Nu prea țin să fac note înaintea capitolelor, însă pentru a se înțelege, vreau să vă anunț că secvențele din acest capitol sunt din intervale diferite de timp. Prima având loc cu luni înaintea acțiunii propriu-zise a cărții și a doua precedând acțiunea din începutul primului capitol și desfășurându-se chiar și în timpul ei. Ultimele două secvențe continuă ultimul punct al acțiunii în care am întâlnit personajul a cărui perspectivă am folosit-o. Sper să vă placă, lectură plăcută! Ne citim și la final :).

┏━━━━━━༻○༺━━━━━━┓

13. Luciri fantastice

┗━━━━━━༻○༺━━━━━━┛

    Hiperventilându-se, Pearson dădu buzna în micul lor salon, împânzit de perne și de miresme plăcute pe care penajul superb al lui Phexi obișnuia să le împrăștie. Chicotele fratelui și surorii sale se stopară când apariția lui și așa năvalnică îi luă prin surprindere. Pleidsteros era scufundat printre perne, privind-o pe Phoebe de jos și învârtindu-i absent pe degete unul dintre onduleurile roșcate. Fata, făcând pauze rare pentru respirație, părea că îi povestește ceva incredibil de amuzant. Pearson rânji tâmp când realiză că n-avea timp să le asculte prostiile. Și că, de această dată, motivele să se simtă în plus păleau în fața veștilor tainice pe care le deținea.

    — Steaua să vă ghideze! cuvintele îi alunecară zeflemitor pe buze.

    Pleidsteros se ridică în capul oaselor și se încruntă. Privirea lui glacială îi comunica clar aversiunea sa față de Raajahh și cultul său celest.

    — Fie ca strălucirea să nu-i piară! Phoebe îi ținu isonul pe un ton monoton.

    Traversă încăperea din patru pași iuți și se aruncă printre perne rânjind sardonic.

    — Ce s-a întâmplat? Pleidsteros anticipă șuvoiul de vești, doar citindu-i trăsăturile feței.

    Înăuntrul celui de al doilea fiu Sarkis înflori o orgolioasă și desăvârșită mândrie. În sfârșit aflase ceva înaintea lui Pleidsteros, ceva crucial, ceva ce avea să-i lase cu gurile căscate.

    — Mama e însărcinată, flutură anemic din gene, încercând să confere dramatism scenei.

    Phoebe icni stupefiată, ducându-și ambele mâini cu degete exorbitant de lungi la gură. Un colț al buzelor lui Pleidsteros zvâcni a dezamăgire. Phexi se apropie leneșă de el, studiind-ul curioasă. Toți păreau că atârnă acum de cuvintele lui.

    — De unde știi? Pleidsteros se ridică în picioare, întorcându-se cu spatele. Fratele mai mic îi putea citi teama și îngrijorarea din felul în care mușchii spatelui i se încordau pe sub cămașa aceea subțire.

    — Treceam prin fața dormitorului lor și...

    — Ai tras cu urechea! îl incrimină Phoebe.

    — Poate, dar nu-mi spune că ești nerecunoscătoare că te afli acum cu un pas înaintea veștilor, surioară, ridică nonșalant din umeri.

    — Ești un ignorant! pufni fata. Pleid?

    Pleidsteros se întoarse și, de la înălțimea pe care i-o conferea trupul bine făcut, îi cuprinse pe amândoi cu privirea. Trăsăturile îi erau distorsionate, mai dure și mai necizelate. Câteva cute i se creau între sprâncene, iar Pearson își notă mintal să folosească în viitoarele portrete felul în care pielea din jurul ochilor i se încrețea când frustrarea, dezgustul sau nervozitatea îi cuprindeau chipul.

    — Parcă mi-aș dori să fie din obsidian, bâigui fratele mai mare, deși lui Pearson îi păru că auzise asta numai în mintea lui. Phoebe clipi surprinsă, fixându-l cu privirea. Dar normal că nu vreau să fie așa! expiră, expediindu-le amândurora căutăturile urâcioase.

    Pearson chicoti încet, căutând locurile în care lumina rotunjea frumos formele obiectelor pe care le atingea. Se simțea inspirat în acea după-masă. Poate că la noapte, în bătaia pâlpâitoarei lumânări, avea să deseneze ceva.

    — Ai mai trecut prin asta de două ori, Pleid, nu e ca și când a treia oară va fi ceva diferit, zise fratele mai mic după câteva clipe de tăcere, rostindu-i batjocoritor numele ciuntit cu care sora lor obișnuia să-l strige.

    — A fost altceva în privința voastră, ținu Pleidsteros să-l contrazică și, alunecând cu eleganță, se așeză înapoi lângă Phoebe. La doi ani și jumătate nici nu-mi trecea prin cap că ai să fii altfel decât normal.

    Oricât de normal ar putea fi un Sarkis, Pearson râse amar în sinea sa.

    — Iar în privința ta, Pleidsteros o luă pe Phoebe în vizor, familia avea nevoie de o fată. Era la mintea cocoșului că se va naște una.

    — De ce? Mama nu era destul de bună pentru tine? Pearson îl luă peste picior.

    Tâmplele îi zvâcneau. Probabil Pleidsteros învățase cum să ucidă cu privirea.

    — Ești un prost! îi reproșă fata.

    — E doar adevărul, Phoebe, îi făcu cu ochiul.

    Sora sa aruncă o pernă spre el. Se feri cu agilitatea unei înaripate. Pearson Sarkis, necopt și artist, era cu adevărat o pasăre în formă umană. Phexi îl îmbrățișă cu aripile sale gigante, cerșind atenție. Își trecu laconic o mână în jurul trupului său fusiform.

    — Dar de această dată nu mai are cum să fie o fată, Pleidsteros reluă discuția, pe un ton serios și apăsat ce nu-l caracteriza aproape deloc. Am fi prea mulți după.

    — Ce egoist ești! se strâmbă Pearson în direcția lui.

    Și realist, Pleidsteros. Tu ai fost mereu realistul dintre noi.

