Capitolul 17
┏━━━━━━༻□༺━━━━━━┓
17. Haos
┗━━━━━━༻□༺━━━━━━┛
Strânse scrisoarea în pumn în timp ce ceasul cu pendulă din colț anunța o oră la care, cu siguranță, ar fi trebuit să doarmă. Îl privi mecanic, fără să vadă de fapt ora indicată. Apoi pufni, lăsându-se ostenit pe spătar. Se simțea copleșit.
Descleștă pumnul, iar scrisoarea alunecă pe suprafața pupitrului. Umbrele aruncate de lumânare dansau împrăștiat pe suprafața din lemn. Cuvintele amorțite pe hârtie părură că se mișcă și ele o clipă. Își strânse pleoapele peste ochi, masându-și podul nasului. Luă totul ca pe o plăsmuire a minții sale obosite. Apoi deschise repede ochii, înainte ca imagini tulburătoare să perforeze chiar și acel mic întuneric în care se refugiase.
Scrisoarea ajunsese ieri dimineață, cu puțin înainte să afle despre iapa moartă a Servilyannei și puținele urme pe care sora sa le lăsase în urmă. Nu-i era adresată lui Octavyan. Nu-i era adresată lui Julyan și nici măcar lui! Era pentru Servilyanna și numai pentru ea, o scrisoare ferită de ochii curioșilor care aproape se făcuse pierdută asemenea destinatarei ei. Avusese un dram de noroc, totuși, că puținii oameni deștepți din suita surorii sale știuseră cui să aducă scrisoarea. Ceea ce ajunsese mai târziu la rege fuseseră informații trecute prin filtrul minții prințului. Misiva aceea conținea prea multe aspecte cruciale pe care nu-și permitea să le împartă cu oricine. Cu oricine în afară de el însuși, desigur. Și poate Servilyanna, dacă se va mai întoarce vreodată...
Bătu absent darabana în lemnul pupitrului rememorând mintal conținutul vital pe care doar o pagină de scris mărunt reușise să-l creioneze. Începuse formal persoana aceea din Gorllewin îndeajuns de isteață încât să țină pe palme informațiile unei lumi întregi, încercând să-i cucerească sora doar prin cuvinte. Și era sigur că ar fi putut acapara cu succes mintea curioasă și iute a Servilyannei. O vedea și pe ea în viitor, poate, devenind o matroană a șoaptelor. Faptul că începea să se gândească la trecut de fiecare dată când era vorba despre ea îl oripila. Nu avea cum să fie moartă. Era nevoie să se convingă de asta.
Apoi, urmase o introducere aproape ironică despre Sarkiși. Despre cum ei, Sarkișii și Darkoșii dansau unii în jurul celorlalți, într-un soi de război la distanță. Explica pe scurt structura familiei incestuoase, sublinia lucruri pe care le făcuse acelei familii la ordinele lor – frații mai mari ai Servilyannei. Îi scrisese despre cum nebunul de frate-tău care e rege i-a ordonat să se descotorosească de copilă, iar celălalt, care îți este geamăn a plătit-o în plus ca să nu ducă la bun sfârșit primul ordin. Recapitulând totul, Cesaryon se trezi cuprins de dezamăgire și indignare. Ar fi dorit ca femeia aceea să dezvăluie mai multe din toate lucrurile pe care le credea despre el, despre ei. I-ar fi fost mai ușor să o judece mai târziu.
Și, după, urmase partea cea mai importantă a misivei. Despre slăbiciuni și cunoștințe ce ar fi putut zgudui lumea de la temelie, cunoștințe pe care le va dezvălui abia mai târziu, când siguranța planurilor ei avea să fie certă. Curiozitatea îl incita gândindu-se la acele informații ascunse, dar era îndeajuns de mult și ceea ce dezvăluise deja. Slăbiciuni. Fisuri. Și fisuri tocmai în scutul de nepătruns al familiei Sarkis. Femeia aceea din Gorllewin avea impresia că cei doi copii, moștenitorii familiei, aveau să se dezică foarte curând de incest.
Stelele s-au aliniat pentru noi.
Scrisese aproape de final.
