┏━━━━━━༻○༺━━━━━━┓

12. Oxigen

┗━━━━━━༻○༺━━━━━━┛

    Omenirea în sine era un lucru pe care Phoebe nu-l înțelegea și credea că n-avea s-o facă vreodată. Omenirea dicta reguli și principii bizare pentru omenire. Reguli și principii bizare pe care, de asemenea, omenirea nu le agrea. Nu știa de unde vin toate astea, cine le crea și cine li se punea împotrivă. Nu înțelegea de ce ființele aceleiași specii se puteau deosebi atât de mult când, privind în jurul ei, animalele se comportau la fel toate. Apoi, prin minte îi trecea un gând spintecător, ce-i făcea stomacul să se simtă gol și capul să-i vâjâie. Poate că ea nu reușea să înțeleagă omenirea, fiindcă nu era om, ci doar foc închis în trupul unei fete umane. Și probabil la fel erau și mama, și tata, și Pleidsteros. Și Pearson fusese cândva sau poate încă era, deși n-ar fi putut spune nimeni cu certitudine.

    Dacă în urmă cu două săptămâni Pearson i-ar fi spus că va muri, iar ea va fi singura ce nu va crede asta, ar fi început să râdă sau poate s-ar fi certat cu el, reproșându-i că începe să-și ofere prea multă importanță. Acum Phoebe era singura ce-i mai acorda cu adevărat importanță vieții lui. Râdea și când se gândea la asta, dar într-un alt fel teribil de tulburător. Râdea, căci ar fi trebuit să se certe cu ea însăși de-acum.

    Nu încercase cu nimeni, mai puțin Pleidsteros, să-și împărtășească gândurile polare față de ale lor. Iar dezamăgirea o izbise crunt și usturător când nici măcar Pleid nu o crezuse. El voia mereu argumente, însă pe ea argumentele o costau mai mult decât ar fi crezut. Avea ceva, ceva ce nu voia să împărtășească cu el și era, de departe, prima oară când făcea asta...

    Doza aceea de libertate ce o reîntrupase, dansul, Orian – totul, era ceva ce, în egoismul sau poate neputința ei, nu voia să împărtășească. Credea, ba nu, era sigură, știa, că Pleidsteros, cel care întotdeauna fusese lângă ea n-ar înțelege-o. N-ar putea pricepe cum inima ei parcă prinsese aripi, cum capul i se eliberase de griji și trupului îi păruse a fi reînnoit. Cum, în toate acele lucruri comune, ea găsise fantasticul. Cum se reinventase doar dansând și vorbind, schimbând și împărtășind idei, informându-se, ascultând. Făcându-și un prieten. Știa și – în numele Phoenixului – cât de mult o durea! O durea că Pleidsteros nu o va înțelege, iar dezamăgirea o va cuprinde. Că, încercând să-l învețe cum simțea ea libertatea, fericirea va pierde esența pe care ele i-o lăsaseră în suflet. Va pângări totul. Și va regreta căci, era conștientă, viața sa așa cum era acum, o priva de tot ce o făcuse fericită numai preț de câteva ore. Nu putea pierde asta. Nu-și putea oferi beatitudinea din suflet în schimbul neînțelegerii. Prefera ca el să-l știe pe Pearson mort, decât ca ea să piardă acel tot...

    Și poate că acela avea să fie momentul zero în care Pleidsteros și Phoebe deveneau doar Pleidsteros și doar Phoebe. O durea când se gândea. Aproape atât de tare cum o durea ignoranța și neînțelegerea. Dar nu fusese nevoie nici de o clipă ca să aleagă ceea ce-și dorea mai mult. Sufletul ei știuse dintotdeauna.

    Când tatăl său intrase în încăperea aceea sumbră, deși plină de culori și artă, și le spusese că merge în casa lui Anzo Tark, gândul lui Phoebe fugise irevocabil la Orian. El, el era amintirea vie, vorbitoare și umblătoare, umană a acelei nopți. El fără de care n-ar fi cunoscut cerul și dansul și muzica în miezul ei sincretic. Lui care, de mult plănuise, avea să-i ceară o favoare. Își ticluise un plan în ultimele zile cum să ajungă la el. Destinul însă, se părea, voia să o ajute singur. Propuse să meargă toți dintr-un foc, limba acționându-i mai repede ca mintea. Și, spre uimirea ei, cu toții fuseseră de acord. În ciuda a tot, viața îi mai oferea o șansă mică și efemeră la libertate. Și oricât de neînsemnată ar fi părut, pentru ea era un nou tot.

    Drumul până la reședința vasalului Anzo Tark și-l petrecu, în mare parte, admirând oamenii ce se holbau la ea, făcând-o să se simtă impunătoare. O glorie nejustificată îi înțepa fiecare por, iar ea se bucura pur și simplu, știind într-un fel în adâncul ei că Phoenixul, focul sau universul o creaseră special pentru asta. Să admire și să fie, la rându-i, admirată. În rest, îi spuse lui Pleidsteros că avea să plouă – simțea asta în oase așa cum o învățase infamul unchi-bunic Panait – și încercase să-l facă pe tata să arboreze un zâmbet lung și sincer pe chipul obosit după atâtea expresii mohorâte. Satisfacția îi oferi un chef exuberant de viață când planul îi dădu roade.

    Casa vasalului nu avea nimic nou sau mai fantastic decât a lor. Poate doar izul străin, evident diferit de cel al bine cunoscutei sale locuințe, cu care Phoebe își umplu plămânii, căci nu-i displăcea. Soarele, se părea, pătrundea greu înăuntru, iar ochii ei căutară astfel ferestrele ce se dovediră a fi inexistente.

