┏━━━━━━༻♧༺━━━━━━┓

10. Zvon

┗━━━━━━༻♧༺━━━━━━┛

    Nu obișnuia să aibă vise de orice fel, deși nu recunoscuse nicicând asta în fața cuiva, mai puțin a Servilyannei. Nopțile și le petrecea în liniște deplină, într-un întuneric revigorant și netulburător. Dacă l-ar fi întrebat cineva la șapte ani ce sunt visele, el i-ar fi răspuns că al său vis era să devină cavaler. Pe atunci nu știa să facă prea bine diferența dintre visuri și vise, ba chiar și acum toate conviețuiau într-o continuă învălmășeală în mintea sa.

    Totuși, în noaptea aceea, cu mai bine de o săptămână în urmă, visase. Creierul plăsmuise mai întâi umbre ce pieriseră apoi în zeci de culori atât de vii și pastelate încât Julyan interpretase drept blestem divin incapacitatea de a visa atât de tumultos ca restul ființelor umane. Totul era viață și aromă dulceagă, fericire și armonie. Era ceva nespus de radios, de îmbietor, precum un afrodiziac al fericirii. Iar în cursul tuturor acelor fantezii, Julyan simțise o euforie la care nu se înălțase niciodată de-a lungul celor șaisprezece ani ai săi. Se simțea de parcă mii de gâze i s-ar fi strecurat subit în tot trupul. De parcă el însăși era Soare, iar lumea îl îmbrățișa cu a ei pătură de miracole. O clipă, două, trei, se simțise ca un zeu rupt din stele, înveșmântat de infinit în straie celeste. Îl duruse toată acea fantezie. Fusese atât de frumos și ilustru încât îl înțepase cu nenumărate ace ale beatitudinii. Și, în toată ascensiunea sa iluzorie spre referința definitorie a universului, se întrebase dacă nu întruchipa cumva superlativul absolut.

    Iar sufletul său se clătinase atunci de aroganță, de o mândrie vădită ce-l umplea, ba chiar mai dădea și pe dinafară. Și căzuse... Căzuse așa cum muritorii întotdeauna o fac. Fața i se turtise de un pământ aspru, amar și rece, ce îi șoptea parcă tainele declinului. Simțise repulsia în orice celulă a corpului și frustrarea îi tremurase pe buze. Acela fusese întâiul moment în care părticica aceea conștientă a ființei sale îl anunțase că trăia într-un vis, ci nu în monotona realitate. Se zbătuse, știind că oarecum și-ar putea impune voința și s-ar putea chiar trezi asudat și plin de spaimă în patu-i sigur și fierbinte. Dar asta nu se întâmplă... O forță neștiută îi împinsese capul mai mult, mai mult, mult, mult și mai mult în pământul amar, umplându-i nările fremătânde cu el. Spaima îl cuprinsese, căci Mama universului păruse că nu se dă înapoi din a-i îngreuna respirația. Încercase alarmat să-și trimită ochii albaștrii pentru a întâlni Tatăl – cerul – la fel de albastru. Dar în loc de cer nu văzuse decât o siluetă. Înaltă, suavă, feminină. Cineva pe care cunoștea și iubea și își dorea cu o înfrigurare nebună să întâlnească.

    Era sora lui. Era Servilyanna.

    Prezența ei nu-i inspirase nicicând mai multă siguranță. Însă siguranța se transfigurase într-o spaimă clocotitoare ce-i mușca din stomac când globii oculari ai fetei se bulbucară, căzând fără de zgomot pe pământ. Dinții apoi – și ei îi căzuseră rând pe rând. Buzele îi căpătaseră culoarea auriu-maronie a pielii, iar membrele îi rămăseseră moi și fără de viață pe lângă trupul din ce în ce mai slab. În final, sora sa atât de dragă căzuse toată ca o cuvertură de oase și piele, lipsită de viață, iar toate astea fără ca ea – cea ce vorbea atâta – să-i fi adresat cel puțin un cuvânt.

    Un urlet cumplit cuprinsese zarea și îl strigase. Îi ura moarte și pieire. Îi spusese cuvinte pe care nicicând nu le auzise, dar pe care le interpretase ca fiind nume. Apoi un înger cu aripi de foc se aplecase asupra lui și rânjise machiavelic.