    Ochii lui întâlniră căutătura întunecată a moștenitorului tuturor pretențiilor de cenușă. Clipi lung, asigurându-l că în spatele întregii ironii, zăcea un băiat aproape bărbat care conștientiza în ce situație se aflau. Acelea puteau fi ultimele lor luni de liniște, înaintea unui război de mult promis. Pearson se dezlipi de păuniță și, încercând să zâmbească încurajator, neafectat, părăsi camera la fel de repede cum și intrase. Ocoli coridorul ce ducea spre dormitorul părinților și se prefăcu că n-o vede Micha Roleina când aceasta începu să bolborosească neliniștită în urma lui.

    Se închise în dormitorul său, trase draperiile ascunzând lumina soarelui, își scoase limba printre dinți și cu unul dintre ultimele chibrituri aprinse ciotul de lumânare. Își fixă șevaletul și trasă întâia linie a fundalului. Phoenixul invizibil de pe umăr îi șoptea arta în ureche, iar el – plictisitul, secundul, visătorul – începu a o transpune a mia oară pe hârtie, folosindu-se doar de culori și o fărâmă de talent.

○

    — Tinere Rays, repede, trezește-te!

    Vocea Michei Roleina îi zgâria creierul, făcându-l să înjure. Își apăsă o pernă peste ureche și se întoarse în așternuturi cu spatele la ea. Abia trecuse de miezul nopții.

     — Rays Pearson, trezirea! Nu-i vreme de somn! femeia începu să-l scuture impacientată.

    Arde-te-ar Phoenixul! cuvintele aproape că îi alunecară pe vârful limbii.

    Gemu indignat și se ridică brusc, amețeala lovindu-l din plin. Își sprijini coatele pe genunchi și fruntea pe palme.

    — Ce e? mormăi somnoros fără ca măcar să poată vedea ceva în afară de întuneric și niște puncte albe ce pluteau haotic în fața sa grație șocului și oboselii.

    — Se întâmplă! chițăi femeia. Rayes Padma a intrat în travaliu!

    De parcă ar fi turnat o găleată cu apă asupra sa, Pearson se dezmetici repede și, sărind din pat direct în picioare, trase o pereche de pantaloni pe el și își împinse partea inferioară a cămășii în spatele beteliei lor. Din vasul cu apă aflat pe măsuța rotundă, luă un pumn, stropindu-și fața măturată încă de briza somnului. Când îl văzu deja treaz, Micha Roleina se volatiliză din dormitorul său, mergând cel mai probabil să zdrobească visele altcuiva. Împleticindu-se, ieși pe ușă lăsând-o larg deschisă în urma sa și coborî scările jos, în holul imens, deja înțesat de vasali și intendenți. Strigătele mamei nu-și atinseseră apogeul încă, deci va avea ore bune de așteptat minunea. Parcă ieri auzise totul în fața dormitorului părinților și își pusese fratele și sora în temă. Oftă obosit și salută bărbații din jur cu rigiditate. Tatăl său luase coridorul la pas. Pleidsteros stătea nemișcat și consternat în fața ușii, fiind parcă gata în fiecare moment să o zbughească ori înăuntru, ori afară. Se postă lângă el, urmărindu-i privirea ce voia a găuri ușa din lemn. Rămaseră așa, tăcuți, cu forfota din jur stăruind pe fundal, până ce Micha Roleina trecu prin fața lor, deschizând ușa o clipă și intrând în acea cameră ce părea a le tortura mama. În acea clipă Pearson observă doar trupul zvârcolindu-se al unei femei în durere. Mulțumi mintal Păsării de Foc că se născuse bărbat.

    — Ți-e teamă? își întrebă fratele fără ca măcar să-l privească.

    — Am mai stat aici auzind-o cum suferă de două ori înainte, îi replică Pleidsteros.

    — Știu. Dar mă refer la copil. Ți-e teamă că va fi...

    Pleidsteros își întoarse capul și îl privi. Erau la fel de înalți, însă fratele mai mare tot îl domina. Un foc albastru, surghiunit ardea în irisurile lui.

    — Ce crezi? își săltă acesta sprâncenele.

    Pearson înghiți în sec. Nu era nevoie să răspundă la acea întrebare.

    — Phoebe? o căută cu privirea.

    — Dacă ar fi aici, ar trebui să fie înăuntru, unde sunt toate femeile, îi explică. Cred că e cu Phexi și se holbează din nou la ouăle alea.

    Pearson râse în sinea sa. Pleidsteros nu lăsa să se vadă, însă în spatele feței de bărbat ce nu se teme de ceea ce este în jurul său, Pearson putea vedea cum se bucură că Phoebe nu era acolo să mai verse vreo lacrimă. Își așeză o mână pe umărul său și încercă să zâmbească încurajator.

    — Pariez că va fi băiat.

    — Eu nu pariez, i-o întoarse și făcu stânga împrejur ieșind afară. Pearson oftă în urma lui și încercă să-și amintească dacă așa fusese și în ziua nașterii lui Phoebe. Puțin probabil. Erau copii pe atunci, înspăimântați de umbrele pe care focul le arunca pe perete. Îi era dor de acele vremuri. O presimțire jalnică nu-l lăsa să se bucure de faptul că familia li se va lărgi. Patru copii pentru un singur cuplu Sarkis. Era o premieră. Trei fusese limita întotdeauna – din motive evidente.

    Căută un scaun și se așeză în el, bătând darabana pe mâner. Clipele se scurgeau, agonia mamei sale creștea. Picături de transpirație i se adunau deasupra sprâncenelor, a buzelor și pe gât. Își dorea ca micha să-l fi lăsat să doarmă, ca să se trezească la dimineață când totul ar fi fost gata.

    Poc. Pac. Pac. Pac. Poc. Poc. Poc. Degetele sale copiau parcă în silă linia melodică a Imnului Phoenixului.

    În copii ce nu ți se vor naște.

    Stihul suna teribil de amenințător acum în mintea sa. Aruncă o ocheadă spre tatăl său, Perun. Se întrebă dacă și el se gândește la același lucru. Dar nu reuși să-l și întrebe. Strigătele mamei se preschimbară curând în altele mai terifiante, mai înspăimântătoare, ce denotau nenorocire și frică. Intendenții se adunară toți în fața ușii, cu Capul Casei Sarkis în frunte. Pearson își croi drum în dreapta sa. Ușa se deschise și, o clipă, uită să respire. Micha Roleina ieși lăcrimând cu un morman de pături în brațe. Se aștepta să vadă o ființă rozalie, tăcută, parcă divină așa cum fusese și Phoebe acum mult timp. Dar nu. Era întunecată, atrăgând parcă toată lumina și preschimbând-o în întuneric. Era un copil diavolesc, cu un înveliș ce nu se lăsa mai prejos. Din sângele Phoenixului luase naștere arma letală acestuia. Obsidianul.