    — O putem încredința pe Phoebe fiicei tale, nu? își auzi tatăl întrebând.

    Phoebe își roti încet capul, zâmbind timid spre vasalul său preferat. Anzo Tark îi oferi indicațiile unde o putea găsi pe acea Sya, iar ea își rupse traiectoria de a lor, luând-o pe un coridor întunecat, de unde un cântec slab, murmurat îi aducea o mâncărime stranie pe sub piele. Cele două păsări care o urmaseră aproape pretutindeni în ultimele două zile – Prices și Arces – i se așezară fiecare pe câte un umăr. Phoebe se simți gâdilată plăcut de aripile lor pe gât și își ridică câte un deget pentru fiecare ca să le atingă ciocul. Se întreba dacă pe Pleidsteros îl interesa măcar că păunul lui își petrecea mai mult timp cu ea. Își notă mintal să-și amintească să-l întrebe.

    Acolo, străjuind priveliștea oferită de capitală de pe un balcon, cea ce nu putea fi decât Sya Tark se întoarse spre ea, privind-o distant. 

    — Acela e un păun purpuriu? fu primul lucru pe care ea îl zise.

    Phoebe se aștepta la un salut, la o introducere, la orice altceva, însă nu la o interogație atât de directă.

    — Da. Amândoi sunt, de fapt.

    — Cred că voi redefiniți purpuriul atunci, înclină ea capul spre păunul de pe umărul său drept.

    Phoebe își scutură umărul în cauză, silindu-l pe Arces să zboare. Leneș și neîndemânatic, acesta plană în aer până spre mâna întinsă a celeilalte fete. Sya îl ridică, îl privi îndelung, în timp ce buzele i se uniră într-o linie fermă. Atunci, Phoebe își îngădui timp să o studieze. Totul la ea era atât de uman, atât de lipsit de foc și, mai degrabă, alcătuit din toate elementele pământului, încât diferența ce stătea între ele o făcu să se simtă ciudată, diferită.

    Oamenii au fost creați din lut, glasul lui Panait îi răsună în minte. Din pământ, căci în pământ se transformă când mor. Iar noi, noi suntem cenușă reîntrupată. Căci din cenușă răsărim și drept cenușă ne găsim sfârșitul.

    Și cine ne modelează atunci, unchiule? întreba ea de fiecare dată, știind în aroganța sa prostească faptul că el nu cunoștea răspunsul.

    Phoenixul, se prefăcea el de fiecare cumpătat, deși în ochi Phoebe putuse să-i citească mereu nesiguranța.

    Ea știa că, precum oamenii – exemplare ale aceleiași specii – se prezentau a fi atât de diverși, așa erau și zeii lor. Știa că doar ei cred în Phoenix și nimeni altcineva. Știa că Raajahhul își avea stelele, iar oamenii de lângă ocean se închinau la zeii apei. Citise asta, căci nimeni nu se sinchisise să o informeze (ori nu o voia nimeni prea informată). Și se întreba deseori care era zeul adevărat.

    Phoenixul, bineînțeles, o voce ce nu era a ei îi răsuna în minte. Și tot ceea ce focul plămădește.

    Își scutură capul când realiză că Sya Tark o privea superioară și oarecum amuzată de câteva secunde bune.

    — Ai pierdut ceva? o întrebă pe un ton ce părea aproape batjocoritor.

    — Ă, nu. Adică da, încercă un zâmbet smerit. Știi unde-l pot găsi pe Orian?

    Ochii Syei se întunecară, iar sprâncenele i se ridicară la unison. Zâmbetul îi pieri și trăsăturile pământești i se aspriră.

    — De unde îl cunoști tu pe Orian?

    — Eu... ăă... în acea noapte când fratele meu... ne-am întâlnit și...

    Sya pufni.

    — A, stai! E o poveste prea întortocheată ca să-mi pese, fata schiță un zâmbet ironic. E în fierărie, ca de obicei.

    — Și fierăria?

    Fiica lutului își dădu ochii peste cap.

    — Pe undeva printre zidurile casei, presupun. Phoebe o privi încurcată. Ieși prin spate, cedă Sya. Îl vei vedea sigur.

    Phoebe îi mulțumi în tăcere, mișcându-și capul într-un gest vag și se întoarse apoi pe același coridor pe care venise, lăsându-l pe Arces în urmă. Prices zbura dezinvoltă în fața ei, deschizându-i calea. O emoție stranie luă naștere undeva în partea superioară a abdomenului ei, făcând-o să zâmbească prostește și să-și iuțească pașii. După două încercări eșuate, găsi, în final, ușa ce dădea în spatele conacului și, așa cum anticipaseră cuvintele Syei, Orian era acolo. Îl vedea doar de la spate, dar știa că era el. Îi recunoscu statura înaltă și claia de păr întunecat. Sunetul ciocanului lovit de oțel fu cel care o animă clipe bune, până să-și pună tălpile din nou în mișcare.

    — Bună! zise ea pe la spatele lui, așezându-se pe o ladă închisă din apropiere.

    Orian tresări și se întoarse stupefiat, uimit, cu o față ce în primele clipe trăda faptul că o nenorocire îl luase pe nepregătite. Apoi, chipul lui încă schimonosit de stupoare își reveni încet, în timp ce un zâmbet nonșalant i se contura pe chip. Pielea îi era mai întunecată, observă Phoebe, și ținea cont că prima și ultima oară când îl văzuse nu-l privise în lumina neînșelătoare a soarelui. Fumul îi înnegrise fața și se puteau observa urme haotice, albe acolo unde el își ștersese chipul cu prosopul. Îi privi proeminența din gât ridicându-se și coborând, în timp ce el, încruntat, își căuta cel mai probabil cuvintele.

