┏━━━━━━༻○༺━━━━━━┓

15. Egoism

┗━━━━━━༻○༺━━━━━━┛

    Inspiră...

    Expiră...

    Se uită în jur, la lumina zilei ce-i intră pe sub piele. Ce o gâdilă într-un mod ostil și enervant. Ce nu-i mai aduce vreo fărâmă de bucurie. Închide ochii. Îi vine să plângă. O lacrimă i se agață de genele lungi și înfocate însă și-o șterge repede. Două voci o fac să-și revină. Două voci, două glasuri ce o trezesc din universul durerii. Ancora ei în lumea aceea atât de fadă și de neagră și de... și de... și de plină de moarte! Deschide ochii și se forțează să zâmbească. Pentru ei. Pentru Pleidsteros și pentru Phoebe. Pentru cei doi care i-au mai rămas în timp ce soarta sau poate moartea ori chiar Phoenixul pe care-l venerează atât i-a smuls alți doi copii. Unul deja furat de moarte, încă dinainte de a arde în vraja oxigenului. Celălalt, vrăjit de soare și de lună și de stele și de oxigen însuși. Îi era îndeajuns să închidă ochii și să-l revadă. Înalt, cât fratele său, dar încă un băiat. Un băiat pentru care se rugase, cu teamă, ca timpul să încetinească. Să nu-i răpească inocența și copilăria. Să nu-l arunce în iadul și vârtejul care era războiul și care pe toți, până la urmă, ajungea să îi înghită. Se rugase Phoenixului ca Pearson al ei să mai rămână încă puțin copil. Iar moartea drept copil i-l răpise, îi luase dreptul de a-l vedea crescând, zâmbind, având proprii pui de Sarkis pentru care să se roage și să fie mândru.

    O clipă, de atât are nevoie ca să-l vadă. Cu ochii lui mari și pali și albaștrii, în care era închis dorul și viața și libertatea. Și acel sentiment de a tânji după ceva ce, știi – mereu ai știut – nu poți avea. În ochii lui se scufundau mările și răsăreau cerurile. În ochii lui pierise o părticică din familie. Și tot ce mai putea spera acum Padma Sarkis era ca ochii fiului său să fi ars în foc purpuriu, fierbinte și puternic asemenea tuturor strămoșilor lui. Trebuia să ajungă la vechii Sarkiși prin calea străveche. Gândul că Raajahhul acela meschin i-ar fi putut pângări trupul o îngrozea. Îi vedea pielea albă ce parcă așteptase mereu să fie sărutată de vâltoarea și de căldura focului. Piele ce pierise și se descompusese, poate, întru răceală. Asemenea învelișului în care atât de roșu și neliniștit venise pe lume...

    Cu chipul conturat de umbre cenușii, Phoebe se aplecă obosită și se cuibări într-un colț al lecticii, zâmbindu-i vag, schițând un salut șoptit, fiind prea lipsită de vlagă ca să mai articuleze măcar mai mult de trei silabe. Padma își întinse o mână spre ea și îi mângâie gamba albă, dezvelită de rochie.

    — Nici tu n-ai dormit azi-noapte? o întrebă absentă, în timp ce pleoapele se pogorau grele pe chipul micuței sale. Nici eu, continuă încet, nefiind sigură că trebuia să-i spună.

    — E ceva cu locul ăsta, interveni Pleidsteros, făcându-le semn slujitorilor să ridice lectica pe umeri. Miroase a străin, adăugă în șoaptă, privind înapoi spre tatăl său, spre Anzo Tark și familia lui. Un rânjet slab, aproape neconturat și greu de receptat îi însenină preț de o clipă chipul. Padma nu avea nevoie de mai mult ca să citească totul din trăsăturile lui. Îl studiase timp de două decenii. Spera acum, totuși, să se înșele. Ar fi fost de preferat pentru toți să o facă.

    — Nu am întrebat cum o cheamă, nu-și putu încătușa limba, înclinând capul în direcția fiicei vasalului.

    — Sya, replică el simplu, neslăbind-o din ochi. Am văzut azi-noapte trei stele căzătoare, adăugă.

    Trei stele.

    — Sya spunea că în religia Raajahhului semnifică prăbușirea unui imperiu sau ceva asemănător. Cred că e vremea noastră, mamă.

    — Eu sper să nu, îi evită privirea ce mustea a speranță. Nu putea face asta. Nu putea privi cum cel mai mare dintre fiii săi, întâia și cea mai aprigă sursă a sa de oxigen, se lăsa furat de febra războiului.

    Trase perdeaua lecticii, ascunzându-se de ochii lumii ce urmăreau parcă a o despuia. În celălalt capăt al lecticii, micuța ei deja adormise, dezlegată de blestemul pe care, parcă, reședința lui Tark o aruncase asupra lor. Se vedea clar că fiica ei nu pusese geană pe geană toată noaptea. Din cuvintele lui Pleidsteros conchise același lucru și în cazul lui. Poate doar Perun fusese singurul care îmbrățișase teama și străinul și se oferise somnului în acea noapte. Ea, Padma, tremurase continuu. Sentimente stranii începuseră să o înțepe odată cu venirea nopții, în momentul în care mingea de foc părăsise cerul. Adormise preț de câteva minute, poate doar clipe, la începutul nopții. Dar se trezise imediat lac de sudoare, gâfâind alert, cu ochii ieșiți din orbite și așternuturile lipite de trupu-i umed. O vedenie, o secundă, de atât avusese nevoie ca teama și neputința să o cuprindă. Capetele tuturor persoanelor pe care le iubise cândva și pe care le iubea înfipte grotesc pe niște sulițe butucănoase din obsidian. Imaginea chipului lipsit de expresie al lui Phoebe nu voia să se risipească. Precum nici zâmbetul răsfrânt, nemilos, necaracteristic al lui Pleidsteros. Cel din urmă, însă, fusese lipsit de ochi. Niște corbi purpurii îi scoseseră globii oculari, părăsindu-i chipul aproape perfect cu două hăuri adânci și întunecate.

