate și se opri exact înainte ca fața ei osoasă, pământie și zdrențuită să se piardă în întuneric. Cea mai bătrână dintre moarte clipi nevrotic, ridicând brațele de parcă ar fi dorit să-i arate lumea. Și asta și făcu. La o a doua clipire, întunericul din spatele ei explodă în zeci de fascicule de lumină. Servilyanna nu văzu nimic altceva în afară de alb și clipi des, forțându-și ochii să se acomodeze.

    În jurul ei prindeau formă zeci de perechi de ochi, iar amețeala și stupoarea o făcură să simtă căldură în tot corpul. Clipi din nou, lung și înspăimântată, încercând să cuprindă marea de suflete blestemate cu privirea. Nu știa pe cine să fixeze, la cine să se uite prima dată. Și toate, în schimb, o priveau pe ea, numai pe ea.

   La început, se simți cuprinsă de teamă. Abia dacă putea distinge două fețe ce mai aduceau, cu greu, a ființe umane vii. Apoi, veni vinovăția – deși nu știa cu exactitate pentru ce –, gustul de fiere din gură și golul din stomac. Arătau îngrozitor, hidoase, cu oase proeminente și ochi adânciți în orbite. Jumătate din ele erau aproape goale. Eliberă un sunet gâtuit, de stupoare, și păși înapoi, în timp ce Juviene zâmbea sadic. Un surâs ceva mai inexpresiv împodobea chipul hâd al lui Gritte.

    — Privește-ne cu atenție, mioaro! Doar vreo șase dintre noi n-am încercat să mergem la Neîntinată, căci am cunoscut-o în perioada ei de glorie. Dar uite-te la restul! Uite câte dintre ele a primit. Imaginează-ți câte dintre ele s-au dus, fiindcă ea nu le-a primit! De ce ar trebui să fii dusă acolo? Ca Neîntinata să ne mai dezamăgească o dată?

    Săpa. Adânc, adânc, adânc, în sufletul ei încă compact.

    — Dar ai adus-o pe Gritte printre noi pentru prima oară – prima oară! – de când Neîntinata ne-a părăsit. Toate fecioarele astea au trecut pe lângă Gritte și au venit la noi fără de ea.

    Tăcerea se așternu între ele. Tensiunea unei continuări le acapară. Servilyanna închise ochii. Simțea că urma mai mult sau mai puțin o sentință. Era specială, pesemne. Îi venea să pufnească. Atât de specială încât acum vorbea cu niște fecioare moarte... Mai era vreo șansă ca toate astea să fie doar un coșmar?

    — Sângele ei e proaspăt, vocea lui Juviene reverberă din nou între pereții cavernoși. Vily deschise ochii. Cea mai bătrână dintre moarte nu i se mai adresa acum ei, ci mulțimii de femei din spatele său. Toate o ascultau înmărmurite, de parcă le era stăpână – regină. Se simți ca lovită în moalele capului când și această moartă, asemenea lui Gritte, îi aminti de mama sa.

    — Frica ei e mai ușor de sesizat, continuă aceasta. S-ar putea să cedeze repede, pentru că sângele ei e mied pentru lunici. Vor veni curând aici să se adape. Le simt. Le-a plăcut sângele acestei fecioare.

    Golul din stomac se transformă într-o strânsoare ce-i rodea fiecare mușchi al abdomenului. În tot timpul discursului moartei, Vily nu expiră nici măcar o dată.

    — Dar mai simt și că, în sfârșit, vine sfârșitul. Juviene se opri și se întoarse spre ea. Ce erai pe lumea cealaltă, mioaro?

    Vily expiră cu greu și încercă să-și adune gândurile. Până și acel cuvânt părea dificil de articulat.

    — Prințesă, șopti spart.

    — Prințesă! repetă Juviene sonor. Vedeți? E prințesă. Și nu e Sarkis. Până și pentru Gritte este ceva. Trebuie să fie și pentru Neîntinată. Când vor veni să se adape, îmi voi oferi sângele în locul ei. Iar dacă voi seca, vă cer să faceți același lucru.

    O fecioară se apropie de bătrâna moartă, plimbându-și ochii pe trupul și chipul Servilyannei din mers.

    — Și dacă e doar o altă dezamăgire?

    — Nu am ce pierde, o repezi Juviene. Dacă devin lunică, așa cum zicea Neîntinata că se întâmplă când secăm, voi bea tot sângele ce mi-a fost luat, poate chiar mai mult. Universul cere echilibru. Și renașterea cere moarte.