    — Rayes, nu mă așteptam să...

    — Phoebe, i-o tăie ea preocupată.

    — Maya, replică el zâmbind sâcâietor.

    Faptul că el își aminti de numele fals de care făcuse uz în acea seară o umplu de bucurie. Se făcu mai comodă pe lada aceea din lemn și își oferi câteva clipe să studieze atelierul. Nu se diferenția cu mai nimic de ceea ce avea atelierul lor, de acasă. Totuși, Phoebe detesta să dea pe acolo. Fierarul știrb, cu un chip hâd și ochi atât de deschiși încât păreau orbi era prezența pe care Phoebe o displăcea cel mai mult.

    — Ești singur pe aici? întrebă ea, aruncând un ochi în jur. Tatăl tău nu e?

    Orian ridică o potcoavă cu un cârlig și o vârî în apa rece. Aceasta sfârâi, iar Phoebe urmări cum un fuior de fum se ridică slab și aproape imperceptibil.

    — Mhm. Tata e plecat de patru zile în Arveere, pentru oțel de Cabri.

    — E bun oțelul de Cabri? se interesă.

    Băiatul arboră un surâs răsfrânt și o privi cu coada ochiului.

    — Nu atât de bun ca oțelul kini.

    — Și acela e cel mai bun oțel?

    Orian puse potcoava și cârligul de o parte și, sprijinindu-se cu umărul de un stâlp din lemn ce ținea acoperișul de tablă la un metru deasupra lui, o întrebă ironic.

    — Vrei să-ți forjez o sabie?

    Când Phoebe zâmbi relevată și aprobă insistent din cap, Orian rămase mut și încurcat.

    — Nu e pentru mine, de fapt. Vine aniversarea fratelui meu și vreau să aibă cea mai bună sabie în războiul ăsta de... de obsidian, îi explică. Și vreau să fie o surpriză. M-am gândit că mi-ai putea face tu favoarea asta din moment ce, știi tu, ești fierar.

    Orian afișă o grimasă pe care fata nu o putu interpreta. Ochii lui căzură un moment spre pământ și rămaseră acolo, mișcându-se minute bune. Când și ridică din nou, Phoebe observă cum toate umbrele din jur se adunau în pupilele lui, ieșind înapoi sub formă de lumină.

    — Phoebe, eu, cu plăcere, dar o sabie... O sabie bună... Costă. 

    Tânăra Sarkis surâse scurt, amuzându-se de faptul că el se gândise, chit pentru numai câteva momente, că ea îi cerea gratuit acest lucru.

    — O voi plăti, se grăbi să-l lămurească. Vreau să fie cel mai bun și mai tăios și mai lucitor oțel. Ochii ei îi căzură pe degetele pline cu inele. Trei inele ajung? îl întrebă. E aur. Aur întunecat, aur alb și aur pe care numai Pricesele îl mai poartă.

    — Phoebe, cred că e prea mult!

    Fata nu-l ascultă și își scoase pe rând fiecare inel de pe deget. Avea altele cu care să le înlocuiască. I le întinse, iar el se uită la ele distant, speriat, de parcă în pietrele lor prețioase sălășluiau blesteme.

    — Ia-le! îl îndemnă.

   Orian le cuprinse pe toate trei în pumnul său, cântărindu-le greutatea pe palmă. Ochii îi luciră și Phoebe înțelese repede că, de departe, el nu mai ținuse vreodată atâta avere în mâini.

    — Crezi că o poți termina în două săptămâni?

    — Îmi voi da toată silința. Ce fel de sabie să fie? Pentru o mână, pentru două? Și mânerul, vreo preferință?

    Phoebe se simți animată de numărul de lucruri pe care-l putea alege, aproape copleșită. Voia pentru Pleidsteros cea mai bună sabie care, în timp de pace și război, să-i amintească mereu de ea.

    — Un Phoenix pe mâner, dictă.

    — Voi vedea ce pot face.

    — Și să fie pentru o singură mână.

    — S-a făcut.

    — Și, Orian?

    El își săltă sprâncenele.

    — Poți inscripționa ceva pe ea?

    În timp ce Orian începu să se încrunte în felul acela rușinos în care îl mai văzuse în seara aceea ce schimbase cursul vieții familiei lor, Phoebe se gândi la inscripțiile de pe sabia tatălui său, lucind a avertisment de fiecare dată când el o ridica. Doar ploaia potolește focul. Nu înțelesese niciodată ce tâlc ascuns aveau acele cuvinte, dar o fascina când lexemul ,,foc" strălucea amenințător sub razele soarelui. 

   — Eu... Phoebe, încercă el să zâmbească, dar buzele parcă-i tremurau, ți-am spus că nu știu să citesc sau să scriu.

    Clipi des, încercând să-și amintească. Da, momentul i se frânse în minte ca o amintire de o viață. Îi zâmbi din nou blând, înțelegătoare și îi spuse:

    — Le voi scrie eu pentru tine, tu doar trebuie să le copiezi exact așa cum arată și să le pui acolo.

    — Serios? chipul parcă i se mai lumină în spatele stratului subțire de murdărie.

    — Mhm.