    Nu apucă să vadă cum tatăl său se îndreaptă tremurând spre femeia înlăcrimată ca să-și ia în brațe fiul din sticlă neagră. Se repezi afară, permițându-i aerului dulce și netulburat al nopții să-i strivească suflul alert. Phoebe tresări, Pleidsteros se aplecă asupra unui ou făcut fărâme. Fărâme din obsidian.

    — E mort. Și e din obsidian, șuieră stupefiat.

    Phoebe icni, cum era de așteptat. Pleidsteros sări în picioare, smulgând doi pui de păuni, unul alb și unul roșcat–cenușiu din brațele fetei. Pe cel alb i-l lipi de piept și mârâi cu timbrul său veșnic răgușit:

    — Ăsta-i al tău!

    Nu protestă și luă puiul, văzând cum fratele mai mare dispare înăuntru. Pașii lui făceau marmura să scârțâie. Dar nu scârțâitul marmurei îi făcu inima să tremure, ci suspinele lui Phoebe. În acele momente, le dădea lacrimilor ei toată dreptatea din lume. Dacă și-ar fi amintit cum, Pearson ar fi început și el să plângă. Nu mai plânsese cel mai probabil de când avusese unsprezece ani. Se așeză lângă ea și o luă în brațe fără să gândească.

    — Va fi bine, șopti în părul ei. Phoebe, liniștește-te! Va fi bine. Vom fi bine.

    Sper.

○

    Profesorul nu poseda nimic din personalitățile persoanelor pe care le iubea atât de mult. Nu avea grija mamei sale, credința tatălui său, superioritatea lui Pleidsteros sau slaba rezistență emoțională a lui Phoebe. Profesorul poseda însă alte atuuri proprii. Era mai deștept, poate, decât ar fi putut să fie toți ceilalți patru la un loc. De fiecare dată când călca, o făcea cumpătat. De fiecare dată când Pearson întreba, nu stătea să se gândească la răspuns, ci o făcea instantaneu. În preajma lui, tânărul Sarkis se simțea mic și nepriceput. Dar dintr-o anumită perspectivă, așa se simțise întreaga viață. Deci se obișnuise ușor cu asta.

    Nu și cu viața de fugar.

    O ura. O detesta. Dacă profesorul i-ar fi dat drumul, ar fi alergat chiar acum înapoi acasă, desculț și zdrențuit cum era, doar ca să doarmă în patul lui, să-și încheie desenul nefinisat și să se ciondănească la infinit cu Phoebe. Nu crezuse nicicând că avea vreodată să-i fie dor de tot ceea ce însemnase monotona sa viața cândva. Dar uite cum tocmai acea viață îl izbise din plin, fără să-l anunțe. Îl lăsase secătuit de puteri, flămând și însetat, în spatele unei cămile lente, ca să traverseze un deșert parcă din bronz, damnat și mustind a moarte. Atinse fugar umflătura din buzunar, fiindu-i teamă să-l scoată pe micul Iarnez de acolo și să-l vadă mort. Strânse din ochi, venindu-i să plângă. Iarnez era unica amintire vie a fostei lui vieți. Inelul din obsidian era cealaltă. 

    Ajunseseră în Arveere relativ repede, însă acea staționare nu avusese atributul de a fi una lungă. De cum furaseră toate lucrurile strict necesare pentru următorul drum – sau aventură cum își făcuse Kamar obiceiul de a o numi, ironizându-le soarta –, porniseră mai departe, neoprindu-se decât să doarmă. Totuși, acele staționări rare, o dată la optsprezece ore, nu reușiseră să-i mai destindă mușchii împietriți și storși de putere ai lui Pearson. Își roti încet capul, ca să-și frece mandibula de umăr. Începea să-i crească barba căreia nu-i oferise nicicând năzuințe, iar pielea îl mânca îngrozitor de tare. Trupul frânt de durere protestă în urma acelui act egoist de a ostoi măcar una dintre dureri. Pearson strânse din nou din ochi, amețit de căldura deșertului ce făcea aerul să tremure. Călătoreau printre dunele amenințătoare de nisip de aproape o săptămână. Erau la sute de kilometrii depărtare de Raajahhness, mergând spre sud-vest. Cu cât mai departe, cu atât mai bine, îi amintea profesorul de fiecare dată, deși lui Pearson îi oferea impresia că voia să-l ducă la capătul cel necunoscut al lumii.

    — Nu tu plânsete, nu tu pledoarii sinucigașe, nu tu rugăminți, nu tu vomă, nu tu tăvăleli pe jos. Haide, băiete, nu-mi spune că ai murit!

    Habar n-ai cât îmi doresc acum să o fac.

    Cel mai probabil căldura insuportabilă, lipsa apei și drumurile lungi îi uciseseră puiul de păun care abia mai respira în cursul serii trecute. Cu multă plăcere l-ar fi urmat chiar acum pe Iarnez în lumea morților.

    — Cât... mai... avem?

    — Deschide ochii! îl îndemnă profesorul.

    Și să vadă din nou cerul lipsit de nori, soarele arzând de parcă vrea să explodeze ori să-nghită lumea și aerul tremurând în jur, creându-i iluzia unei ape curgătoare? Putea refuza această ofertă fără tragere de inimă.

    — Curând vom simți oceanul.

    Pearson tresări, iar mijlocul parcă i se frânse sub acțiunea nemiloasă a durerii. În numele Phoenixului! icni, apoi se concentră asupra cuvintelor rostite de profesor.

    Oceanul. Pearson nu-l văzuse niciodată, ba chiar, din carapacea sa, nici măcar nu-și imaginase vreodată cum arată. Știa doar că era o întindere imensă de apă, ce înghițea orizontul și scufunda corăbii. Știa că strămoșii săi cândva, la începutul exilului și al vieților de fugari, traversaseră oceanul imens ce stătea ca graniță între Dwyrain și Gorllewin. Era primul lui pas spre casa mult promisă. Entuziasmul ce-l cuprinse brusc îi șopti în minte cuvântul zăpadă. Dacă vede oceanul, atunci nu va mai exista decât un pas măreț peste întinderea de apă ca să vadă și tărâmurile pe care neamul lui înfocat luase naștere.