    Își schimbă poziția în lectică. Inima și mintea ei nu mai aveau nevoie de asemenea amintiri. Trecuseră prin destule. Puiul de păun al fiicei sale, Prices, i se cățără pe umăr, încercând un tril vag. Îl luă pe palme și îl studie, atât de mic și de firav și lipsit de ajutor. Îi amintea de ea în fiecare clipă a vieții sale. Fusese născută doar să ajute la perpetuarea familiei și, poate, în cazul acela extrem, să împlinească o profeție. Privi cu amar spre fiica sa, gândindu-se că și pe ea o aștepta prima jumătate de destin. Femeile Sarkis toate se scăldau într-o monotonie a incestului și lipsei de libertate. Singurele făpturi ce le mai păstrau pe linia de plutire le erau copii. Iar ea pierduse deja doi...

    Slujitorii lăsară lectica jos și, judecând după sunetele din jur, Padma realiză că se înapoiaseră casei lor. Nu-i lipsise nicicând mai mult locuința aceea. Micuța păuniță îi sări din palmă în poala stăpânei sale. Phoebe nici că se mișcă, dormind dusă. Perdelele stacojii se deschiseră, lăsând lumina să-i fure atributul de a vedea pentru câteva secunde. Apoi, văzu statura masivă a lui Pleidsteros creionându-se în lumină, aplecându-se și studiindu-și sora.

    — A dormit tot drumul? o întrebă în șoaptă.

    Padma încuviință încercând un zâmbet de dragul lui – al lor. Îi întinse mai întâi o mână ei, dorind să o ajute să se ridice. Femeia refuză, zâmbind amar.

    — Nu. Vreau să vorbesc ceva cu tatăl tău.

    Pleidsteros își perindă îngrijorat ochii asupra ei, apoi își redirecționă privirea asupra lui Phoebe. Își trecu grijuliu un braț pe sub genunchii ei, iar celălalt îl strecură pe sub spatele ei îngust și firav. Fata i se cuibări imediat la piept în timp ce o ridica. Succes, îi mimă Pleidsteros pe buze, înainte de a pleca. Padma ar fi vrut să-i strige să se întoarcă, să-i mai privească o clipă. Avea nevoie de puterea pe care ei i-o inspirau. Dar nu făcu asta. Rămase tăcută, mușcându-și limba, până ce stomacul îi urcă în gât, iar gustul dulce, metalic al sângelui de Phoenix îi umplu gura. Refuză să se ridice, deși slujitorii, pe rând, îi întinseră mâna. Îl aștepta pe Perun. Voia ca el să o observe, pentru ca ea să-i reproșeze apoi o mulțime de lucruri. Când el se apropie și îi întinse mâna, rămase din nou mută.

    Își puse mâna într-a lui, încet și privindu-l adânc în ochi, sperând că el îi va înțelege ideile doar din priviri. Se temea acum că ei doi nu ajunseseră nicicând la acel nivel supraomenesc de comunicare.

    — Pari obosită.

    — Sunt.

    Se ridică în poziție verticală, privindu-l de jos, simțind cum el o domină deși ar fi dat orice să schimbe acea lipsă de favoare pe care soarta le-o făcea femeilor, plămădindu-le mai scunde decât bărbații.

    — Trebuie să vorbim.

    Perun arcui o sprânceană.

    — Pleidsteros... începu el.

    — Nu. Nu, Pleidsteros, îi expedie îndoielile. Nu a fost nevoie să-mi spună. Nu sunt proastă, Perun. E de așteptat ceea ce vrei să faci. Și nu doar că e predictibil din partea mea, dar sunt sigură că nici Raajahhul nu se pleacă pe o ureche crezând că ai să-l lași în pace.

    — Ce vrei atunci? oftă.

    — Să lași totul baltă.

    El rămase perplex, studiind-o de parcă era o nebună. Poate că era. Nu nega asta.

    — Padma! Te auzi? El... el ni l-a luat pe Pearson!

    — Exact. Nu-i voi oferi șansa să-mi mai ia încă un membru al familiei. Mai cu seamă pe unul dintre copii. Ar trebui să nu fii nici tu atât de darnic. Nu știu la ce nebunii te îndeamnă Tark, dar eu spun un nu categoric acestui plan nebunesc.

    — Tu nu înțelegi, scumpo, sângele nostru e...

    — E cum, Perun? Cum? Vărsat? Prevăd că dacă o mai ții tot așa tu vei vărsa și mai mult. Dacă aș avea puterea, crede-mă, aș smulge inima Raajahhului cu mâinile goale și i-aș da apoi foc, folosindu-mă de propriul meu sânge. Deci nu-mi spune că nu înțeleg! În momentul ăsta sunt mai rațională decât tine și Pleidsteros la un loc.

    Privirile lor se ciocneau, scântei dezarmante plutind între ei. Padma simțea pe piele ochii ascunși ce-i sorbeau din priviri.

    — Și ce vrei să fac? o înghiți în pupilele lui.

    — S-o lași baltă.

    — Și cum, în numele Păsării, te aștepți să scăpăm din surghiunul ăsta dacă o tot las baltă la nesfârșit, hm? Cum, Padma? Spune-mi dacă tot te pricepi la politică mai bine decât mine și Pleidsteros la un loc!

    Ochii ei tremurară, privind pe rând fiecare trăsătură de pe chipul lui ce începea să îmbătrânească.

    — Ori vor pieri până la ultimul, ori vor arde, cuceri și nimici până vor renaște lumea, cită din profeție, nescăpându-l o clipă din ochi. Am început deja să pierim! pufni rece. Cauza noastră e pierdută.

    Se întoarse pe călcâie și trecu pe lângă el, îndreptându-se spre intrare.

    — Nu poți renaște fără moarte, Padma! îi strigă el.

    Și dacă moartea te conduce la renaștere, atunci de ce bunica, tata, mama, fiii mei, toți Sarkișii care au existat și au pierit nu au renăscut până acum? De ce?

    Nu avu puterea necesară să-i adreseze întrebarea cu voce tare sau măcar să se mai întoarcă, să-și mai pironească încă o dată privirea în irisurile lui glaciale. Cu rochia crem foșnind ca o furtună în jurul ei dădu buzna în camera lui Phoebe, acolo unde știa că avea să-și găsească copiii. Pleidsteros tresări și își îndreptă spatele. Mâinile lui erau pe pătură, în timp ce avea grijă să o învelească.