Dar pe cerul nostru au căzut trei. Și nu uita, prințesă. Până și femeile pot pretinde puterea. Și o pot câștiga.
Nu știa ce să creadă din ultimele enunțuri. Nu era de parcă cineva ar fi dorit vreodată sa susțină o prințesă tânără, fără fii să conducă o țară. Poate că era doar o aluzie la care mai trebuia să se gândească. Poate doar o metaforă. Tot la ce mai putea reflecta acum era cum și de ce exista probabilitatea ca moștenitorii infamului Perun Sarkis să se dezică de incest. Li se acrise? Considerau că nu mai puteau coexista așa? Poftele trupești își puseseră amprenta și asupra lor într-un final?
Șirul de întrebări fu întrerupt de o bătaie scurtă în ușă.
— Intră.
Un servitor înaintă, scanând indiferent întunericul și, fără să-l privească, spuse repede:
— Înălțime, ne temem că Prințul Julyan a dispărut și el.
Iar lumea îi căzu în cap. Mai întâi Vily, acum Julyan, cine urma? Nu-și putu stăpâni stupoarea ce-i acapară chipul. Ar fi vrut să țâșnească din scaun și să se plimbe precipitat prin cameră, dar cel din urmă, ajutat de Octavyan, îi smulsese și acest privilegiu. Își oferi câteva secunde să inspire adânc și întrebă apoi pe cel mai ferm ton cu putință:
— Când și cum a fost văzut ultima oară?
— Cu mai bine de șapte ore în urmă. A fost în grădină și a apărut o copiliță...
Tonul bărbatului mai lăsa loc de completări.
— Ce copiliță?
— Semăna cu fiica lordului Kiros.
Imaginea aceluiași lord Kiros îngenunchind în fața unui adolescent Octavyan, jurându-i credință și cerșind iertare pe cel mai onctuos ton cu putință îi reveni fulgerător de tare în minte. Kiroșii fuseseră susținători declarați ai mamei sale. Poate...
— Și au dispărut apoi în grădină, de parcă i-ar fi înghițit noaptea, completă servitorul.
— Atât? arcui o sprânceană.
— Mă tem, un mușchi de pe fața bărbatului tresări.
Cesaryon privi spre scrisoarea terfelită de pe pupitru. Până și femeile pot pretinde puterea. Nu. Servilyanna n-ar face asta – să se întoarcă împreună cu Julyan împotriva lor. Octavyan n-avusese și încă n-avea atâta minte cât să fi anticipat ceva real. Oftă, spunându-i slujitorului că putea să plece.
— Fiți cu ochii în patru, îi aminti.
— Mereu, stăpâne.
Și ieși, lăsându-l din nou singur cu gândul și uneltirile sale. Gândul îi zbură din nou la persoana aceea care știa tot ce mișcă în lume. Apoi, la acea misivă pe care el însuși o trimisese. Deși țintuit la pat, lucrurile păruseră mult mai simple atunci. Amintirea acelui moment îi invadă și el mintea și se gândi la Walerie care roise în jurul lui în acele clipe. Glasul ei îi răsună în urechi și ochii curioși, neștiutori îl priveau acum din propria minte. Avea nevoie de ea. Se ridică cu greu, lăsându-și jumătate din greutate asupra cârjei și, scâncind amețit de oboseală, se îndreptă spre ușă. Coridorul era întunecat și în stânga, și în dreapta, iar fiecare fibră a trupului său urla de durere. Închise ochii și articulă ostenit cuvintele:
— Chemați-o pe Zlahor la mine.
Știa că umbrele îl auziseră și, ca niște papagali, aveau să-i împrăștie vorba.
Walerie nu apăru decât o oră și jumătate mai târziu, când trupul lui aproape înțepenise pe scaunul de lângă pupitru. Privea întunericul într-o stare vegetativă, ce-i toca încet simțurile. Tresărea la fiecare sunet – fie acela al vântului izbindu-se de fereastră sau a unor pași indiscreți alergând pe coridor –, iar când ușa se deschise și slujnica intră pe ea, capul i se roti și corpul protestă a oboseală în timp ce încerca să o fixeze. Adusese o lumânare cu ea, grăbindu-se tăcută să le aprindă pe toate celelalte din încăpere. Apoi, înainte ca el să deschidă măcar gura și să o întrebe ceva, fata începu să vorbească.