    — Vă vom distruge, îi spusese nonșalant. Pe toți.

     Și se trezise apoi. Asudat, cu încăperea rece mustind a liniște în jurul său. Nu mai dormise nicio clipă în acea noapte, încercând să interpreteze ceea ce-și amintea din imaginile proiectate atât de vag de mintea sa. Se legănase ca un prunc și se rugase lui Ceasius ca o văduvă.

    Nu se gândise să o caute pe Servilyanna. Și reflectând acum la acea lipsă a sa de intuiție, găsi că nu putea fi decât vina sa. Zeii îi oferiseră un vis ca el să prevină evenimentul ce le întunecase prea mult familia, iar el continuase să se comporte ca băiețelul speriat, ce se ascunde în pivniță de tunete.

    În acea dimineață o slujnică îi spusese că regele îi pretindea prezența în sala tronului. Lumea fremăta bârfitoare peste tot în jurul său.

    — Spune-mi unde a fugit! Octavyan îi ordonase exagerat de calm.

    — Cine? îi replicase confuz.

    — Vily, Cesaryon îi răspunsese dintr-un scaun și toți ochii nobililor căzuseră dezgustați asupra lui.

    Avusese nevoie de minute bune ca să priceapă. Servilyanna dispăruse în noaptea cea densă și înțesată de pericole, nimeni luându-i în seamă dispariția până ce aceasta devenise evidentă. Lipsise de la baia de seară, iar camerista ei își spusese pur și simplu că poate se culcase prea devreme. Nu strigase pe nimeni în zorii zilei să-i aerisească încăperile și toată lumea își zisese, de parcă ar fi știut tot ce se întâmpla cu ea fără ca măcar să o vadă, că prințesa era în acea perioadă a lunii în care trandafirul sângeriu al pântecului înflorea, iar ea era lipsită de interes pentru orice lucru minor sau major. Când prințesa întârziase să ceară micul-dejun în zorii zilei, nimeni nu găsise asta bizar. Prea puținor persoane le păsa cu adevărat de ea încât să intereseze pe cineva. Însă când Cesaryon își trimisese servitoarea să o aducă la el, iar Servilyanna fusese de negăsit, atunci toate absențele și întârzierile ei se justificaseră pe rând: Servilyanna lipsea de o noapte întreagă.

    Fiorul visului din acea noapte îl cutremurase succint, dar Julyan preferase să nu-i acorde atenție. Vinovăția, însă, începuse a-l roade. Sora sa i se plânsese cu o zi în urmă că cei doi frați mai mari o voiau căsătorită cu indiferent de bruta ce va fi câștigat turnirul. Iar el doar o ascultase ca băiețanul tâmp ce era, netrecându-i măcar prin cap să îi spună că o va susține în a li se împotrivi. Fusese prea mult timp un exilat și un trădător ca să se mai poată pune împotriva voinței năvalnice a lui Octavyan.

    Și totuși fricile îl lipsiseră de ea, așa cum ea îl lipsise aproape întotdeauna de ele.

    Căutările începuseră numaidecât. În palat, capitală și prin împrejurimi. Flavien Syrill fusese arestat și ținut ore întregi la interogatorii. Când acestea se încheiaseră, una dintre buzele tânărului sângera, iar pumnul lui Octavyan era mânjit de sânge.

    Cine ar fi crezut că dispariția unei prințese trădătoare ar fi cauzat atât de mult haos?

    Julyan nu se gândise nicicând la asta, iar acum nu avea decât să creadă.

    Se așeză pe piatra rece a scărilor ce coborau spre una dintre grădinile inferioare, decorate cu prost gust – așa îi spusese Vily – și începu a-și înfuleca pachetul pe care una dintre slujnice i-l adusese la propria comandă. Mesele spontane în aer liber îi aminteau de acasă. Iar mâncarea era pentru el un fel tangibil de liniște. Norocul său era că niciodată nu căpătase proporții evidente din vina acelei liniști.

    Aruncă o bucată de carne tare și necondimentată potrivit în gură și o mestecă indiferent. Gustul ei îi irită limba, dar nu-i acordă atenție. Priveliștea se arăta cenușie și fadă. Urma să plouă.