    — Ei i-ai spus? îl chestionă, privindu-și fiica.

    — Despre?

    — Orice plan o fi având taică-tău.

    Pleidsteros se încordă și păși spre ea, spre prag, spre ieșire. Îi mai acordă surorii sale o singură privire hoinară înainte să închidă ușa în urma lui.

    — Vag, oftă. 

    — Atunci spune-mi și mie. Și cât mai concis posibil, Pleidsteros.

    El oftă și porniră împreună spre salon, într-o tăcere cordială. Padma se așeză pe pernuțele moi, poziționându-și o mână pe pântecul încă rotunjit. Iar Pleidsteros, întinzându-se lângă ea, începu să îi relateze totul cu lux de amănunte. Despre planurile pe care tatăl său împreună cu Raajahhul le urzeau. Despre felurile în discuție de a-l asasina pe Raajahh. Despre riscurile și repercusiunile unei reușite. Îi spunea totul când mai încordat, când mai relaxat. Uneori făcea pauze lungi, iar Padma se străduia să fie cât mai atentă la inflexiunile vocii lui. Îi era teamă că șlefuia adevărul în fața ei. Când îi spuse că Perun avea de gând să-i facă pe toți, inclusiv pe ei, părtași momentului în care va ucide un cap încoronat, crezu că va începe să clocotească de furie și de frustrare. Pleidsteros întinse degetele spre mâna ei așezată pe pântecul gol, încercând să o liniștească.

    — Știai... începu el sceptic... că se gândea, cumva, să-l renască pe Pearson?

    Inima i se opri. Padma îl trase mai aproape de ea. Punându-i capul în poala ei. Îl privea adânc în ochi în timp ce relata, încercând să alunge toate asemănările cu ceilalți bărbați – ori băieți – Sarkis pe care Pleidsteros al ei le poseda. Își pierdu degetele gânditoare în părul lui roșcat și se gândi tăcută dacă asta chiar era posibil. Să renaști, așa cum fantastica lor proveniență promitea. Ar fi dat orice, totul, ca să-l aducă pe Pearson înapoi dintre morți.

    — Și ce l-a oprit?

    — Păi, sprâncenele lui încruntate îi săpară un canion în frunte, mai întâi avea nevoie de trupul lui, enumeră pe degete. Apoi, e nevoie de o femeie fertilă Sarkis care să poarte din nou pruncul, nu? Și mai e ritualul acela, ascuns prin cărți, pe care cu toții l-am cam uitat.

    De parcă l-am fi știut vreodată.

    — Trebuie să găsim cărțile alea, hotărî, ridicându-se.

    Pleidsteros gemu când ea îl jefui de perna pe care coapsele ei i-o reprezentaseră.

    — Dar, mamă, noi nu-i avem nici măcar trupul, se lamentă el.

    Se întoarse și-l privi așa cum nu avusese curajul cu tatăl lui. Fu surprinsă să se uite la un bărbat în loc de un băiat. Războiul deja i-l acaparase pe Pleidsteros.

    Îngenunche din nou lângă el, prinzându-i mâinile mari între ale sale, ce rămăseseră la fel de mici, și îl privi, încercând să-și tot suprime lacrimile acelea ce de mult amenințau să erupă la suprafață. Pearson era mort. Știa și conștientiza asta. Simplele amăgiri o făceau și pe ea să piară câte puțin în fiecare zi. Dar nu voia ca asta să se repete. Nu voia ca cineva din familia ei să mai piară din nou, iar ea să fie incapabilă să-l aducă înapoi. Știa – disperarea o făcea să creadă – că pântecul ei mai putea purta prunci. Dacă Pleidsteros și Phoebe mai fuseseră o dată pe acolo, de ce nu ar mai putea trece din nou în cazul în care soarta va fi nemiloasă?

    — Pearson... Nu o fac pentru el, o duru să recunoască. Își iubea toți copiii la fel, dar trebuia să facă diferența între morți și vii. Dacă... dacă unul dintre voi va fi ucis în acest război al... al obsidianului, va fi nevoie să știu cum să vă aduc înapoi. Mă înțelegi, dragule?

    — Mamă... trăsăturile lui se distorsionară și își ridică mâna, acolo unde brățara din obsidian părea că i se topește pe piele. Purtăm obsidian asupra noastră.

    — Asta nu ți-a salvat fratele, i-o întoarse. Pleidsteros!

    Ochii lui se închiseră. Știa că gândește și spera să o facă în favoarea planului ei. Dacă Perun se arunca înainte spre moarte, ea căuta căi să-i deschidă drumul renașterii la răscruce. Și să închidă orice ar putea reprezenta celelalte drumuri.

    — Bine, da! oftă el în cele din urmă. Dar tata nu va fi de acord.

    — Nici nu trebuie să știe!

    — Mamă!

    Îi prinse fața între palme și îi fixă privirea sceptică într-a ei.

    — Când am făcut eu ceva spre răul familiei, fiule?

    Pleidsteros șopti aproape rușinat:

    — Niciodată.

    Niciodată.

    Își lipi fruntea de a lui și îndrăzni să zâmbească. Îi simțea căldura trupului și teama ce clocotea bine mascată în interior.

    — Pentru Phoebe, îndrăzni să-i șoptească.

    — Pentru Phoebe! nu ezită să-i răspundă.

    Zâmbetul i se lăți, ceva mai sincer, ceva mai pregnant. Își ridică buzele și-l sărută pe frunte. Pilonul ei, punctul ei de rezistență. Încă din prima clipă în care venise pe lume, Pleidsteros fusese loiala sa sabie, forjată în focul Phoenixului. Și nu va lăsa vreodată rugina să o atace.

○

    Inspiră...

    Expiră...