   Phoebe se ridică de pe lada din lemn și își perindă privirea în jur, în căutarea a ceva ce-i putea permite să-și aștearnă cuvintele. Zări un vas enorm plin de nisip și se apropie de el, făcându-i semn să o urmeze. Din câțiva pași, Orian fu lângă ea. Phoebe atinse nisipul aspru și își afundă degetul până la partea sa metacarpiană.

    — Uite așa, rosti conspirativ.

    Degetul ei se mișcă, în linii și în bucle și puncte și circumflexe, până ce cuvintele, unul câte unul, prinseră formă. Îl simți pe Orian aplecându-se asupra ei. Respirația lui rece i se topea pe umăr.

    — În numele Phoenixului voi renaște, explică ceea ce scrisese.

    — În numele Phoenixului voi renaște, îngână Orian solemn, în spiritul unei rugăciuni.

    Țipătul ascuțit al unei păsări îi făcu pe amândoi să tresară. Își ridicară la unison privirile și îi văzură pe Pleidsteros și Sya Tark apropiindu-se. Din spatele ei, Orian șuieră repede, de parcă o altă năpastă îl luase pe nepregătite.

    — În două săptămâni ai sabia, ne vedem.

    — Unde pleci? se întoarse ea râzând spre el. Nu trebuie să fugi de Pleid.

    El îi aruncă o privire chinuită.

    — Nu de fratele tău fug.

    Orian se aplecă și luă recipientul cu nisip în brațe, traversând din câțiva pași spațiul de sub acoperiș și dispărând pe ușa barăcii. Phoebe rămase zâmbind tâmp în urma lui.

    Nu de fratele tău fug.

    Se roti pe călcâie și își îngustă ochii spre locul unde trupul lui Orian dispăruse. Aceea era o poveste pe care trebuia neapărat să o afle.

    — Iar s-a făcut una cu pământul? vocea Syei reverberă în aer.

    Phoebe se întoarse amețită și roșie la chip spre ea și încuviință succint, înainte de a-și privi fratele. Primii stropi de ploaie cădeau răzleț în spatele lui și o oarecare satisfacție o cuprinse. Avusese dreptate. Venea ploaia.

    — Nu cred că vom pleca azi de aici.

    — De ce?

    Phoebe înclină fruntea spre lumea înconjurătoare. Numărul stropilor de ploaie creștea alarmant de repede.

    — Cel mai bine ar fi să mergem înăuntru, propuse Sya, luând deja drumul înapoi spre casă.

    Aruncând o ultimă privire repezită în jur, tânăra Sarkis își prinse poalele rochiei în pumni și dădu să o urmeze. Pașii lui Pleidsteros se auzeau și ei în spatele lor, când ropotul ploii începu să lovească pământul, iar un tunet zguduitor tulbură ultima picătură din atmosfera senină de mai devreme.

○

    Phoebe molfăi strugurele plictisită, urmărind doar pe jumătate interesată partida de uzurpare purtată între tatăl său și Anzo Tark. Era un joc complicat, ce necesita întreaga atenție și efortul mintal de care putea da dovadă un om. Nu știa cine îl inventase, dar în sinea ei îi mulțumea acelui autor anonim. Uzurparea făcea minuni cu felul ei de gândire. Și tot uzurparea îi oferise șansa de a-l bate pe Pleidsteros la ceva, fie acel ceva numai un joc – un sport al minții.

    Tata o învățase să joace pe vremea când avea șase ani, cu comentariile mamei pe fundal, ce dădeau de înțeles că e un joc prea violent pentru copii. Privind acum spre Padma, mama sa privea distrasă pe fereastră, la stropii giganți de apă, cu mintea pierdută în lumi ale căror nume numai ea însăși le cunoștea. Phoebe se ridică de pe pernele pe care era așezată și se apropie cu pași înceți de ea. Abia mai legaseră câteva cuvinte de când Pearson... dispăruse.

    Se așeză lângă ea cu o emoție stranie, un fel de fluturi stângaci în stomac și sentimentul că, oarecum, era și ea vinovată pentru toată durerea și suferința ei. Era vinovată pentru simplul fapt că nu i le împărtășea. Se înclină nesigură și tremurătoare și își așeză capul pe umărul ei, închizând ochii. Padma nu tresări și nici măcar nu vorbi. Un braț lung și ceva mai rece decât al ei îi înconjură trupul, ducând-o direct la pieptul ei. Padma își lipi buzele de creștetul ei și le ținu acolo, fierbinți și șuierătoare odată cu ritmul respirațiilor, fără să spună ceva ori să se mai miște. Și Phoebe crezu în acel moment că o ia razna. Cu inima ei bătându-i sub ureche, respirația fierbinte topindu-i-se în părul său, căldura trupului învăluind-o și vechiile amintiri prinzând din nou viață, duse o luptă crucială de a-și păstra lacrimile în spatele pleoapelor.

    — Mamă... șopti pierdută, gâtuită.

    — Micuța mea?

    — Te iubesc.

    Își ridică fruntea la fel de nesigură și mișcată de emoție, cu ochii mișcându-se frenetic până să-i întâlnească privirea caldă și într-un fel straniu curgătoare, de parcă zeci de raze azurii cădeau între ochii lor de același fel. Mama îi zâmbi, netezindu-i părul. Îi sărută și fruntea și o privi din nou. Chipul ei nu tremura, deși Phoebe i-l putea simți făcând asta pe sub piele. Ea nu plângea, chit că fata era convinsă că duce și ea un război cu propriile lacrimi. Mama sa cândva atât de frumoasă era acum transfigurată de emoții pe care Phoebe nu le putea cunoaște. Și nu putea spune că fața ei se urâțise între timp sau că farmecul îi pierise. Pur și simplu peste alura aceea de foc ce o înconjura odată, destinul turnase pe nepregătite o găleată eficientă de apă. Dar de ce are nevoie focul ca să ardă mai tare? De oxigen. Iar Phoebe își promise că va face tot posibilul să păstreze oxigenul, oricare ar fi acela, în preajma mamei sale.