— A fost văzut ieșind dintr-un bordel, glasul ei părea alterat de noapte, de întuneric și de nimic.
— Cine? întrebă aproape adormit, mustăcind în barbă.
— Prințul Julyan. Acum e pe undeva prin curtea palatului, târându-se pe coate. E beat...
Deși ostenit, fluctuațiile vocii ei nu-i scăpară. O privi și observă cum flacăra lumânării evidenția liniile fine, cenușii ce i se conturau sub ochi. Se desfășura o luptă interesantă mai jos, în gâtul ei. Cartilajele acelea se mișcau fără încetare. Ceva o frământa. Fata își feri privirea când realiză că el o studia, fiindu-i prea greu să-și canalizeze atenția asupra a orice altceva.
— De unde vii tu, Walerie? cuvintele îi alunecară fără voie pe buze, iar fata icni, de parcă tocmai i-ar fi citit gândurile.
— Pzata, șopti ea numele micuței așezări din centrul Dwyrainului.
Pzata. Fusese un elev eminent în materie de geografie, dar Pzata nu se regăsea printre cunoștințele sale.
Ușa se redeschise înainte ca el să reușească să aprofundeze subiectul. Walerie tresări și se retrase apoi în întuneric ca un animal încolțit. Însă nu exista niciun pericol pentru ea. Bărbatul de mai devreme reveni rânjind slab, luna făcându-i dantura galbenă să pară făurită din aur alb.
— Înălțime, prințul tocmai ce a intrat în palat. Și... am auzit că domnia sa, domnișoara Nickopoled, logodnica regelui Octavyan a fost văzută intrând în camerele prințului în cauză.
Cesaryon se încruntă. Padrika? Ce amestec mai avea și ea, în numele lui Ceasius, în toate astea? Privi fugar spre Walerie, dar ochii ei studiau retrași podeaua. Mii de scenarii și probabilități înfloreau acum în mintea lui și avea nevoie să reducă lista aceea interminabilă. Curând, probabilitățile îl vor înnebuni. Se ridică scâncind înfundat și merse, târându-și piciorul mort în timp ce ineficient îl folosea pe cel sănătos, spre ușă.
— Stăpâne? Walerie se apropie de el.
O privi.
— Tu vii cu mine. Tu poți pleca.
Cei doi slujitori se conformară imediat – Walerie pășind rar în imediata lui apropiere, iar bărbatul, închizând ușa în urma lor, se pierdu în întuneric. Parcurseră coridoare întregi, iar oboseala îl făcea să vadă totul neclar. Plus că în mintea lui era un adevărat haos. Trebuia să doarmă neapărat, dar n-avea timp de asta acum.
Se propti de un perete, încercând să-și destindă mușchii mult prea folosiți în ultima zi și noapte. Chiar și rupt de oboseală, nu-i fu greu să audă pașii haotici ai fratelui său, murmurele lui ce chemau parcă diverse persoane și ritmul șuierător, greoi al respirației lui. E beat. Abia acum răsunară în mintea sa cuvintele lui Walerie. Bine, dar de ce? răspunse el.
Înainte ca umbra fratelui său să apară distorsionată de după colț, răspunsul fu cântat parcă de razele din ce în ce mai purpurii ale dimineții. Vily.
— Știu tot! Julyan urlă.
Îi fixă trupul nesigur cu privirea, scăpând un zâmbet.
— Ce știi? îl întrebă.
Dacă fratele său se afla la prima beție, cu siguranță nu era îndeajuns de rațional încât să realizeze că el, Cesaryon, avea de gând să se folosească de această slăbiciune.
Julyan zâmbi sinistru, privind în gol.
— Să mă ia naiba dacă știu!
— Ziceai ceva de Vily...
— De parcă n-ai ș...
Fratele său se cutremură și își ridică fulgerător de repede privirea înroșită. Îl studie speriat, cu ochii mutilați de roșeața beției.
— Ești beat, sublinie simplu.