    Padma își înecă plămânii cu oxigen până la refuz. Capul îi vâjâia deopotrivă de emoție și de teamă, iar stomacul îi ajunsese din nou undeva prin faringe. Răsuci cheia în broască sub privirea insistentă a lui Pleidsteros și inima îi săltă o bătaie când clicul acela înfundat făcut de încuietoarea ce se retrăgea tulbură sunetul făcut de ritmul respirațiilor ei alerte.

    — Ai mai fost vreodată aici? se întoarse și-l privi pe Pleidsteros.

    El clătină din cap, studiind încăperea întunecoasă ce prindea formă în spatele ei. Era un loc sacru pentru ei, un fel de altar tainic în care Sarkișii își ascunseseră lucrurile cele mai scumpe de la exil încoace. Padma fu năpădită de amintiri doar privind înăuntru. Fusese acolo de trei ori, când depusese învelișurile fiecăruia dintre copiii săi spre păstrare. Pentru al patrulea nu mai coborâse. O parte din învelișul lui i se legăna acum în carnea moale a urechilor, cealaltă stătea pe încheietura fiului său, alte două părticele ceva mai pregnante erau pe mânerul sabiei soțului său și la gâtul fiicei sale. Ultima bucățică, un inel, nu credea că avea s-o mai revadă vreodată.

    — În mod normal, când aș fi avut ocazia să intru aici? se apropie Pleidsteros de ea.

    — Când piere tatăl tău, tu trebuie să-i aduci aici rămășițele. Și ale mele, dacă m-aș duce după el. Ale... ale lui Phoebe dacă te precede – după ce noi nu vom mai fi – și ale unuia dintre copiii tăi, dacă va pieri înaintea ta. Noi, femeile, coborâm aici doar ca să aducem învelișurile odraslelor noastre. Iar Capii Casei ca să depoziteze rămășițele vreunui ritual, indiferent de sexul pe care-l au.

    Pleidsteros rămase tăcut clipe bune, privind în gol spre întunericul îmbâcsit în care se scălda acea încăpere subterană.

    — Cu cei de dinainte de Darkoși ce s-a întâmplat? întrebă într-un final, gâtuit și parcă bântuit de amintiri pe care nu avea de unde să le dețină. Cu tot ce au avut ei, învelișurile și rămășițele lor?

    — Nu știu, își scufundă și ea ochii în aerul negru și stătut al depozitului de antichități. Presupun că sunt pe undeva prin fostul palat al familiei. Darkoșii nu aveau cum să le dea foc, o buză îi zvâcni. Unele lucruri au fost aduse aici de cei trei frați Sarkiși care au întemeiat acest cămin. Perisal, Poleea și Piridma au adus cu ei cele mai importante artefacte și scrieri. Cărțile de acolo sunt singurele amintiri intacte a ceea ce obișnuiau cândva strămoșii noștri să conducă.

    — Putem intra? o întrebă nerăbdător imediat ce ea rosti ultima silabă.

    Padma întinse o mână, îndemnându-l să intre el primul. Fluturând torța în fața sa, Pleidsteros intră, împrăștiind lumină peste tot prin beciul acela rece și imens.

    — Vezi că sunt peste tot lumânări, aprinde-le! îl îndemnă, pe când căuta rafturile din priviri. În acele cărți se afla secretul renașterii, știa asta.

    Fiul său se conformă, împărtășind focul torței cu toate lumânările sfrijite din jur. Camera se lumina cu fiecare pas pe care-l făcea, iar Padma alocă acest timp ca să inspire adânc izul de cărți vechi și cenușă pe care-l adora atât de mult. Se apropie de rafturi și atinse visătoare cotoarele celor doisprezece cărți rupte și decojite de timp, simțind cum parcă întreaga lor informație i se strecoară pe sub piele.

    Tresări când un murmur stupefiat al lui Pleidsteros reverberă în încăpere. Acolo, deasupra unui maldăr de cutii, se afla una deschisă, la conținutul căreia el se holba. Îl pândi cum ridică mai întâi pe palme fărâmele de fier solidificat, vechi de aproape douăzeci de ani. Apoi se șterse pe mâini cu o bucată fluidă de mătase purpurie, curată, elegantă și rafinată. Padma fu invadată de sentimentul acela euforic pe care-l simțise când le privise învelișurile căzute pentru întâia oară. În cele din urmă el ridică un pahar cu capac. În pahar nu se afla altceva decât apă limpede, în pofida faptului că stătuse acolo optsprezece ani.

    — Asta e... începu el, ridicându-și privirea, căutând-o pe a ei, deja înlăcrimată.

    — Da.

    Pleidsteros așeză la loc apa care fusese cândva zăpadă, zâmbind consternat în timp ce admira învelișurile celorlalți Sarkiși născuți în acel secol. Erau pe rând, de la ultimul până la primul: Phoebe, Pearson, Pleidsteros, Padma, Perun, Petra, Panait, Packa, Piro și Plarto. Padma se apropie de el și își studie propriul înveliș. Petale de crini negre asemenea ultimului copil pe care îl născuse. Avuseseră o valoare premonitorie, abia acum înțelegea. Mai aruncă un ochi fugar asupra argintului viu al lui Perun și trase capacul cutiei, făcând particulele de praf să danseze în jur.

    — Acolo ce sunt? întrebă Pleidsteros apropiindu-se de niște cuburi de diverse forme, din sticlă transparentă.

    — Cred că-ți poți da seama singur, privi lung toate acele lucruri, al căror înțeles nu știuseră aproape niciodată să-l tălmăcească.

    În ultima se afla o pereche uriașă de aripi de păun. În penultima zăcea o inimă, ce părea atât de sănătoasă și de plină de sânge încă, încât lăsa impresia că în curând își va relua activitatea. Aceea era inima mamei sale, Petra, inimă pe care Padma o îmbrățișase la finalul ritualului. O și vedea acum atât de frumoasă și totuși lipsită de viață, cum îi zace simbolic pe pântecul rotund în care o purta pe Phoebe la acea vreme. Judecând după praful lăsat pe celelalte cutii din sticlă, Padma realiză că timp de generații, până la moartea mamei sale, nu se mai înfăptuiseră alte ritualuri. Deci de aceea poposise tatăl său în această cameră atât de mult în ziua morții Petrei. Precum uitaseră Renașterea, Sarkișii își uitaseră și străvechile ritualuri până cândva nu de mult.