    Deschise ochii, iar răsuflarea i se tăie. Își linse tâmp buzele, înghițind praful acela abject, stimulându-și stomacul să cerșească a mia oară după hrană. La kilometri depărtare în fața sa, acolo unde nisipul întâlnea cerul, o cetate ce părea că îmbrățișează orizontul își etala zidurile lucioase. Acela trebuia să fie Jassine, orașul în care profesorul îi promisese că vor poposi până ce vor avea motive concrete să plece mai departe. Gândul că acel oraș avea mâncare și apă îi făcu stomacul să salte de bucurie. O beatitudine stranie îl cuprinse și ochii i se umplură de lacrimi întâia oară după ani întregi de nepăsare privind grijile lumești. Explodă, începând să plângă, alungând durerea în planul secund. Goana nebună prin deșert avea să se sfârșească.

    — Slăvit fie Phoenixul! suspină.

    — Da, da, Phoenixul, râse profesorul.

    Pearson surâse și își îndemnă în zadar cămila să grăbească pasul. În final, o jumătate de oră mai târziu, se holba stupefiat la arcada imensă ce reprezenta intrarea în imensul oraș. Simțul său artistic era în alertă. Sculpturile de peste tot din jur îl copleșeau. Oamenii își practicau meșteșugurile atât de variate cu atâta nonșalanță, încât n-aveau cum să nu-l impresioneze pe Pearson prin normalitate. Un bărbat bătrân, îmbrăcat în haine ce contrastau vremurilor urla peste tot ,,stelele vă mint". Tânărul Sarkis îi oferi toată dreptatea din lume în mintea sa, încercând să alunge amintirea camerei de tortură care în mod ironic îi salvase viața.

    — Taică-tău a mai fost vreodată în Jassine? îl chestionă profesorul.

    — Tata n-a părăsit vreodată capitala, gândul la familia sa îi reduse din entuziasm. Dar tu, domnule? Ai mai fost vreodată pe aici?

    — Cu câteva ocazii, rosti acesta ferm, însă rezervat și de dragul discreției pe care Kamar o arborase în tot acest timp, Pearson nu îi pretinse detalii.

    — Și ce vrei să facem aici? Furăm în continuare?

    Cămila furată de sub el se scutură, simțind parcă aluzia. Hățurile noduroase îi mușcară din pielea albă, odată de artist, făcându-l să geamă. Rănile erau atât de adânci încât se temea că n-aveau să se mai vindece vreodată.

    — Dacă vrei furăm, dacă vrei muncim, dacă vrei ne distrăm, îi răspunse. Condiția e să supraviețuim.

    Pearson zâmbi, iar ochii îi sclipiră, în timp ce privirea i se perinda asupra cozilor împletite ale profesorului. Cumva, încet în sufletul său, știa că începe să țină la acel bărbat.

    — Oricum, am niște prieteni prin zonă. Mă bazez pe faptul că mă vor recunoaște. Ultima oară când am fost eu pe aici, tu abia te născuseși.

    Gândul îi zbură irevocabil la Phoebe și la Copilul din Obsidian. Scutură din cap, încercând să se gândească la structura conacelor imense.

    — Eu propun să te bazezi pe faptul că încă mai trăiesc. Au trecut aproape optsprezece ani de atunci.

    — Ce aluzie subtilă la faptul că nu mai ești un băiat, băiete! îl persiflă profesorul.

    Pearson surâse scurt și își întoarse mecanic capul, în ciuda întregii dureri și a oboselii, când șoapta unei fântâni îi făcu timpanele să vibreze. Încercă să-și orienteze cămila în acea direcție, însă profesorul se aplecă repede și trase de hățuri în partea opusă.

    — Este apă destulă în ocean!

    — Dar... scânci însetat. Doar o gură.

    Profesorul își încreți buzele, sprâncenele formându-i un canion în frunte. Era un nu categoric. Și Pearson știa că, oricât de însetat era, nu se putea despărți de Kamar. Oricine îl crease pe el, nu-l făcuse dintr-o plămadă care să poată domina singurătatea.

    — Am trei reguli, reluă bărbatul discuția de mai devreme. Nu spui nimănui cum te cheamă.

    — Nu sunt chiar atât de prost.

    Profesorul zâmbi cu o blândețe neașteptat de frustrantă.

    — Apoi, orice-ar fi, nu ceri informații despre ceea ce se întâmplă cu familia ta.

    — Și a treia regulă, domnule? Pearson se încordă.

    — Nu-mi spui niciodată domnule când sunt oameni în jurul nostru, băiete. Știu că îți place să te simți exotic, dar nici măcar imunitatea la foc nu te-ar putea scăpa din mâinile vânătorilor de recompense.

    Pearson scrută piața de parcă unul de acest fel l-ar fi urmat de când vomitase în spatele palatului.

    — Nimeni nu caută un mort, replică sec.

    Deși tuturor le-ar plăcea să-i poată aduce la viață.

    Trecând printre mulțimile diverse de oameni, holbându-se în gol la conacele, arcadele și piețele pe care cândva le-ar fi admirat cu o foame artistică nebună, se întrebă pe cine, dar pe cine ar aduce el la viață dacă i s-ar oferi șansa.

    Străjerul ucis în acele temnițe.

    Bărbatul fără un ochi.

    Chipurile lor îl bântuiau. Erau vieți pe care el, atât de inconștient, le încheiase brusc. Se întreba deseori dacă ei avuseseră vreo familie. Dacă pe acel străjer îl așteptau o soție și niște copii acasă. Apoi, gândurile i se întunecau și mai tare. Dar nu din pricina vreunui întuneric mintal. Nici pe departe. Era lucrarea diavolească a unui foc negru, de parcă obsidianul prinsese viață. Și pe el îl așteptau oameni acasă. Îl așteptau mama, tata, Pleidsteros și Phoebe. Se aștepta până și el însuși pe sine, înapoi în sânul casei lor, unde tatăl lor punea planuri la cale, mama împrăștia jovialitate pretutindeni, prostuța de Phoebe plângea, iar Pleidsteros o urmărea atent.