    — Eu te iubesc cel mai mult, îi replică Padma. Și pe tine, și pe Pleidsteros.

    Și pe Pearson, cuvintele rămaseră nerostite între ele, însă ambele deja le știau.

    Pleidsteros se așeză pe perne lângă ele fără ca măcar să scoată un zgomot. Totuși, Phoebe nu avea nevoie de sunete din partea lui ca să-i simtă prezența sau să știe că era el. Acolo, în interiorul ei, cumva, simțea mereu când Pleidsteros îi era alături. Iar acel simțământ nu o părăsise aproape niciodată.

    — Mi-am auzit numele, le anunță într-un final, încet, de parcă una dintre ele ar fi dormit. E timpul pentru îmbrățișări?

    Mama zâmbi, iar Phoebe întinse o mână spre el. El i-o prinse și i-o mângâie lent, cu ochii pe femeia ce le dăduse amândurora viață. Părea că voia să-i împărtășească ceva. Phoebe cunoștea acea lucire tacită și pâlpâitoare din ochii lui. În astfel de momente, tot ce-și dorea Phoebe era să-i poată citi gândurile ca pe o carte deschisă. Când sângele îi vuia și inima îi bătea neîndoielnică, Phoebe doar voia să-i pătrundă în minte și să înțeleagă totul pe de-a-ntregul. Căci oricât ar fi încercat, cuvintele nicicând n-ar putea reda în totalitate chintesența lucrurilor.

   Dar mama nu întrebă nimic. Aprobă printr-o mișcare vagă a capului un fapt pe care Phoebe nu-l putu desluși, înainte să-și întoarcă chipul înapoi spre ea și să-și preseze buzele de fruntea ei.

    — Totul va fi bine, șopti – pentru ea, pentru Pleidsteros sau pentru Phoebe, cea din urmă n-ar fi putut spune.

     Pleidsteros îi strânse mâna, degetele lui alunecând firesc printre ale ei, iar ea-și întoarse privirea curioasă, în speranța că ochii lui – fixați acum numai și numai într-ai ei – îi vor împărtăși aceleași secrete precum mamei.

    — Cine era băiatul cu care erai în fierărie? o întrebă.

    Ceva în ea explodă și se frânse. Era acea speranță că, în sfârșit, Pleidsteros o văzuse cât de mult crescuse și o găsea potrivită să-i împărtășească cele mai negre secrete și tactici ale familiei lor. Dar nu. Pleidsteros poate că nu va vedea vreodată. În ochii lui, ea, Phoebe, va rămâne mereu acea ființă firavă, lipsită de apărare, pe care libertatea ar putea-o răni și orice pas în afara familiei ar putea-o distruge.

    Și acum, voia să-i smulgă singurul lucru care nu era al familiei, ci pe deplin doar al ei. Ceea ce se întâmplase în acea noapte. Pe Orian și felul în care îl cunoscuse. Totul.

    — Îl cheamă Orian, îi evită privirea, știind că nu-l putea minți privindu-l în ochi. L-am întâlnit în noaptea aceea când... știi tu.

    Phoebe se opri, privind spre mama ce-i asculta și ea interesată și încurcată pledoaria. Pomenirea numelui lui Pearson era un lucru pe care, în prezența ei, Phoebe se ferea să-l facă.

    — Continuă, Pleidsteros rosti ferm.

    O clipă, ochii lui îi pătrunseră pe ai ei, încât Phoebe se simți complet goală. El știa. Anticipa. O cunoștea privind unele aspecte, poate, mai bine decât ea însăși avea să se cunoască vreodată. Pleidsteros știa ce încerca ea. Că plămădea o minciună, că voia să ascundă, că se ferea a-i oferi lui, cel care o mințise doar pentru protecție, adevărul.

    — Pleid, ea îi strânse mâna și cele câteva litere șoptite sunau implorator. Pleid, repetă neștiind ce ar trebui să facă. Orian... vocea i se frânse. El îmi amintește atât de mult de Pearson!

   Primele lacrimi îi alunecară pe pomeți. O simți și pe mama, în agonia ei, împietrind. Pleidsteros rămase mut, cu maxilarul încleștat, încercând să alunge clipind teama și dorul ce-i mistuiau irisurile. Phoebe simți cum totul în interiorul ei se sfărâmă, cum sensul întregii sale ființe e revendicat de un vârtej al tuturor lucrurilor ce se opun, se întrepătrund și în final explodează.

    Nu mințise. Însă nu se gândise nicicând înainte la acest adevăr. Pur și simplu îi alunecase pe buze fără ca ea să-l treacă prin minte mai întâi. O înfiora de ce era omul din ea în stare. Și, astfel din nou, Phoebe se trezi într-un impas, nereușind să se înțeleagă pe sine, darămite omenirea.

    Dar acum, că o spusese, asemănările dădeau năvală, invadându-i mintea, făcând-o să zâmbească dulce și amar printre lacrimi. Pearson obișnuia să zâmbească prostește în fața lucrurilor pe care nu le înțelegea. La fel ca Orian. Vârsta era cea mai evidentă asemănare dintre ei. Apoi, gândul că îl întâlnise pe Orian, în ziua în care îl pierduse pe Pearson îi zgudui lumea de la temelie. De parcă unul plecase, pentru a lăsa loc celuilalt în viața ei. Iar Pleidsteros, cu ochii sclipind dramatic, revendică satisfăcut acest răspuns.