— Oh, nu! Serios? zâmbetul prostesc de pe chipul fratelui său părea lăsat și grotesc, îmbătrânindu-l cu mult prea mulți ani. Preț de o clipă, prin ochii lui Cesaryon trecu zâmbetul mârșav de bețiv al tatălui lor, fostul rege. Aceea trebuia să fie prima asemănare care o remarca între ei. Spera, deși poate nu era în avantajul său, ca aceea să fie și ultima pe care o observă.
— Cine te-a îmbătat? imaginea decedatului rege Tiberyon pâlpâia încă în mintea lui.
Când fratele mai mic îi spuse că a făcut-o singur, amintirea aceea deveni imposibil de alungat. Privi în ochii lui, fără să-i vadă de fapt, și fixând o fantomă rece în mormântul ei, întrebă deși nu știa cu exactitate pe cine – omul sau stafia:
— De ce?
— Fiindcă voi sunteți niște proști, d-aia!
Parcă ar fi vocea lui...
— Și?
— Știu totul, să știi!
Ultimele cuvinte ale lui Julyan veniră ca o găleată cu apă rece asupra lui, propulsându-l înapoi în lumea aceea năucitor de reală. Știu totul. Ce glumă bună! Tatăl său – al lor – nu știuse aproape nimic.
— Octav e cel mai mare prost! continuă Julyan cu un curaj orb.
Ai fi surprins uneori, îi veni să-i reproșeze, dar tăcu, surâzând slab. Își aplecă privirea spre el, începând să găsească toate acele diferențe care-l deosebeau de tatăl lor. La o privire mai atentă, luând în calcul toate trăsăturile mamei, aproape că ai fi putut spune că Julyan nu avea nicio legătură de rudenie cu Tiberyon Darkos. Apoi, venea totuși fărâma aceea de personalitate ce-l surprinsese mai devreme. Își înălță bărbia și o văzu cu coada ochiului pe Walerie ce stătuse nemișcată în toate acele minute. Se întrebă dacă fata uitase cumva să respire.
— Walerie, o chemă apăsat scoțând-o din transă, condu-l pe prinț în dormitorul lui. Și fără să afle regele! sublinie anemic, știind totuși că beatul Julyan nu va prinde aluzia. Poate și-o va aminti mai târziu...
Fata se repezi să se supună ordinului, dar abia ce reuși să-l atingă pe Julyan, că acesta tresări, parcă sărutat de paloarea fierbinte a unui foc.
— Pot și singur! cuvintele îi ieșiră de pe buze cu o furie dezolantă.
Cesaryon înclină din nou capul și îl urmări tăcut cum dispare indecis în cursul coridorului în care lumina tălăzuia din ce în ce bogat. Gândul că razele zilei îl prinseseră nedormit îl cutremură. Fără un Julyan asupra căruia să-și canalizeze atenția, se simți cuprins și aproape doborât de oboseală. O luă în partea opusă, spre dormitorul său, iar Walerie se grăbi să-l susțină când lumea începu să se clatine în fața lui. Lipsa a două picioare perfect funcționabile își spunea prea aspru cuvântul în astfel de momente.
Ajuns pe pat, căzu cu fața printre așternuturi, folosindu-se de mâini și de genunchiul pe care-l mai simțea încă pentru a se așeza într-o poziție comodă. Nu-și mai aminti dacă Walerie trase sau nu o pătură peste el, dar se trezi ore mai târziu dintr-un somn agitat, cu sudoarea prelingându-i-se pe tâmple și o cuvertură mototolită sub el. Se ridică în șezut, în timp ce zvâcnirile enervante ale frunții se accentuau. Și-ar fi dorit să mai poată dormi încă o oră, dar știa că asta nu i-ar fi fost de vreun ajutor. De parcă îl simțise, Walerie intră imediat pe ușă, cu micul-dejun în brațe așa cum îi era obiceiul deprins în ultimele săptămâni. Mâncă în tăcere în timp ce fata aștepta la fel de tăcută noi ordine. Când stomacul i se umplu și durerea bătu în retragere, o întrebă:
— Și unde mai exact e Pzata?
Slujnica tresări, clipind des. Îi evita cu bună știință privirea.
— E între munți. Locais și Firiz. Și dealul...
— Sacca? își dădu el cu părerea, vizualizând mintal o mică bucățică din imensa hartă a Dwyrainului.