    Nu se gândi decât la ei în orele ce urmară. Ore lungi, interminabile, de care păreau că se agață secunde distorsionate. Dorul îl mistuia, fiind cu neputință a‐l anihila sau cel puțin contopi cu focul ce-i alerga spasmodic prin sânge. Se aplecă peste cocoașa din față a cămilei, așteptându-se să adoarmă în spinarea ei. Înfățișările clădirilor din jur se schimbau, fiecare mai impunătoare decât cealaltă. Gălăgia omniprezentă a orașului zumzăia în jurul lui, cu un farmec pângărit de sentimentele idioate ce-l ardeau. O lacrimă i se prelinse dureros de rece pe obraz și o simți sfârâind, evaporându-se în aer grație căldurii ucigătoare.

    — Inspiră, îndemnul profesorului părea mai degrabă un alt cânt iluzoriu al naturii.

    Inspiră. Și, plesnit de realitate, tuși pe nepregătite. Particule de aer sărat îi invadară plămânii, oferindu-i o senzație asemănătoare cu asfixierea. Ochii lui căutară cerul, în timp ce ritmul respirațiilor i se reglă. Însă cerul nu se mai limita acum doar la bolta pe care o știuse dintotdeauna, ci se prelungea neliniștit, revenind la el ca un bumerang, într-o nuanță mult pre vie de turcoaz. Vocile membrilor familiei lui i se frânseră în minte, fiind înlocuite de sunetul talazurilor ce îmbrățișau violent țărmul. Păsări albe, ciudate țipau în jur, de parcă nu mai fuseseră hrănite de ani buni. Se holbă la ele dezgustat. Nu aveau nimic din maiestatea, coloritul ori eleganța unui păun.

    — Pescăruși, râse profesorul când îi observă ținta privirii. Unde-i ocean sau mare, acolo-s și ei.

    Pearson își dezlipi buzele ce parcă fuseseră tencuite împreună pe fața-i stoarsă de puteri și rânji, urmărind dansul spumant al valurilor. Erau atât de dinamice încât lumina stinsă a soarelui ce mai avea puțin și atingea linia subțire a orizontului, le făcea strălucească. De parcă o pasăre gigantă, albastră, cu marginile aripilor în nuanțe de gri și alb voia să se preschimbe în aur. Își vârî mâna în buzunar și cu un dram de speranță, îi arătă micului păun infinitul. În pumnul său, pieptul lui încă se mișca. Trăia, iar beatitudinea îl cuprinse din nou pe Pearson.

    — Dincolo e Dwyrainul, decretă.

    — Nu chiar, ridurile profesorului se încrețiră. Dar tot în direcția aia e.

     Pearson își săltă sprâncenele și, spontan, își arcui trupul spre stânga, până ce mijlocul amenință să i se rupă. Piciorul drept veni cu el în zborul necontrolat spre pământ, în timp ce stângul rămase înțepenit în scărița șeii. Dădu cu țeasta roșcată de nisip și înjură în barbă când trupul protestă în valuri deopotrivă reci și fierbinți de durere.

    — Dacă ar putea, și cămilele ar râde de tine.

    Se târî pe burtă, până ce-și eliberă și celălalt picior. Apoi se ridică șovăielnic pe genunchi îmbrățișând libertatea.

    — Pot să-l ating? întrebă confuz.

    Kamar hohoti, în timp ce oceanul îi atinse singur genunchii. Se trase înapoi când nisipul din preajma sa începu să alerge pe urmele apei și urmări fascinant procesul din nou și din nou, până ce mușchii i se mai relaxară.

     De pe acum, soarele începuse deja să se scalde în apă, pictând oceanul în nuanțe de roșu și purpuriu. Inima îi săltă, căci astrul acela auriu pe tot fontul împurpurat părea ciuntita stemă a Casei Sarkis. Dwyrainul, de dincolo de ocean, îl chema. Se ridică crispat de pe nisip și păși în apa ce radia a lumină, până ce aceasta îi atinse genunchii. Era călduță și îmbietoare. Valurile îi sărutau abdomenul și ridică brațele, îndrăznind să se așeze pe genunchi. Profesorul râse în nenumărate rânduri, în timp ce forțele oceanului îl obligau să înghită apă sărată, însă nu-i displăcea. Îi curăța trupul și plămânii. Îi limpezea mintea și sufletul. Se hotărî că trebuia să învețe cum să înoate, să mai admire încă alte zeci de apusuri de azi înainte și să facă zilnic câte o baie în culorile lui.

    Ieși numai când luna deveni evidentă pe cer, iar oceanul se preschimbă într-o întindere întunecată de gri. Se așeză înapoi pe nisip, lăsând briza caldă a serii să-l usuce. Profesorul se puse lângă el privind în larg, unde siluetele stranii a unor pălării gigante tremurau în bătaia stelelor.

    — Corăbii, îi explică bărbatul.

    Încuviință, noțiunea nefiindu-i străină. De corăbii se folosiseră strămoșii săi ca să ajungă în Gorllewin. Și tot pe corăbii se vor înapoia Dwyrainului. Într-o zi.

    Își înălță ochii spre cer, întrebându-se dacă pe celălalt țărm, exact ca el, o altă persoană își dorește să ajungă pe malul opus. Însă gândurile îi fură în scurt timp risipite de sclipirea pragmatică a unei stele căzătoare. Se ridică în picioare ca să o vadă mai bine. O stea, urmată de încă una la două clipe distanță.

    — Puneți o dorință, zise Kamar, când a treia stea străluci în oglinda neagră a pupilelor lui Pearson.

    Îl ridică pe Iarnez pe palmă să vadă și el cum stelele se îneacă arzând în mare. Trei stele, trei dorințe.

    Unu, să-mi revăd familia.

    Își puse această dorință gândindu-se la ochii lor asemenea.

    Doi, să văd zăpada.

    Stelele sclipeau impresionant de albe pe cer ca niște fulgi de zăpadă în vasta sa imaginație.

    Trei...

    O stea pâlpâi în stânga impunătoarei Stele a Nopții, cea care nicicând nu se mișca, atrăgându-i atenția. Inima i se strânse și uită de a treia dorință.

    — Ai văzut aia? o indică, rotindu-și capul spre profesor.

    — E indecisă. Nu știe dacă să piară sau nu.

    — De ce?

    — Presupun că moartea le sperie până și pe stele.