    — Cine e acest Orian? șoapta mamei era frântă, zdrobită, în orice fel care îi aduse fetei mai multe lacrimi pe obraji.

    Pleidsteros se aplecă spre ea și i le șterse, lipindu-și apoi buzele de fruntea ei, exact acolo unde fuseseră ale mamei înainte, cu o tandrețe ce o copleșea. Îi simți căldura trupului și felul în care, parcă, voia să smulgă toată suferința și zbuciumul din ea, să și le transfere lui. Cu groază realiză că Pleidsteros ar fi făcut absolut orice ca ea să fie bine. Și-ar fi sacrificat până și viața, nu putea avea îndoieli, în timp ce nasul ei atingea bărbia lui proaspăt rasă, inspirându-i adânc mirosul.

    — Băiatul fierarului de aici, răspunse Pleidsteros cu buzele peste pielea frunții ei.

    Phoebe expiră și își lăsă întreaga greutate asupra lui, iar el o prinse simplu, de parcă ar fi fost doar o pană.

    — Pleid...

    — Phoebe?

    — Te iubesc.

   Auzi un chicot aproape incredibil de-al mamei și mâinile ei se așezară peste ale lor împreunate. Fratele său își îngropă chipul în părul ei, iar Phoebe își dori să poată adormi acolo, unde se simțea cel mai în siguranță, între femeia care îi oferise viață și bărbatul ce o va proteja necontenit până în ultima clipă a vieții lui. Simțea privirea tatălui lor, a vasalului, a soției sale și a Syei pironite asupra lor. Phoebe nu-și dorea să știe dacă zâmbeau. Ea știa deja altceva, ce nu-i putea fi furat de nimeni. Că acolo, în jurul ei, avea universul.

○

    Phoebe nu mai avea nimic alături în acea încăpere străină, decât ritmul monoton al propriei respirații, căldura caracteristică a lui Prices ce-i stătea ghemuită la piept și ropotul răsunător al ploii nestăvilite. Cămașa de noapte părea și ea inconfortabilă, în ciuda moliciunii ei și a materialului pe care alții nu l-ar purta nici în timpul zilei. Se simțea sufocată acolo, singură, când fiecare somn al vieții îl purcesese în casa ei până în prezent. Fuseseră câteva ore în care oboseala o trântise pe pat, însă genele nu voiau a i se întâlni. Apoi, somnul fuse alungat de holbarea excesivă la un perete întunecat. Și acum, curiozitatea îi dicta că încercarea de a se odihni nu mai avea sens.

    Așa că tălpile goale atinseră în scurt timp podeaua rece, ce-i strecură un fior rece pe sub piele. O așeză pe Prices pe pernă și îi admiră fugar somnul atât de liniștit. Clipi, cu ochii usturând-o, când realiză că pe Phexi nu o văzuse niciodată dormind. În fiecare clipă a vieții sale Phexi o privise, având grijă ca nimic rău să nu i se întâmple. Și poate că grație acestui fapt pierise...

    Nu, nu asta a ucis-o, Phoebe. Casa Darkos a făcut-o. Amintește-ți!

    Încercând să înăbușe focul ce mocnea discret în sângele ei, prin orice venă, por și celulă, Phoebe se împinse în ușa întredeschisă, neavând interesul necesar ca să-și ridice mâna și să o împingă printr-o simplă atingere. Bântui minute în șir prin casa întunecată, ținându-și permanent mâinile întinse în fața sa ca o oarbă. Eliberă aerul pe care-l păstra concomitent în plămâni în așteptarea silențioasă a oricărui pericol venit din negură, când ochii îi fură în sfârșit atrași de firul de lumină ce pătrundea prin sticla ușilor balconului. Își stopă pașii privind cum pe balcon, în lumina argintie a lunii, o siluetă înaltă și masivă prindea formă. Expiră ușurată când realiză că era doar Pleidsteros. Împinse ușile balconului – tot cu trupul, căci lenea era evidentă –, iar Pleidsteros se întoarse surprins, trăsăturile revenindu-i la normal când realiză că era doar ea. Liniștea nopții nu era tulburată decât de ciripitul unor păsări, sunetele scoase de niște greieri, de pași răzleți pe pavaje, dincolo de zidurile locuinței și clichetul puternic al fierului lovind fierul. Se gândi că trebuia să fie Orian în cazul din urmă, muncind pentru sabia pe care ea o comandase. Un fuior de regret o străbătu, realizând la câte nopți nedormite îl condamnase.

    — Nu miroase a casă, nu? Pleidsteros o privi aproape la fel de obosit cum era ea.

   Phoebe încuviință și se sprijini de balustrada ce părea a fi din lut.

    — A fost o zi plină și interesantă, deschise ea discuția, apoi își întoarse privirea spre el. Era aproape sigură că ochii îi sclipeau, judecând după zâmbetul lui larg și prostesc. Ce are de gând să facă tata? continuă. Pace cu Raajahhul?

    Zâmbetul lui dispăru și întregul său trup – de două ori cât al ei – se crispă.

    Nu, tata e departe de pace.

    — Politica nu e pentru tine, i-o aruncă, prefăcându-se mai somnoros decât înainte.

    — Doar pentru că nu e, nu înseamnă că nu pot înțelege.