— Nu. E de cealaltă parte. Unde se află Buurius.
Cesaryon se încruntă.
— N-am auzit niciodată de dealul Buurius.
Tăcerea domină câteva clipe, până ca ea să rostească simplu:
— Nu cred că e tocmai printre punctele de interes ale nobililor, înălțime.
Și-ar fi dorit să-i spună că fiecare palmă de pământ din Dwyrain era printre punctele de interes ale nobilimii sau ale casei regale, dar știa că ar fi mințit.
— Și când ai plecat de acolo, mai exact?
— Anul trecut, își înălță ea umerii, apropiindu-se și aplecându-se după tava goală.
— Aveai o familie acolo?
Ochii ei luciră. O clipă, nu-și putu da seama dacă acea sclipire era reprezentată de lacrimi sau de altceva. Apoi zări furia pâlpâind în jurul unei priviri pierdute.
— Încă mai am. Presupun.
— Dar nu sunteți în cele mai bune relații...
— N-am fost niciodată! pufni ea, apoi ochii i se măriră, făcu niște pași în spate, scăpă tava și își ridică ambele mâini, plesnindu-și buzele nechibzuite.
Aproape că zâmbi amar, dar n-o făcu până la urmă. Își înclină doar capul, în schimb, studiindu-i chipul rahitic.
— Te înfometau?
— Ne înfometau, șopti ea. Printre altele, își ridică privirea.
Pronumele acela folosit la plural desemna clar existența unor frați sau surori. Și se simțea stârnit să afle mai multe. Privi insistent scaunul de lângă ea și îi porunci să se așeze. Ea ezită o clipă, apoi se supuse tăcută, luând la ochi podeaua. Tăcură minute în șir, până ce ea începu să-și dea drumul la limbă cum o făcea de obicei, într-un final. El doar se așeză mai comod și îi ascultă povestea, întrebând sau făcând completări ici-colo.
— Eram cinci surori, începu. Eu eram a patra. Mama era puțin nebună de când mă știu, dar nu pot spune că am întâlnit în copilăria mea vreun om întreg la mine în Pzata. Tata... bețiv. Nu știu cum venea, dar era o regulă nescrisă care spunea că fiica cea mai mică trebuie să-i cumpere băutură tatei. Lucra ca miner, deci aveam bani. Prăvăliile n-aveau tot timpul băutură, își plecă ochii. Iar când asta se întâmpla...
Îi era mult prea ușor să ghicească scurta continuare a enunțului.
— Vă bătea, completă fără emoție.
— Da... Adică nu, un mușchi de pe chipul ei zvâcni, apoi obrajii îi deveniră chiar și mai subțiri. Îi trăgea între dinți pe interior. O bătea doar pe cea mai mică dintre noi, cea care nu aducea băutură. Am fost șapte ani cea mai mică și negustorii păstrau mereu o sticlă în plus pentru mine. Nu am fost pedepsită prea des. Ba chiar devenisem preferata lui. Surâse scurt, înainte să-și strângă cu amărăciune buzele. Până s-a născut Eilia.
Ochii li se întâlniră, iar prințul știa că servitoarea aștepta o reacție din partea lui. Era imposibil să nu o aibă. Clipi nevrotic doar, îndemnând-o să continue. Eilia. Acela fusese și numele mamei lui. Ultima regină.
— Firește, în primii ei ani n-a trimis-o nicăieri. Abia a învățat să meargă. Într-o zi, când am crezut că avea deja destul alcool am ieșit la joacă. Aveam zece ani. Hariete mi-a povestit apoi că mama a spart sticla și tot alcoolul a intrat în pământul uscat de atunci. Era anul cu seceta. Tata a trimis-o pe Eilia după băutură, doar era cea mai mică, dar de unde să știe o fetiță de trei ani unde trebuie să meargă?
Ochii ei erau deja înlăcrimați. Ridică o mână tremurândă ca să-i șteargă.
— A ucis-o în bătaie. Când am ajuns... oh, Ceasius! Am mai văzut doar un trup firav – o piele subțire, întinsă pe niște oase sfărâmate, îmbibate în sânge!