    În timp ce toate privirile ațintite asupra lui Juviene se redirecționară spre ea, Servilyanna își simțea deja genunchii înfierbântându-se, amenințând cu fervoare că vor ceda curând. Apoi, palmele tuturor fecioarelor, de la Gritte, până la cea care se îndoise de cuvinte lui Juviene, se înălțară și se așezară pe piepturile lor deasupra inimii. Prințesa își simți propria inimă copleșită de emoții. Era teamă și relevare și poate puțin din mândrie. Sângele îi urcă în obraji, învăluindu-i trupul într-o pătură de căldură cutremurător de umană. Lacrimi răzlețe i se adunară în colțurile ochilor, spălându-i chipul prăfuit. Îi venea să urle, nu știa de ce. Voia să le îmbrățișeze pe rând, să le plângă de milă, dar îi era teamă – foarte, foarte teamă – să nu le stânjenească. Voia să împartă tuturor câte un grăunte din tinerețea și vivacitatea ei. Se sacrificau pentru ea... Pentru ce? Nu realiza prea multe, dar se bucura ca o copiliță. Le era recunoscătoare. Îi mișcaseră nesuferita de inimă, i-o atinseseră atât de blând cu mâinile lor aspre, încât interiorul ei uitase unde se afla!

    Se apropie de Gritte gata să plângă în scobitura adâncă a umărului ei, așa cum făcuse și aceasta înainte să pornească la drum. Gritte își deschise repede brațele și privind pe lângă ea o prinse și o roti, interpunându-se între ea și lunica ce tocmai apăruse de nicăieri. Mintea Servilyannei nu reuși să asimileze tot ce se întâmplă. Lunica sări asupra lor, smulgând-o pe Gritte din brațele sale. Juviene se întinse să o tragă din calea monstruozității, iar lacrimile de emoție se transformară în boabe sordide și mari de tristețe. Clipi des, năucită, în timp ce Gritte era trântită la pământ și inima îi era smulsă din piept.

    Gingiile ascuțit cioplite ale lunicii se înfipseră în carnea stacojie, aproape neagră, a inimii inițiatoarei, sugând flămândă întreg conținutul acesteia. Cu cutia toracică desfăcută, Gritte privea în gol spre ea. Gura îi era larg deschisă, mâinile întinse de o parte și de alta. Servilyanna se chirci pe podea, la picioarele lui Juviene, încercând să vomite ca să scape de starea usturătoare de greață. Dar asta, ca moartă, nu îi mai era permis să facă. Plânse tot timpul. Pentru Gritte și pentru durerea pe care o experimenta. Știa că fuseseră pentru ea pregătite toate acele chinuri. Iar Gritte se oferise de bunăvoie, repede și fără să gândească, punându-și la bătaie puținul sânge rămas ca ea să supraviețuiască.

    În momentul în care totul se încheie, iar cu sunete de oase pocnite, pieptul moartei se închise la loc, Servilyanna se apropie tremurând de ea. Pleoapele acestea îi zvâcneau, iar tot ce ieșea din gâtul ei era un hârâit anemic precum al unei persoane ce suferă de pneumonie.

    — Vily... rosti moarta cu greu.

    Prințesa o prinse de mână. Își trecu degetele printre ale ei, spălându-i pielea mânjită de sânge uscat cu lacrimile sale.

    — Iluminarea, buzele ei fără culoare zvâcniră. Cred că am găsit-o, prieteno.

    Și ochii ei se închiseră, iar Vily căzu în fund, privind îngrozită spre trupul chircit pe podea al celei ce-i dezvăluise atâtea despre lumea aceea. Nu-și putea da seama decât timp o știa. Acum îi părea a fi o veșnicie. Tot ce știa era că Gritte murise. Cu adevărat. Mersese spre acea lume a morții unde zeul Rhorar era stăpân. Spre moartea reală, cu care oamenii de rând în mod normal se confruntă.

    Se aplecă și depuse un sărut scurt pe buzele ei zbârcite. Aveau gust de vechi și de istorie. Toate astea îi aduseră aminte de cărțile păstrate cu grijă din bibliotecile mai vechi decât numele ei de familie. Îi trase capul în poala sa și privi spre tavanul striat al lumii mizerabile în care era prinsă.

    — Renașterea cere moarte, Juviene se apropie de ea. Nu va fi în van, mioaro.

    Tresări.

    — Lunica... De ce nu a început cu cuvintele acelea?

     — Cu dulce mioară? propuse Juviene.

    Vily încuviință.

    — E ceva ce se spune doar celor nou venite. Gritte a mai trecut prin asta de zeci de ori. Avea deja cuvintele întipărite în minte. După a patra oară, nu mai dispar niciodată... Vino acum, mioaro. Dacă nici pe tine nu te primește Neîntinata, jur că organizez o armată din voi și sar peste ea, indiferent ce m-ar opri.

    Prințesa înghiți în gol și se desprinse cu durere de trupul lui Gritte.

    — Va deveni lunică? întrebă.

    — Nu. Mai are sânge în ea. A ales moartea cea adevărată, pur și simplu. Dacă nu ai la cine te întoarce, ți-o recomand și ție.

    Servilyanna își șterse fața umedă de la lacrimi și clătină din cap.

    — Am la cine mă întoarce. Și mă numesc Vily. Servilyanna Darkos.

   Faptul că-i voi mai da Servilyannei maxim trei capitole în tot volumul ăsta–