   Pleidsteros se îndreptă, iar Phoebe se găsi în poziția de a-și lăsa capul pe spate pentru a-l privi. Acolo, sus pe cer, stelele păreau că ard când se întâlneau cu părul lui atât de înfocat.

    — Vor să-l asasineze. Pe Raajahh, vestea veni sub forma unei șoapte. La finalul turnirului sau ceva în acest gen, flutură el mâna, încercând în zadar să preschimbe totul în ceva superficial.

    — Dar asta e peste trei luni.

    — Mai mult timp de pus planul la punct.

    — Și care e planul?

    — Mă crezi dacă îți spun că nici ei nu știu?

    Phoebe se simți descumpănită. Deci acesta era singurul fel prin care familia ei știa cum să plătească o pierdere: crima. Și se întrebă, fără vreun sens, dacă exista lucru sau concept pentru care familia sa să aibă mai mult de un singur și adânc implementat răspuns.

    Pierdere? Crima.

    Trădare? Răzbunarea.

    Moarte? Focul.

    Perpetuare? Incestul.

    Crez? Phoenixul.

    — Pleid?

    — Hm?

    Întrebarea îi irită limba până să o pună.

    — Dacă n-ai fi un Sarkis ce ai vrea să fii?

    El râse slab, răgușit, așa cum făcea de obicei când ea înainta în fața lui întrebări mult prea stupide. Totuși, când îi răspunse, Phoebe realiză că luase răspunsul mai în serios decât crezuse inițial.

    — N-aș mai căuta răzbunare. Nu mi-aș pune familia în niciun pericol. Și aș face totul în limita în care ne-aș putea asigura fericirea.

    — Vorbești de parcă mereu noi vom fi lângă tine, remarcă ea.

    Ochii lui îi spintecară câmpul vizual în două jumătăți întunecate.

    — Fără voi lângă mine, nimic n-ar mai avea sens.

    Phoebe înghiți în gol, ferindu-și ochii din ai lui. Tăcerea îi împresură, fiecare scăldându-se în propriile gânduri.

     Fără voi lângă mine, nimic n-ar mai avea sens.

    O clipă, gândul îi fugi spre zecile de povești de dragoste pe care, curioasă și nestăpânită, le devorase pe ascuns. Despre bărbați ce își înfig propria sabie în inimă, numai pentru a fi alături de logodnica revendicată de moarte. Femei ce se otrăveau sau săreau de la balcon, căci al lor sortit fusese chemat în război și, după ani la rândul de așteptare, destinul refuza să-l mai aducă înapoi. Ea nu-l iubea pe Pleidsteros în acel fel – se lamentă. Deși era, de departe, persoana la care ținea cu toată ființa ei. Poate chiar mai mult. Își ridică din nou privirea spre chipul lui, întâlnindu-i irisurile reci. Încercă să zâmbească vag, imaginându-și cu tragere de inimă o viață fără Pleidsteros lângă ea. Sufletul i se frânse când totul începu să se asemene cu o zi moartă, fără de soare, cu un cer vidat, fără de stele, cu un chip gol, lipsit de ochi, cu un glas ce nu putea să cânte, cu o pasăre ale cărei aripi fuseseră tăiate.

    Phexi își lăsase în urmă aripile, iar Pleidsteros configura aripile ei... Oare ăsta era semnul, iar tata interpretase totul greșit alegându-l pe Pearson? Oare acesta era cu adevărat destinul ei?

    Se ridică pe vârfuri și, sprijindu-și mâinile pe umerii lui, îi depuse un sărut pe obraz. Pleidsteros își trecu parcă instinctiv brațul în jurul taliei ei, aducând-o mai aproape de trupul său.

    — Promite-mi că nu te vei duce ca Pearson... șopti descumpănită. Promite-mi, Pleid! Te rog, promite-mi!

    Judecând după felul chinuit în care o privea, Phoebe realiză cât de frenetică și disperată trebuie să-i fi sunat vocea. Lacrimile o podideau din nou, însă și le înfrână, știind cât de mult ura el să o vadă plângând.

    Un zâmbet frânt alunecă pe buzele lui Pleidsteros, având un impact dezastruos de reconfortant asupra ei. Degetele lui calde trecură prin părul ei lung și nestăpânit, iar Phoebe își permise preț de o clipă să închidă ochii, să soarbă din ceea ce numai el îi putea oferi. O liniște exhaustivă menită să o adâncească într-un vârtej al visurilor și viselor deopotrivă. Pleoapele, însă, îi tresăriră când ritmul surescitat al respiraților lui i se topi pe buze. Îl privi țintă în ochii albaștri, asemănători cu ceea ce Phoebe întotdeauna își imaginase că trebuie să fie gheața. Și, cu propriul oxigen lichefiindu-i-se prin faringe, fata crezu că avea să o sărute. Nu simțea nici repulsie, nici teamă, nici nesiguranță ca în acea zi în care, irevocabil, destinele le fuseseră răvășite. Căldura trupului său o învălui cu totul, oferindu-i o senzație euforică ce-i făcea sângele să fiarbă. Nasul lui se ciocni lent și oarecum dramatic de al ei, iar amândoi chicotiră la unison, glasurile împreunându-li-se într-unul singur. Cu mult timp în urmă, Phoebe, parcă, citise despre o poveste asemănătoare. Noapte. Stelele și luna lucind martore pe cer. Căldura pulsând prin trupuri și chipurile apropiate milimetric. Ritmuri alerte de respirații ce se împleteau între buzele a doi – un el și un ea – legați irevocabil de o poveste tragică de dragoste. Emoția îi tremură pe buze, în inimă, peste tot, când ochii lui Pleidsteros se închiseră, iar ea îi copie gestul. O respirație, două, trei. O speria. Nu știa ce vrea. Ce-și dorește. Ce să facă. O îmbăta. Era curioasă. Îi plăcea. Aștepta ceva ce nu știa cum să interpreteze. Habar n-avea cum avea să reacționeze și, sincer vorbind, nici că-i păsa. Aștepta. Aștepta. Aștepta. Și o durea că toate clipele se preschimbau în secole pe care n-avea să le vadă venind.