Știa că ea își revedea acum, cu ochiul minții, sora moartă și însângerată. Își dori să-i poată porunci să-și alunge acel gând, dar n-avea nicio putere și niciun drept să-i pătrundă în minte. Așa că o lăsă doar să-și readune rațiunea și să continue cu vocea tremurândă.
— Așa că am dorit să mă răzbun.
Cuvintele ei îl făcură să se gândească a doua oară în acea zi, simultan, la ambii săi părinți. Exista doar o cale pe care omul o interpreta ca răzbunare sigură...
— Ce ai folosit? o întrebă.
— Polen de zarie.
Zaria – acea plantă ciudată ce creștea ascunsă sub rădăcinile copacilor, a cărei polen, ingerat periodic îți putea provoca moartea.
— I-a luat trei ani să piară. I l-am pus în alcool, dar era totuși încă rezistent. Sau poate nu era specia bună de zarie. Când și-au dat seama ce am făcut, toate m-au acuzat. Odată mort, nu mai aveam bani. Mama și-a luat viața. Hariete s-a vândut unui bordel – era cea mai frumoasă dintre noi. Kize a urmat-o la scurt timp. Juunia a plecat într-o noapte și nu s-a mai întors. Iar eu... eu am tot căutat și, în final, am ajuns aici.
O compătimea. Nu numai în adâncul sufletului său, ci o făcea cu adevărat. Dacă ar fi avut posibilitatea nu ar fi îmbrățișat-o sau bătut-o încurajator pe umăr. Nici cuvintele de alinare nu fuseseră vreodată de partea lui, decât dacă voia. Dar își dorea cumva, totuși, să o consoleze.
— Iar asta te-a preschimbat într-o criminală.
Alese, în final, să n-o facă în niciun fel.
Zâmbi ciudat la început, ea, Walerie. Părea mai degrabă că se strâmbă. Își împreună mâinile și le odihni în poală. Pupilele ochilor ei îl fixau.
— Am urmat doar exemplul celor care ne conduc.
Ăsta era doar un alt fel de a-i spune indirect, stăpâne, ți-ai ucis și tu mama. Îi răspunse cu un zâmbet discret și privi spre ceasul cu pendulă.
— Atunci, fugi și află cât mai multe: cine și ce a vrut să afle de la bețivul nostru. Sau ce l-au obligat să facă. Și ai grijă ca pe ăsta să-l lași să trăiască.
Walerie îi replică ajutată de un zâmbet la fel de discret și de vag.
— Da, înălțime.
Și ieși, lăsând povestea să plutească amar în urma ei. Dar dulcea informație pe care o aduse la întoarcere – gâfâind din cauza pasului alert, debusolată, îmbrăcată într-un soi de stupefacție dezolantă – dispersă praful greu și real pe care trecutul ei îl împrăștiase în jur.
— Logodnica regelui este împotriva, înăl...
Cesaryon își mută privirea de pe chipul ei înroșit de efort, zâmbind în interiorul său. Era un lucru evident faptul că Padrika Nikopoled nu îi era aliată. Logodna aceea fusese legată cu aproape doi ani în urmă, orice plan de nuntă fiind amânat două ore mai târziu după ce se inițiase. Avea vreun amestec în asta? De fiecare dată. Și nici măcar nu se obosea să-l ascundă. Nikopoled și întreg neamul său îi displăcuseră de când se știa, de dinainte ca fratele să fie rege, iar el să capete o putere esențială – ba chiar vitală – la curte.
Și, pe nesimțite, în mintea sa începuseră să se lege de la sine zeci și zeci de fire, plămădind o pânză în care să se agațe toți, până la ultimul. Cu numele și slăbiciunile copiilor Sarkis rătăcindu-i prin minte, o șoaptă de mult ascunsă stăruind în întuneric De ce ar săruta Vulpea o Pasăre? – Fiindcă s-a îndrăgostit și numele Padrickăi Nikopoled zbenguindu-se afurisit printre toate acestea, o nouă idee încolți.
Privi spre slujnică și cu o expresie rece spuse:
— Găsește-mi un pictor.
Înăuntrul său radia însă de căldură.