    Își îndreptă spatele, auzindu-și și simțindu-și oasele pocnind. Își redirecționă privirea de pe obiectele cu o imensă valoare emoțională, trezindu-se copleșită de amintiri și zeci de retorice interogații, asupra lui Pleidsteros. Cum ar fi fost...? mintea sa îi șoptea constant.

    — Ia toate cărțile! flutură din mână spre un raft în timp ce ea se îndreptă înspre un altul.

    — Le-ai citit vreodată? o întrebă Pleidsteros în timp ce culegea cu grijă foițele risipite, aproape toate desprinse de cotor.

    — Doar pe una dintre ele, îi aruncă o privire scurtă peste umăr. Padma atinse cartea pe care o lecturase, cu mult, mult timp în urmă, când înflorise întâia oară. Nu avea vreun titlu. Niciuna nu avea. Totuși, acele file conțineau îndemnuri și explicații. Despre femeile Sarkis, despre arta de a purta și a da naștere la alți Sarkiși. Alte cărți nu-i fusese permis să citească și – să fie sinceră – nu o interesaseră vreodată într-atât de mult încât să ardă de dorința de a-și trece ochii peste literele lor învechite și șterse.

    Pleidsteros pufni și se întoarse din nou spre el, privindu-l cum foșnește cu paginile unei cărți, întorcându-le cu o viteză ce le făcea pe rând să se îndoaie.

    — Ce fel de simboluri sunt astea? o întrebă, fără să-și ridice ochii din carte. Ce limbă e? – mai bine spus.

    — Dă-mi să văd!

    Pleidsteros îi întinse cartea, iar ea o răsfoi fără să i-o ia din mâini. Paginile acelea îndoite și maronii urlau a vechime și a secrete. Simbolurile ce păreau mai mult desene îi băgară un aer mistic în oase. Se cutremură.

    — O fi de pe vremea Partheniei! mormăi Pleidsteros.

    Era o vorbă doar, nu că ar fi știut ei cum era pe vremea Partheniei. Parthenia era cea mai veche Sarkis cunoscută, s-ar fi putut să fie chiar prima ori doar alta născută din zeci de generații de incest. Totuși, nu putea nega ceea ce fiul ei îi spusese.

    — E posibil, luă în cele din urmă cartea în propriile mâini. Oare nu are o traducere pe aici pe undeva?

    — Caut acum.

    Pleidsteros își băgă capul direct în raft, scrutând suprafața lemnului de pe o parte pe cealaltă.

    — Deși... reluă el, cum vom știi care e traducerea? N-are niciun titlu.

    — Folosește-ți intuiția de Phoenix din sânge, tinere! îl luă peste picior, iar el râse, un sunet pe care nu știuse că adora atât de mult să-l audă.

    — Nu mai e nicio carte aici, mamă! Oare e vreo anticameră secretă? Sau... a fost luată de aici?

    — Cine s-o ia?

    — Tata, ca să se informeze și el?

    — De unde știi că tocmai acea carte vorbea despre renaștere? Nici nu știm măcar ce zic cărțile astea! le ridică pe cele pe care le avea în mâini.

    El o privi câteva secunde, cântărind situația.

    — Poate. Ar trebui să vorbești cu el din nou.

    Furia de dinainte începu din nou să clocotească în ea, arzându-i fiecare centimetru de deseubt de piele. Judecând după schimbul expresiei de pe fața fiului său, se încruntase și își înăsprise fiecare trăsătură a chipului.

    — Vrea să ne pună pe toți în gura lupului.

    — Dar noi avem aripi, începu el, și vom zbura! finisă satiric, fluturând aiurea din brațe mimând zborul.

    — Jur că uneori nu-mi dau seama de partea cui ești, se lipi de măsuța din spatele ei. Și pe cine susții.

     — Vă susțin pe toți, ridică nonșalant din umeri, de parcă ăsta ar fi fost cel mai normal lucru pe care trebuia să-l facă – și poate că era. Dar v-aș susține mai bine dacă v-ați uni, mamă.

    — Tatălui tău nu-i pasă că Phoebe e piesa cheie în perpetuarea familiei. O aruncă și pe ea în circul și războiul ăsta. Credeam că ții la Phoebe mai mult decât la orice altceva.

    — Mă șantajezi! îi replică el tăios, micșorând distanța dintre ei.

    Padma își lăsă capul pe spate, ca să-l poată privi mai bine în ochi. Asta făcea? Probabil că da. În ce fel de monstru o transformaseră ultimele împrejurări... Închise ochii. Inspiră, expiră. Cerceii de obsidian o ardeau în locul în care erau prinși de urechi.

    — Țin la Phoebe mai mult decât la orice altceva, mamă, să nu te îndoiești niciodată de asta.

    Cuvintele ce-i părăseau buzele biciuiau nemiloase aerul.

    — Și de asta n-am s-o las să fie piesa voastră de șantaj.

    — Nu vreau să o preschimb într-o piesă, cuvintele i se stinseră cu rușine pe buze. Deși, recunosc, poate asta fac acum.

    El îi confirmă, privind-o aspru, o privire ce-i intra până în inimă și o făcea să se îndoiască de tot, mai puțin de dragostea pe care le-o purta fiecăruia dintre ei.

    — Dar nu vreau ca cineva să o preschimbe în piesă de șantaj împotriva mea, Pleidsteros.

    Se opri o clipă, căci pe obraji începuseră deja să-i curgă lacrimi.

    — Asta a făcut Raajahhul cu Pearson. Nu vreau ca istoria să se mai repete.

    Mâinile lui mari se ridicară și le simți atingerea moale și caldă pe obraji. Îi ștergea lacrimile.

    — Nu se va repeta. Vom renaște.

    — N-ai avut nicicând atâta credință! un zâmbet sec i se înfiripă pe buze. Serios, Pleidsteros, mai că-mi vine să... să...

    — Să nimic, mamă! o îmbrățișă. Iartă-mă. Sunt un prost.

    Bătăile inimii lui îi vibrau sub ureche. Inspiră greoi. Expiră ușurată.