    Se încruntă, căci nu credea că era așa. Unchiul Panait îi povestise cândva că fiecare om avea un dublu în plan astral. Astfel, de fiecare dată când o persoană pierea, se reîntrupa pe cer, privind lumea mică și întinată pe care a lăsat-o în urmă. Își imaginase mereu că Steaua Nopții era Parthenia, Întâia Sarkis, lucind ca o flacără să-și călăuzească moștenitorii din cenușă. Admiră mica stea nehotărâtă. Un om ce se zbătea între viață și moarte.

    Dacă atunci când moare, omul devine o stea. Ce se întâmplă când steaua cade?

    Profesorul se ridică și el în picioare privindu-l lung. Iarnez i se cățără pe inelul din obsidian, țipând slab și lipsit de vlagă.

    Omul renaște.

    — Vom dormi pe plaja asta la noapte, murmură bărbatul, alunecând din nou pe nisipul ce-i amortiză căzătura. Ne vom găsi mâine dimineață un loc.

    Pearson încuviință și se întinse pe nisip, neluându-și ochii de la ea. Haide, omule, mori! îi susură gândul. Nu te mai chinui, nu are rost. Se simțea îmbătat de suspans ca în noaptea nașterii Copilului de Obsidian, când existau două variante pentru micul prunc. Acela se aruncase spre moarte și poate că, acum, micuța stea era chiar micul lui frățior fără de viață. Oftă, urându-i renaștere plăcută și închise ochii. Începu să viseze locuri și fețe distorsionate.

    Scăldat în sudoare, se trezi gâfâind în mijlocul nopții. Profesorul era lângă el, dormind neabătut. Pe cer, locurile de unde plecaseră cele trei stele erau negre ca un abis și goale. Înfricoșător de goale. În schimb, steaua ce înainte pâlpâia dezicându-se de un destin incert era încă pe cer. De fapt, nu doar una. Ci două. Se împărțise în două stele albastre, lucioase, bizare, mai vii decât toate celelalte, asemenea acelor ochi pătrunzători și albaștri pe care Pearson îi întâlnise în vis. Și, încă somnoros, socotind totul drept o festă a imaginației ori o coincidență, alunecă din nou în prada somnului.

○

    — E mort! Îți zic eu că e mort!

    — Ley! Lasă-l în pace! Nu te apropia, poate fi periculos! Un bețiv doar.

    — Dar, Cae... E mort.

    — Leysa, să nu-ți mai repet!

    — D‐dar... O, ba nu, uite! Se mișcă! Melher!

    Glasurile se contopeau ciudat, tachinându-l, invitându-l să se trezească. Un scâncet i se pogorî pe buze și, alungând amintirile neclare ale viselor, deschise ochii. Tresări. Un chip rotund, tânăr, de copilă mult mai tânără decât Phoebe, incredibil de întunecat rânjea fascinat asupra sa, periculos de aproape de propria lui față.

    — Melher, ești beat?

    Pearson clătină confuz din cap și dădu să atingă fetița aceea cu piele întunecată cum nu mai văzuse înainte. Însă o siluetă înaltă, albă, ce umbrea lumina soarelui, se grăbi să o tragă din calea mâinii lui, icnind furioasă sau înspăimântată. Tânărul Sarkis n-ar fi putut spune cert. Se foi, ridicându-se în șezut, căutând cu privirea fetița și persoana albă ce o însoțea. Își înghiți un icnet strident când dădu cu ochii de ele. Persoana albă, purta doar o robă albă, ce curgea ca o stafie în jurul ei, lăsându-i chipul la vedere. Chip deopotrivă luminos și întunecat, o mixtură interesantă între culoarea pielii fetiței pe care o strângea protectoare de mână și a pielii celorlalți oameni albi pe care Pearson îi cunoștea. Ochii îi străluceau mânioși, având o culoare argintie, metalică, asemănându-se cu două pumnale. Tânărul Sarkis nu trebuia să întrebe ca să știe cât de ascuțită și tăioasă îi era privirea. Îi îngheță întreg sângele – sângele lui de foc – în vene și, o clipă, îl făcu să o asemene cu o fantasmă, cu o zână căreia cu siguranță îi e interzis să existe.

    — Așteaptă, rosti gâtuit, repezindu-se spre ea.

    Voia să-i studieze trăsăturile mai îndeaproape. Fruntea rotundă, nasul mic, pomeții înalții, privirea acea caustică ce inspira numai provocări și luciri amenințătoare. Părea matură, o femeie în toată regula. Și, sprintând pașii spre ea, întinzând o mână ca să o oprească din drum, mintea lui începu să o compare cu o mulțime de lucruri. Cu chipurile perfecte ale mamei și surorii sale, cu personalitățile și gesturile lor. Apoi cu Pricesele pe care nu le văzuse decât trecător, în mersul lor delicat, de parcă plutesc pe aer. Ea se arăta atât de diferită de ele! Cu pielea de un arămiu închis, era departe de a se asemăna cu Padma sau Phoebe. Avea ceva, da, din expresia autoritară de pe chipurile Priceselor, din siguranța și superioritatea lor. Însă mai avea ceva. Prin felul în care își arcuia buzele pregătindu-se, poate, să țipe la el. În felul repezit în care, cu mâinile ei abile, o ferea pe micuța copilă de ochii lui. Și mai erau, da, irisurile acelea argintii, ciudate irisuri, ce nu se potriveau câtuși de puțin cu tenul ei maroniu și cele două șuvițe de păr ca smoala ce-i scăpau impertinente de sub văl, numai stârnind curiozitatea din el.

    O apucă cu o mână de cot, iar ea se întoarse ca un taifun, lovindu-l cu o putere neașteptată peste față.

    — Nu ne atinge! țipă furioasă.

    Pearson se clătină uimit, nelăsându-se descurajat de mica ei tentativă de a-i însemna fața cu o vânătaie zdravănă. O apucă de încheietura mâini și dori doar să o roage, în prostia sa, chemat de o dorință stranie, să-l lase s-o privească doar o clipă în plus, să-i memoreze chipul. Însă, neașteptat din nou, cealaltă palmă a ei îi atacă lipsită de milă celălalt obraz, deviindu-i privirea de la chipul ei.

    — Ce fel de misogin ești!? Vrei să ne omori? Să te omori? Pleacă de aici!