□
Antiteză, de asta avea nevoie. Fixându-și sporadic privirea asupra chipului fictiv ce prindea viață pe hârtie, se gândea la tot ce fratele său ar putea adora și Padrika n-ar putea nicicând dobândi.
Inocență, aproape îi șopti pictorului, dar reprimă cuvântul la timp. Octavyan nu se dăduse nicicând în vânt după puritane.
Îndrăzneală. Nu. Asta urla pur și simplu a Padrika. Se încruntă, privind spre forma îngustă a chipului.
— Oferă-i inocență evazivă.
Pictorul – un învățăcel încă necopt – tresări. Buza de jos îi tremura și, odată cu ea, și mâinile brusc nesigure. Ochii lor se întâlniră, iar artistul își feri repede privirea.
Există așa ceva? Aproape că îi auzea gândurile.
— Da, există, își oferi el libertatea de a afirma sonor. Ochii. Pune inocența aceea în ochi. Și buzele. Fă-le îndrăznețe.
Sau poate ar trebui invers?
Pictorul își aruncă privirea înapoi spre lucrarea sa, încercând să repare linia delicată a pometelui stâng, coborând în tușe fine spre maxilar, creând o pânză pală, aproape transparentă pe care să așeze roșeața inumană a buzelor. Culoarea aceea stridentă eclipsa aerul pueril ce caracteriza restul portretului. Zâmbi distant când artistul i-l întinse finisat.
— Pot întreba cum se numește? se bâlbâi acesta, scoțând un carnețel din buzunar, cu degetele pătate de acuarele.
Ridicându-se cu dificultate din scaun, Cesaryon îi zâmbi peste umăr.
— O vom numi Regina de Foc.
Pictorul afișă o grimasă, apoi grimasa se transformă într-o contorsionare stranie a feței și, în final, într-un geamăt de durere. Prințul și artistul priviră la unison degetele pătate cu culoare ale celui din urmă. Acestea înlemniră, urmate la scurt timp de tot trupul tânărului desenator.
Nimeni nu trebuia să știe cu adevărat că așa nu arăta Phoebe Sarkis.
□
Deși șchiop, nimic nu va putea vreodată să smulgă respectul neobișnuit pe care toți i-l arătau. Cu pași inegali, aritmici și lipsiți de dârzenie fizică, sunetul făcut de tălpile sale când atingeau podeaua tot atrăgea privirile. Slujitorii se opreau să-și plece capetele. Nobilii se întorceau să-l salute cu ochi sticloși și zâmbete înghețate.
Totul era haos, dar ceva se prezenta cert. Prințul Cesaryon mergea la Rege.
Ușile se deschiseră înaintea lui și intră în spațiul luminat de soarele după-amiezii. Octavyan își ridică scurt ochii din documentele aflate pe birou, numai ca să revină la ele o clipă mai târziu. Cesaryon se așeză neinvitat în fotoliul din fața biroului, sprijinind cu grijă cârja de măsuța joasă.
— S-au liniștit spiritele în Veragen, ai avut dreptate, rosti regele după lungi clipe de tăcere comodă. Evident.
Prințul zâmbi vag, privind spre steagul vechi al Sarkișilor de pe perete. Secționat, decolorat și totuși viu.
— Cred că simpla prezență a lui Julyan ne e totuși de folos. Cum de ceri la schimb favoruri atât de benefice mereu, Cesare?
— Presupun, se lăsă el relaxat pe spătar, că mă gândesc în avans la momentele în care nu fac fapte la fel de benefice.
Privirile li se intersectară și amândoi surâseră ironic. Scrisorile.
— Știi... m-am tot gândi cum să mă descotorosesc de ei. De nobilii aceia care își îndreaptă mai degrabă loialitatea către tine, decât către mine.
— Turnir? propuse Cesare.
— Citești gânduri? i-o întoarse fratele mai mare.
— Ascult gânduri.
Își afundă mâna în partea interioară a hainei sub privirea curioasă a regelui. Scoase sulul de hârtie și i-l așeză dramatic sub nas.
— Din Gorllewin, pentru Regele-Vulpe.
Octavyan îl desfăcu, având privirea încă fixată asupra lui.
— Ce e?