    — În casa mea nu păcătuiți așa, Phoebe și Pleidsteros Sarkis!

   Un ton autoritar, enervant, cel pe care Phoebe îl găsi cel mai iritant posibil fărâmă totul. Și așteptarea, și curiozitatea, și lipsa de experiență. Își întoarse nevrotic capul și o văzu pe Sya Tark rânjind mândră de o faptă pe care numai ea o găsea nobilă. Răceala o înțepă când Pleidsteros se desprinse de ea și, până să revină pe întreaga talpă a picioarelor, Phoebe crezu că avea să se dezechilibreze și să cadă în nas, aducând un plus de incredibilitate acelui moment.

    Pleidsteros își drese glasul stânjenit. Sya Tark, în replică, își arcui amuzată și cunoscătoare o sprânceană.

    — Știți ce era interesant? începu ea zeflemitor.

    Phoebe își dori ca Pleidsteros să răspundă cu un mare și satisfăcător ,,nu ne interesează". În schimb, fratele ei ce se preschimba încet-încet în tâmpitul care înainte fusese Pearson, înclină capul, încurajând continuarea.

    — Dacă celălalt, fratele vostru, ar fi trăit, ar fi fost interesant să văd un triunghi amoros între voi.

    Triunghi amoros.

    Cuvintele o loviră pe Phoebe precum o palmă zdravănă peste față. Se clătină, în sinea sa numai, în timp ce realiză unde o împinsese trupul ei inconștient și curiozitatea neînhămată. Nu se împotrivise și, poate, nici n-ar fi făcut-o dacă Sya n-ar fi fost acolo să spintece momentul. Ar fi alimentat acele speranțe ale lui Pleidsteros, numai ca să-și satisfacă spiritul curios. Și după, le-ar fi sfărâmat ca ființa lipsită de scrupule ce era. Privi spre el, pierdută, dorindu-și ca el, cumva, să înțeleagă tot ce se întâmpla în sinea ei acum. Însă era mai mult decât sigură. Pleidsteros interpretase – și avea să-i interpreteze –  greșit curiozitatea.

    — Nu ar fi fost niciun triunghi amoros, îl privi țintă pe Pleidsteros, deși cuvintele îi erau adresate Syei. El își săltă sprâncenele de parcă îi vorbea într-o limbă necunoscută. Niciun triunghi în care eu să fiu vreun vârf, continuă Phoebe numai pentru sine.

    — Păcat, replică Sya pe tonul ei veșnic ironic. Dragostea complicată și imperfectă e mai bună decât orice altă poveste. De ce nu dormiți?

   Pleidsteros răspunse înainte ca sora lui să reușească măcar să inventeze vreo scuză.

    — Phoebe a citit într-o carte că în noaptea asta va fi o ploaie de stele căzătoare, minți el politicos, împingând în neant inconfortul pe care li-l provoca o casă străină.

    Sya studie cerul, încuviințând fără bănuieli.

    — În religia noastră, o ploaie de stele simbolizează căderea unui imperiu, comentă sec, cu ochii pe Pleidsteros.

    Ceva îi măcina pe amândoi, iar Phoebe nu putu opri gândul la planurile criminale ale tatălui său să-i întunece mintea. Raajahhul credea în stele. Sya la fel. Superstiții păgâne, le-ar fi numit Panait. Phoebe își lăsă ochii să perinde descumpăniți printre stele și întuneric. Niciuna nu cădea și, în sinea ei, știa că își dorea ca ele să o facă. Ca tatăl ei să fie în siguranță, ca familia ei să fie în siguranță, aveau nevoie ca acel imperiu ce-i adăpostise atâția ani să cadă.

    Politica nu e pentru tine, îi spusese Pleidsteros și abia acum îl înțelegea. Politicienii trădau fără scrupule. Erau inumani. Iar tatăl lor, încet, devenea unul dintre ei. Ba chiar și Pleidsteros începea să devină unul. Și ea, și mama fiind părtașe la asemenea acte.

    — Dar nu cade nicio stea... continuă Sya preocupată.

    — Sunt făcute din focul Phoenixului, nu cad decât la comanda sa, argumentă Pleidsteros fără mare credibilitate.

    Phoebe și-ar fi dorit să poată spune și ea ceva. Dar totul parcă o sleia. Așa că nu-și reprimă căscatul și privi coridorul întunecat, înainte să se afunde în el în următoarele secunde.

    — Ai avut dreptate, glasul Syei Tark o urmări fascinat, înainte de a da colțul. Una.

    — Două, o acompanie Pleidsteros. Trei. Trei stele căzătoare, Phoebe, trebuia să le vezi!

    Phoebe nici măcar nu se întoarse să-l privească. Știa că le va vedea căzând cu alte ocazii.

    Și când mă gândesc câte spoilere vă dau prin detalii... 😏

    A, și da, dedic capitolul ăsta lui Geo_11_Geo. La mulți ani, steluță!❤ *urările numai de bine, ani cu trei cifre și iubire să-i ajungă se primesc și în comentarii*