    Femeia încercă să-și elibereze în zadar încheietura din strânsoarea lui. Ridicându-și înapoi privirea, Pearson văzu cum pielea i se înroșește în locul în care el o strângea atât de tare. Dacă n-ar fi fost în numele luminii, al artei și, poate, al străinei iubiri, ar fi eliberat-o, ar fi lăsat-o să plece. Însă smucirea ei fără izbândă nu-i oferi decât mai multă satisfacție. Voalul alb îi alunecă peste părul ca noaptea, lăsându-i la iveală întregul chip atât de curios conturat de acele șuvițe de smoală. Văzu momentul din nou și din nou, privind-o în ochi, în miezul ferocității ei, cu încetinitorul, memorând fiecare gest al ei. Fiecare tresărire tacită a pleoapelor, fiecare curbă a buzelor pline, înfricoșător de frumos poziționate când furia îi cuprindea chipul. Iar ea, neînțelegându-i motivele pur prostești, ba chiar interpretându-le greșit, îl privi lung în ochi, încercând să înțeleagă cine era acel tânăr bărbat ce încerca regulile de mult impuse, bine întipărite, a căror încălcare l-ar fi putut costa viața. Și, în sinea ei, nădăjduia să-l coste, dar parcă se ruga să nu.

    În ochii ei, Pearson citi curiozitatea ce se aprinse aproape nevăzută. Însă el învățase să studieze și cele mai ascunse unghiuri ale luminii. Ea își trecea neputincioasă, curioasă, neștiutoare ochii peste părul lui înfocat, peste ochii atât de deschiși și pielea incredibil de albă ce contrasta cu a ei. O clipă, o clipă, încă una, Pearson își dorea ca toate clipele să treacă mai încet, să o poată admira un moment în plus, să-și întipărească în minte locul fiecărei gene lungi, a umbrelor lăsate de șuvițele ce-i încadrau chipul, a buzelor ei întredeschise ce așteptau în fiecare moment să elibereze încă un țipăt.

   Și, din nou, tocmai când se așteptă cel mai puțin, într-o clipită când își închise ochii ca să-i vizualizeze imaginea deja memorată cu ochiul minții, femeia întunecată îl lovi hotărâtă în locul în care îl durea cel mai tare, smulgându-i un strident țipăt de putere. Toate gândurile i se risipiră când durerea dintre picioare veni ca un șoc acut. Sarkis sau nu, Pearson era sigur că nu-și va perpetua specia vreodată. Se chirci pe jos de durere, iar când deschise din nou ochii, femeia și copila erau deja departe, umbre albe pe fontul auriu-azuriu dat de nisip și cer.

    — Ce-ai făcut, băiete? râse profesorul în spatele lui, de parcă se materializase din neant.

    — Pe dracu', scrâșni din dinți, aruncându-i o privire ucigătoare marca Phoebe.

    Bărbatul așeză un pachet cu mâncare lângă el, pe nisip, și îi întinse surâzător o mână.

    — O armă pe care nu le-o putem smulge femeilor, ridică acesta din umeri.

    Pearson flutură anemic din mână, refuzându-i ajutorul. Expiră sacadat, încercând să controleze durerea ce începea parcă să treacă de la acută la suportabilă și se rostogoli pe nisip, ajungând cu fața deasupra pachetului cu mâncare. Durerea se accentuă, așa că reveni înapoi pe spate.

    — Cine au fost? mormăi. Fetele acelea, zic.

    Kamar îngenunche lângă el, privind fugar spre locul dintre coapse, unde durerea încă pulsa în trupul tânărului Sarkis.

    — Lebedele negre, profesorul privi lung în urma lor.

    Lebede. Gândul îl duse la Pleidsteros care, dintre înaripate, tolera numai lebedele.

    — Fiindcă au pielea neagră?

    — N-ai mai văzut așa ceva până acum? râse profesorul.

    Pearson negă. Văzuse, da, oameni cu tenul închis, însă nicicând atât de închis.

    — Și de ce li se spune Lebede?

    — Hm, tu chiar nu știi o boabă despre ele, băiete, profesorul privi oceanul, tăcând câteva clipe, de parcă se ancorase printre gânduri imposibil de rostit. Lebedele Negre sunt fete cu pielea întunecată ce servesc drept plăcere Raajahhului. Numește-le amante dacă vrei, însă au un rang mai jos de atât. Sunt, hm...

    — Prostituate? propuse Pearson, căci mai auzise cuvântul acela de nenumărate ori înainte, deși nu văzuse nicio femeie asemenea. Dacă ele erau atât de frumoase, începu să-i fie milă că li se oferise un nume atât de hâd.

    Profesorul se încruntă, contrazicându-l categoric.

    — Nu înțelegi. Doar ale Raajahhului. Nimeni nu se atinge de ele în afară de el. Sunt născute și crescute pentru asta.

    — Născute de cine?

    — De alte Lebede Negre la rândul lor, ochii profesorului luciră. Știi tu băiete, departe, pe Insulele Marthrea, oamenii de acolo sunt toți întunecați. Se aduc copile de acolo ce cresc și sunt învățate cum să-l impresioneze pe Raajahh, nu mai mult decât în timpul nopții. Deși unele au reușit ceva mai multe. Nu vei găsi numele niciuneia în istorie, din păcate, un mușchi de pe obrazul lui zvâcni. Fetele astea pure, întunecate ca noaptea, sunt date Raajahhului. Cele care rămân însărcinate, majoritatea, sunt ucise după naștere. Nu sunt la fel de bune ca înainte, știi. Băieții lor sunt uciși pe loc. Fetele, în schimb, se întorc la bătrânul centru de instruire al mamelor lor, pregătindu-se să-și servească Raajahhul. Tot așa, până ce copilele rezultate nu mai au pielea întunecată încât să poată fi diferențiate. Durează cam cinci generații ca o linie de astfel de Lebede să piară. Odată albe, unele sunt lăsate să trăiască drept orfane pe străzi. În fine, îți dai tu seama. Din mamă în fiică, de mii de ani, băiete, fetele astea îl slujesc pe Raajahh și numai pe Raajahh. Nimeni n-are voie să se uite la ele. Deși... deși pielea și ochii lor întunecați le oferă un farmec deosebit.

    Pearson îl privi mut. Mecanismele din capul lui începură să lucreze și din ce asimila mai multe, îi venea să râdă într-un fel compătimitor, macabru. Mamele serveau Raajahhul, fetele serveau Raajahhul, propriul tată.