    — Pe toți ne prostesc astea. Dragostea, râse amar. Războiul, accentuă. Știi, Pearson s-a născut în zăpadă și Phoenixul ni l-a luat fără ca el să o vadă vreodată.

    — Nu plânge! o atenționă el, în timp ce lacrimi mari și sărate i se agățau din nou de gene.

    — Nu o fac, îl strânse de umeri. E ciudat, dar habar n-am atunci care e destinul vostru, serios. N-am nicio idee! Poate că învelișurile sunt doar așa... lucruri din natură menite să ne ducă în eroare. Totuși, cred că tu nu vei pieri de fier. Și nici Phoebe ștrangulată de o perdea din mătase.

    Un zâmbet blând se pogorî pe buzele lui.

    — Și nici tu înecată de mireasma vreunui crin.

    — Sau tatăl tău intoxicat cu mercur.

    Priviră la unison spre cutia ce depozita învelișurile Sarkișilor din ultimul deceniu. O deschiseră și începură să vorbească despre felul în care pieriseră toți înainte. O ajuta, cumva, să știe că Pearson era alături de tatăl și de mama ei. O descuraja, însă, gândul că niciunul din acei oameni nu renăscuse. Și că nu o vor face.

    — Ia cărțile, îi porunci într-un final. Probabil că Micha Roleina ne-a dat dispăruți.

    — Ce faci cu cartea aceea? o întrebă el, punându-și bărbia peste teancul de cărți, încercând să evite să le împrăștie pe podea.

    Padma privi spre cartea pe care o citise în adolescență.

    — I-o duc surorii tale. Cred că va veni vremea. Curând.

    Pleidsteros zâmbi în colțul gurii și ieși primul. Padma închise ușa în urma lor, scanând pentru ultima oară încăperea cu privirea. Presimțea că nu avea să mai pășească în ea în circumstanțe bune. Oftă. Și expiră. Fie ca Phoenixul să o ierte că-i fura artefactele, dar venise timpul și trebuia s-i accepte păcatele.

    Pasărea era printre ei. N-avea de ce să se înfurie.

○

    Își trecu mâna peste cuvertura subțire, netezind cutele. Luna arunca reflexii argintii asupra materialului lucios, argintiu. Padma își trecu mâinile prin păr, începând inconștient să-l împletească. Ochii îi stăteau doar la măsuța din colț, frumos sculptată, un obiect tandru de artă, plămădit cu decenii bune înainte ca ea să se fi născut. Deasupra, sprijinit de perete, se afla ultimul desen al lui Pearson. Lângă el, cărțile ce nu fuseseră la timp scoase ca să-l salveze.

    O bătaie în ușă îi captă atenția. Două. Trei. Tresări și își strânse pleoapele peste ochi.

    Inspiră...

    Expiră...

    Se temea, oarecum, să dea ochii cu el din nou. Știa că furia o va subjuga din nou, iar somnul, astfel, va fi alungat. Iar Padma Sarkis avea imperios nevoie de odihnă.

    Ezită o clipă – poate chiar mai multe – până să se ridice de pe marginea patului și să pășească prudentă spre ușă, fără să facă niciun zgomot. Își canaliza atenția pe cum să fie cât mai vigilentă, împiedicând furia și frustrarea să i se împrăștie prin trup. Atinse clanța. Apăsă. Trase. Ochii ei se ridicară, gata să-i întâlnească pe cei atât de inconștienți ai soțului său. Stupefacția o izbi când, două secunde mai târziu, realiză că se holba la aer și că trebuia să-și coboare privirea. Phoebe – ce-i ajungea doar până la bărbie – îi zâmbea strâmb din prag. Cearcănele oboselii îi sculptau încă în chip, iar obrajii îi erau trași. Clipea leneș, pleoapele zvâcnindu-i de fiecare dată. O teamă șuierătoare îi cuprinse pântecul și îi prinse imediat fața în palme.

    — Phoebe, micuțo! Ești bine?

    Prin zâmbetul acela mic i se întrezăriră dinții albi. Padma îi sărută fruntea în timp ce ea-i răspunse ostenită.

    — Nu mă simt prea bine, mama, ochii li se întâlniră.

    — Trebuie să dormi.

    — Nu, nu e asta.

    — Te-ai certat cu Pleidsteros? îi prinse bărbia între degete, masând ușor.

    Fata pufni și negă. Păunița, Prices, i se așeză pe umăr.

    — Atunci?

    Copila ridică din umeri.

    — Pot să dorm cu tine? L-am... l-am văzut pe tata intrând în cealaltă cameră.

    Dar v-aș susține mai bine dacă v-ați uni.

    Deci asta trebuia să fie. Se contraziceau între ei, iar prin urmare își distrugeau cu o imensă inconștiență copiii.

    — Eu și tata suntem bine, Phoebe, o asigură.

    Phoebe se încruntă, o sprânceană înclinându-se mai tare decât cealaltă.

    — De ce n-ați fi? O, e vorba despre faptul că vrea să-l asa...

    Padma își lipi palma de buzele ei, apoi se întinse peste umărul fetei și închise ușa în urma ei.

    — Nu vorbi despre asta!

    Copila încuviință repede. Bătea în retragere. Un lucru ciudat și necaracteristic pentru veșnic curioasa și vorbăreața ei Phoebe. Ori juca tactic un plan, ori toată acea oboseală își pusese adânc amprenta asupra ei. O trase la pieptul său, înlănțuind-o cu brațele. Îi simțea căldura febrilă a trupului împreunându-se cu a ei și îi sărută pe rând creștetul, vârful unei urechi, tâmplele, obrajii. În fața sa, fata se veștejea ca o flacără atinsă de ploaie.

    — Vino! o trase spre pat.

    Se scufundară împreună printre perne. Padma făcu un semn înspre perdele de parcă ar fi deținut puteri telechinetice. Acestea nu se clintiră nici măcar puțin, iar Phoebe surâse blând, cu capul așezat în poala ei.