Ceasaryon îi făcu semn spre portretul suav de pe coala făcută să pară decolorată și urmări satisfăcut cum, pline de stupoare, pupilele regelui se dilată odată cu vederea chipului. Îl studiase îndelung, ca să se asigure că pare cât mai credibil. Tânăr, de fată, incredibil de inuman, cu fiecare porțiune a feței perfect rotunjită. O copiliță ce părea că arde în vâltoarea arămie a focului și a cărei căldură se stinge brusc, aproape terifiant, în răceala cu o mie de expresii a ochilor albaștri. Pictorul făcuse o treabă bună conturându-i. Aproape că-i era milă că-l ucisese. Aproape.
— Ea... ea e?
Regele înghiți în gol și îl privi doar o clipită, neputând parcă să-și dezlipească ochii de pe acea fantasmă.
Joac-o pe asta, Padrika.
— Fata Sarkis. În toată splendoarea, tonul lui scăzu în intensitate, ajungând să se asemenea cu șoapta prelungă a unui râu.
— E... atât de copilă!
— E tânără.
Suflul îngheță pe buzele lui Octavyan și Cesaryon urmări cum, aproape o jumătate de minut, pieptul regelui refuză să se mai miște. Își imagina inima pomâpând din ce în ce mai încet acolo. Mai încet... mai încet... Și se oprește. Doar ca să pompeze și mai mult sânge cu noi forțe.
— De unde ai portretul?
Cesaryon rânji. Îi putea oferi o mie de răspunsuri, dar îl rosti pe cel mai lipsit de sens.
— Fratele ei, cel mort, era pictor.
Și, brusc, propoziția căpătă o menire.
— Iar acum, din păcate, nimeni nu o va mai putea surprinde crescând așa cum o făcea el. Uită-te doar cât de bine o cunoștea... își întinse un deget, indicându-i buzele. Nu crezi că, în calitate de frate, și-a permis să o...
Octavyan scoase un sunet ciudat, ceva între icnet și geamăt.
— O vreau!
Se aplecă spre el.
— Toți o vor.
— Ce trebuie să-ți dau ca să-mi faci rost de ea?
Coroana.
Tronul.
Titlul.
Copilăria ta.
Putea avea totul. Regatul era acum în palmele sale. Potirul puterii îi era lipit de buze. Se uita în ochii unui bărbat înnebubit de o obsesie carnală pe care nici măcar nu se silea să o înțeleagă. Și zâmbi malefic, fără ca măcar să-și ascundă fericirea morbidă. Întinse brațul spre umărul lui și îl strânse superficial, ca o mângâiere. Clipi cât să revadă momentul acela în care coroana fusese în mâinile lui întâia oară. Numai în ale lui. Apoi, o imagine îi spulberă concentrarea. Deschise surprins ochii, găsind aceiași ochi electrizanți, albaștrii la care să se holbeze. Nebuni dintr-o obsesie necunoscută. Dragoste, poate. Asemenea ochilor Servilyannei când îi ceruse permisiunea. Când el o refuzase. Când o văzuse ultima oară.
Ești un monstru, Cesare.
Și vă voi sfâșia pe toți.
Buzele ei tremurânde. Buzele lui Octavyan pe care îi înghețase șuierul nerăbdător al respirației.
Mii de lucruri începură a se perinda în mintea lui.
Râsul haotic al mamei.
Urletele tatălui său.
Privirea urlătoare a copilului Octavayn.
Inelul pierdut al mamei sale și acum al Servilyannei.
Informația trimisă de fratele său, Julyan. Același frate care-l lăsase șchiop. Care fusese într-un bordel în miez de noapte. Cu lordul Kiros.
Moartea păsării Sarkis.
Sora lui Walerie.
Femeile ce ascend spre putere.
Moarte.
Și renaștere.
Și viață.
Și din nou moarte.
Un scop.
Beție. Julyan. Informații. Padrika.
— Înscrie-l și pe Julyan în turnir, răspunse.
Toate aveau un scop.
Înainte să urle cineva (nu că ați fi prea mulți aici momentan, lol :))), ăsta e abia al doilea cel mai scurt capitol.
Vily's next ♡
Bạn đang đọc truyện trên: AzTruyen.Top