    — Dar ăsta – începu el înecându-se cu hohote groase, amare – e tot incest! Tată și fiică, frate și soră, ce e diferit de incest?

    — E incest, decretă profesorul.

    Și toți ne damnează pe noi.

    — Însă puțini știu, continuă acesta. Fetele astea nu sunt crescute să știe.

    Se cutremură cu gândul la zâna aceea cu ochi cu sclipiri metalice și piele maronie, strălucitoare. Ea trebuia să fie la o generație mai avansată decât copila pe care o ferise atât de mult de el. Pielea îi era mai deschisă, ochii nu mai erau negrii, deși se îndoia cu cine ar fi putut semăna astfel. Mama sa cu siguranță nu fusese atât de înaintată încât să-și lepede culoarea caracteristică a ochilor. Irisurile Raajahhului Arred erau cafenii, nicidecum atât de fascinante. Pearson se cutremură. El, cel care luase viața pribegiei din pricina Raajahhului, găsise atâta artă în chipul bastardei sale.

    — Domnule?

    — La naiba, băiete, ți-am zis să nu...

    — Ai cumva un carnețel și un creion?

    Profesorul îl privi tâmp, dar totuși scoase din buzunar ceea ce îi ceru și îi înmână. Pearson îi mulțumi printr-o mișcare grăbită a capului și începu să schițeze. Toată ziua. Zile la rândul după, când profesorul le găsi o locuință cu două camere în cadrul universității din care, chipurile, își dobândise el toate cunoștințele. Era un loc comod, sărăcăcios, însă amabil. Un loc în care se putea trăi. Totuși, abia dacă se mai gândea la asta. Folosise oglinda și o lamă din acea locuință doar cât să se descotorosească de umbra roșcată ce-i împânzise mandibula. În rest, desena, schița. Frânturi de detalii sau portrete. Mai întâi în carnețel. Apoi, când profesorul văzuse că talentul lui, totuși, merita fructificat, îi făcuse rost de un șevalet. Totuși, Pearson nici nu se atinse de el. Îl privea noaptea, pierdut pe gânduri, întrebându-se cum ar arăta chipul ei în culori, pe foaia albă. Șuvițele acelea haotice și negre conturându-i fața lungă și temerară.

    Avea nevoie să o deseneze. Focul nebun din el îi impunea că trebuie să o transpună în culori. Dacă istoria nu-și amintea de Lebede, măcar el să imortalizeze una prin artă. Totuși, teama din el creștea pe zi ce trecea. În fiecare zi în care el hoinărea în jurul oceanului, iar ea nu mai apărea. Se temea că, prin comportamentul lui prostesc, o speriase. Că ea îi înțelesese greșit intențiile și imprudența. Că fusese neînțeles. Însă ce fel de artist e prudent și înțeles?

    Nu-i cunoștea nici măcar numele. Ceața somnului îi întuneca orice amintire. Abia își mai amintea sunetul glasului ei. Deși, când și-o imagina, din nou și din nou, mai perfectă ca niciodată, glasul ei suna la fel de metalic ca reflexiile pe care le împrăștia.

    Privind într-o noapte spre cerul uriaș, acoperit de stele, admirând cele două astre micuțe, albastre, ce sclipeau în întunericul absolut, o pereche repezită de pași începu a aluneca pe nisip. Iarnez reperă apropierea înaintea lui, căci zbură înspre femeia ce se apropia. Păunul începuse deja să crească. Pearson se ridică și el de pe nisipul pe care luna îl colora în argintiu și o privi cum se apropie. Tunică argintie, păr negru năvălind în față, piele întunecată. Inima săltă în el de bucurie, până îi zâri chipul plecat în pământ și ochii mai întunecați decât orice abis. Nu era ea...

    — Misoginul cu păr de foc?

    Vocea acelei Lebede era caldă, ca o un cântec. Un accent străin, mieros. Pearson se apropie de ea, gândindu-se că, totuși, întunecata aceasta o cunoștea pe cea dintâi. Sau pe a doua, dacă punea la socoteală și copila.

    — Așa mi se mai spune, se prefăcu relaxat, deși pulsul îi vuia în urechi.

    — Caelyn vrea să te vadă, rânji ea, strângându-și tunica argintie în jurul trupului subțire. Urmează-mă.

    Caelyn.

    Nu mai așteptă nicio invitație și o urmă într-o tăcere solemnă. Merseră împreună pe plajă, cu Iarnez zburând între ei, aproape douăzeci de minute până ce acolo, pe marginea spumantului ocean, adunând scoici, acoperită de o pelerină albastră, modelul lui aștepta nemișcată.

    — Cae! o strigă femeia ce-l condusese până acolo.

    Caelyn se ridică și îl studie, mai puțin fioroasă decât la întâia lor întâlnire. Pearson spera să poată vedea un zâmbet luminându-i chipul, însă primi o altă palmă – ireală de această dată – a dezamăgirii din partea ei.

    — Seelyn, ne poți lăsa singuri, ochii ei argintii o fixară pe cealaltă.

    — Ești sigură?

    — See, te rog...

   Cea ce, aparent, se intitula Seelyn îi răspunse cu un semn aproape imperceptibil și dispăru în negura nopții, privind de câteva ori în urmă peste umăr spre ei. Caelyn nu se apropie de el decât când figura prietenei sale dispăru cu totul. Iar când asta se întâmplă, fata păși prelung spre el, privindu-l hipnotizant.

    Sunt făcute să seducă, îi zisese profesorul în una dintre ultimele zile. Pearson nu se îndoia acum de asta.

    Femeia se opri la câțiva pași de el, cu sprâncenele arcuite și zâmbi ispititor, așa cum Phoebe o făcea de fiecare dată când voia să obțină ceva. Ochii i se fixară asupra buzelor ei pline și fu cuprins de o stranie dorință de a le atinge.

    — Melher?

    — Da?

    Caelyn își înclină capul și surâse.

    — Spune-mi care e numele tău ca să te pot denunța superiorilor.

    Pearson împietri. Apoi surâse. Și chicoti impresionat.

    Impertinentă la fel ca el, își găsise muza.

    Trei, să mă lase să o pictez.



    Aștept păreri de toate felurile, serios😌.

    M-am hotărât, personaj nou, perspectivă nouă next chapter :))).