    — Mereu mi-am dorit să le pot mișca cu puterea minții, îi mărturisi, zâmbind. Degetele albe i se pierdeau acum prin focul părului ei ușor încâlcit. Phoebe gemu când, folosindu-se de unghii, îi descâlci un nod uriaș.

    — Nu te-ai pieptănat azi, nu?

    — A făcut-o micha doar o dată, dar repezit, ochii lor se întâlniră. Mă doare burta, mama!

    — Ai mâncat ceva azi?

    Fiica ei clipi, fixând-o în acel fel ironic în care, mai nou, toți se găseau să o privească.

    — Pot distinge foamea de durerea asta. E doar... Mă doare și capul. Și spatele. Oboseala mi s-a strecurat în fiecare mușchi.

    Padma aruncă o privire spre cartea abandonată pe măsuță. Îi mângâie absentă obrazul și își schimbă poziția în pat. Acum stăteau întinse una lângă cealaltă, privindu-se în ochi. Mâna lui Phoebe o căută pe a ei și își împletiră degetele. Rămaseră așa, minute bune, până ce firava ei copilă închise într-un final ochii. Era gata să o declare adormită, când buzele ei se întredeschiseră ușor și o întrebară:

    — Ți-a fost vreodată teamă?

    — De ce anume?

    — De... a fi o Sarkis. Și a fi femeie, ochii i se deschiseră. Mamă, te-am... te-am auzit. În noaptea aceea cum strigai și... știu! Oh, da, știu! Doar durerea te poate face să strigi așa.

    — Micuțo...

    — Mi-e teamă de durere. Micha Roleina mi-a spus că e pretutindeni pentru o femeie. La durerea trupească mă refer. Când înflorești. Când te... deflorezi, obrajii i se aprinseră. Când oferi viață.

    Acea Micha Roleina și insistențele ei de a o avea pe Phoebe cât mai informată, deși informația ar putea-o oripila!

    — Și mie mi-a fost teamă de fiecare dată, îi mărturisi. Poate nu mă crezi, dar mult timp mi-a fost teamă ca tatăl tău să nu mă găsească insuficient de pioasă. Stăteam câte patru ore fără pauză și mă rugam Phoenixului.

    Phoebe râse. Clichetul acela vesel eliberat din gâtlejul ei era ca o gură de aer curat pentru îndurerata mamă.

    — Apoi, ne-am căsătorit. Profeția aceea mi-a dat lumea peste cap la o sută optezeci de grade. Și după... făcu o pauză ca să se hotărască din ce cauză acele lacrimi i se adunau în ochi. Regret? Teamă? Dor? Nostalgie?

    — Și după?

    — Și după, a venit fratele tău. A mai adăugat o jumătate de cerc. Și uite-mă, așa, cu viața întoarsă în urma unei rotiri complete, înapoi în punctul de unde plecasem și totuși extrem de diferită față de fata ce fusesem în anul precedent. Mi-a fost teamă de schimbare, dar știi ce m-a ajutat să uit?

    — Pleid? încercă ea.

    Padma încuviință.

    — Iar asta înseamnă... continuă fiica sa, că eu și Pearson ți-am mai adus o rotire. Și că acum, hm, ești din nou la jumătate de cerc? Sau nu. Dispariția... Încă o jumătate, nu?

    Faptul că fiica ei făcea referire la moartea lui Pearson ca la o dispariție îi rupea inima. Era încă atât de tânără, incapabilă să conștientizeze ciclul acela înfiorător. Te naști, trăiești și mori. Nu exista altă cale.

    Încă.

    Încuviință din nou.

    — Mă gândesc uneori dacă trăiește. Nimeni nu ne-a putut oferi trupul lui înapoi, nu crezi că...

    — I l-au ars! i-o tăie, o posibilă continuare amenințând să-i rupă cu totul inima.

    Phoebe își alipi buzele pline și clipi lung, în semn de părere de rău. Padma îi trasă conturul maxilarului cu indexul, în timp ce se îneca în ochii ei. Ochii mamei sale. Ochii tatălui său. Ochii ei. Ochii lui Perun. Ochii lui Pleidsteros. Ochii lui Pearson.

    — Nu te voi pierde așa cum l-am pierdut pe el, promit. Nu voi permite nimănui să mi te ia. Să mi vă ia.

    Zâmbetul de pe chipul fetei nu avu atributul de a o liniști.

    — Sunt o egoistă dacă aș vrea să pier eu înainte să vă văd pe voi făcând asta? o lacrimă îi străbătu pometele înalt.

    Pieptul Padmei fu cucerit de o răceală imprevizibilă.

    — Noi, Sarkișii, suntem ființe extrem de egoiste, alese să-i spună. Păcat pentru noi că nu ne-am născut altceva.

     — De asta suntem exilați... mormăi ea. De aceea nimeni nu ne place, de aceea toți ne vor morți.

    Ochii amenințau din nou să i se preschimbe într-un izvor.

     — Phoebe... Suntem femei Sarkis. Femeia Sarkis e ja...

     — Mamă, nu! Phoebe se ridică în fund, rupând contactul acela vizual ce parcă le consumase pe amândouă.

    Padma oftă și se întoarse pe spate. Își așeză o mână pe pântec, simțind cum fiecare clipă de tăcere însemna o clipă în minus de viață.

    — Tu crezi în Phoenix, Phoebe?

    Fata tăcu.

    — Crezi în renaștere?

    Își roti ochii spre ea, privindu-i părul lung și roșu căzându-i dezordonat peste spatele subțire. Fata își adusese genunchii la piept și privea fix spre un punct de pe tablou.

    — Micuțo...

    — Știu că tu și Pleid nu credeți prea mult, vorbi ea într-un final. Și știu că tata se bazează doar pe semnele venite de la Pasăre ca să... ca să facă orice pas spre putere.

    — Tu vrei putere?

    — Eu vreau ceea ce ni se cuvine, își întoarse nevrotic chipul, arzând-o cu privirea-i glacială. Cred, mamă. Cred! Cred cu tărie că Phoenixul există, că el renaște. Orice mit are un sâmbure de adevăr. Și faptul că noi, nu știu, am rămas vii după atâtea generații nu cred că e o întâmplare. Dar... poate că și ce e prea mult strică.

    — Vrei să spui că trebuie să pierim.

    Buzele ei rămaseră alipite.

    — Doamne, cât de mult semeni cu tata!

    Phoebe își încreți dezaprobatoare nasul.

    — Nu mă compara cu unchiul Panait!

    Padma se ridică și ea. Îi atinse umărul dezgolit. Își răsfiră degetele asupra lui, admirându-i finețea dulce și puerilă. Se gândi o clipă înainte să-i vorbească. O prăpastie stătea să se caște între ea și fiica ei și îi era îngrozitor de teamă ca ea să nu aleagă tabăra ruinătoare a tatălui ei. Nu-l putea folosi mereu pe Pleidsteros pe post de pod. Era absurd și promisese că n-avea să-și preschimbe copiii în obiecte. Îi era atât de dor de Pearson acum! Mijlociul ei, așteptând smerit momentul în care familia va cădea pe umerii lui, fără să se implice!

    Alese să-i spună. Și spera doar să nu regrete.

    — Eu și Pleidsteros încercăm să aflăm cum poate un Sarkis să renască.

    Un soi straniu de bucurie luă amploare înăuntrul ei, când pupilele fiicei ei se dilatară.

    — Și?

    — Dacă vrei, ne poți ajuta. Nu suntem lipsiți de credință, Phoebe. Dar ne încredem doar în ceea ce vedem.

     Copila se aplecă spre ea, scanându-i chipul. Furată de vraja curiozității, întrebările îi năvăliră pe buze. Și, propulsată de o siguranță neobișnuită ce se năștea din dragostea și grija pe care i-o purta, îi spuse tot ce credea că era indicat pentru ea să audă. Ascunse faptul că tatăl ei voia să îi pună pe toți în pericol ori că fusese jos, în pivnița aceea ascunsă, fără să o ia și pe ea. Știa că asta ar fi mâhnit-o. Îi povesti însă despre renaștere, despre cărți și despre ritualuri. Despre cum Pleidsteros o ajuta și aspirau împreună să-și revendice dreptul acela pentru care practicaseră incest atâtea secole – poate milenii.

    — Și tata știe? întrebarea o izbi la final.

    — Trebuie? Padma încropi un zâmbet spășit, felul acela de zâmbet pe care copiii îl afișează când doresc să ascundă o boacănă.

     Phoebe zâmbi părtinitoare și începu a-și trece frenetică degetele prin păr. Privi spre cartea de pe măsuță, spre desen și Padma știu că și ea se gândește la Pearson.

     — Îl vom răzbuna, vocea îi suna diferit.

    Padmei nu-i surâdea ultimul cuvânt, dar îl aprobă tăcută, privind altfel spre băiatul cu aripi de foc. Cerceii îi ardeau, agățați de urechi. Întinse o mână și prinse unul dintre phoenicșii din obsidian de la gâtul fiicei sale. Pe cel din centru. Phoebe o privi, iar în lumina fadă a lunii și a câtorva lumânări, ochii îi sclipiră.

    — Ce crezi că s-a întâmplat cu Iarnez? o întrebă cu glas scăzut.

    — Iarnez? Padma își ridică privirea.

    — Așa și-a numit Pearson puiul de păun, Phoebe o căută pe Prices cu privirea. Nu ți-a spus nimeni?

    Nu.

    Zvâcnirea pleoapelor răspunse în locul ei.

    — Micha mi-a spus că lupii aceia maronii și îmblânziți...

    — Câinii, vrei să spui.

    — Da, câinii, Phoebe clipi repede. Mi-a spus că ei sunt cele mai loiale ființe pe care le poate avea pământul și că atunci când stăpânul le piere, nu le părăsesc mormântul. Crezi că Iarnez acum...

    Padma îi evită privirea.

    — E posibil, micuțo.

    Vocea îi era rece, frântă, gata să se spargă în orice clipă. Precum Pleidsteros cu ore mai devreme, Phoebe se întinse și îi șterse lacrimile ce-i pătară chipul.

    — Era treaba mea să plâng zilnic, mama!

    Padma râse și o îmbrățișă. Căzură amândouă peste perne. Lumina lunii le sărută trupurile, preschimbând brațele și urechile fiicei ei în electrum topit. Padma închise ochii. La fel făcu și Phoebe. Respirația ultimei începu să încetinească, să se frângă fierbinte pe clavicula mamei. O simțea din nou mică și fragilă în brațele sale aidoma primelor ei clipe în acea lume.

    Padma nu adormi decât când întâile raze ale răsăritului îi spălară pomeții de lacrimile uscate. Iar foșnetele scoase de fiica sa o treziră pe atât de repede, pe cât de greu ațipise.

    — Mamă, trezește-te! o împunse aceasta. E aproape miezul zilei, am dormit destul!

    Femeia Sarkis se frecă la ochi și ridică ochii spre ferestre, apoi îi zâmbi ostenită fiicei sale. N-avea să-i spună că ea, una, nu dormise destul.

    — Hai, fugi la Pleidsteros! Are niște cărți pentru tine, o îndemnă în schimb.

    Padma auzise cândva de viteza luminii. Aceea trebuia să fie fiica sa ieșind din cameră, cu siguranță. Râse și-și trase halatul pe ea. Desenul strălucea în colțul lui. Culorile parcă curgeau sub atingerea soarelui. Pipăi albul acela întunecat de câte-o umbră, cât să prindă puțin volum.

    Îl vom răzbuna.

    Fie atunci ca toți cei ce le stăteau împotrivă să piară de furia Phoenixului. Trei stele – prăbușirea unui imperiu. Padma, însă, știa mai bine. Erau acolo, departe, în necunoscuta ei casă, trei frați ce le urzeau mai multă durere decât acest Raajahh. Aveau să cadă cu toții.

    Trei Darkoși.

    Sau trei Sarkiși ce-i mai rămăseseră și erau toată averea ei.

    Sunt o egoistă dacă vreau să pier eu înainte?

    Nu cred că am altceva de spus decât că abia aștept să revin la această fază a poveștii. The fifth part will be less tears and more spicy ironies. If you know what I mean.