    — Mi s-a spus că te găsesc aici, o voce feminină răsună din spatele lui.

    Nu-și întoarse capul spre ea, deși bătu cu palma locul de lângă el.

    — Mă scuzi alteță, dar nu stau pe piatra rece. Mă voi răci la stomac și alteța ta riști, de asemenea, același lucru.

    Julyan nu răspunse, ci se întinse spre niște firimituri uscate de pâine. Cineva trebuia să vorbească urgent cu persoanele ce se ocupaseră de prânzul lui. Nu l-ar fi mirat să găsească și niște otravă infiltrată inteligent prin el.

    — Ce vrei de la mine? întrebă într-un final.

    Padrika Nikopoled, logodnica regelui, coborî câteva scări pentru ca nivelul privirii sale să îl egaleze pe al lui.

     E frumoasă, gândi prințul distant. Frumoasă într-un mod comun și neinteresant.

    — Am venit să-ți dau un mic sfat, ea afișă un zâmbet pe care Julyan nu știu cum să-l interpreteze.

    — În materie de căsătorie? o luă el peste picior.

    — Nu mi s-a spus că ești atât de îndrăzneț. Te știam drept băiețelul sfios.

     Julyan ridică din umeri și continuă să își devoreze prânzul cu aceeași indiferență. Ochii murdari ai femeii continuau să-l scaneze așa cum, cu multe zile în urmă, îl scanaseră pe rege și pe toți ceilalți din preajma lui.

    — Ești diferit de toți ceilalți, continuă ea pe un ton ce părea mai mult pentru sine. Toți ceilalți sunt șateni, tu ești blond.

    Julyan mestecă bucata de carne, aprobând de dragul conversației.

    — Pielea ta e mai albă, trăsăturile tale mai... nu știu, mai altfel.

    — Așa și?

    Ea-l privi perplexă, de parcă el ar fi trebuit deja să se aleagă cu o concluzie.

    — Nu cred că ești fiul fostului rege, vocea cu inflexiuni rosti cuvintele.

    Julyan își ridică ochii din pachet asupra ei, curioși și neînțelegători, oarecum amuzați, dar în același timp umpluți de o îngrijorare evidentă. Se priviră astfel, în tăcere, clipe bune, grele și terifiante, iar cel mai mic dintre prinți își dori să se fi aflat în prezența oricărei alte persoane decât a viitoarei sale regine.

    — Ce prostii vorbești? răspunse gâtuit.

    Chipul ei serios, străbătut de o umbră de îngrijorare se deformă și se umflă, când Padrika izbucni într-un hohot de râs ironic.

    — Mă gândeam eu că te vei speria, ea își strânse șalul de pe umeri în jurul trupului subțire.

    — Nu e amuzant! îi replică înciudat, scormonind din nou după mâncare. Ce vrei de la mine? repetă întrebarea.

    Padrika își lăsă zâmbetul ironic să plutească omniprezent pe partea inferioară a feței ei nu deosebit de frumoasă.

    — Prințul meu, adresarea formală părea o altă batjocură, am un sfat și o rugăminte și o răsplată.

    Cuvintele ei îl făcură să se confunde cu un cămătar, deși nu putea conchide de ce.

    Dădu din cap spre ea, îndemnând-o să continue.

    — Prințul Cesaryon – inima lui Julyan se strânse imediat după primele cuvinte ale femeii – nu mă place. Și nici eu pe el.

    — Prefer să nu mă bagi în asta, șopti cu o fărâmă de interes în glas.

    Padrika o sesiză și zâmbi machiavelic, rotindu-și inelele pe degete.

    — O, dar încă nici n-ai auzit partea interesantă alteță, își flutură genele. Am motive solide să-mi displacă prințul, deși eu nu-mi pot închipui motivele lui.

    Primul tău motiv e cu siguranță faptul că el pe tine nu te înghite.

    — Unul dintre ele ar fi că e o slăbiciune prea mare pentru rege. Cred că ai observat și tu. Sunt la cuțite de când cu dispariția surorii voastre, dar totuși Octav nu poate renunța la el. Știi de ce? Pentru că deseori Cesaryon conduce Dwyrainul pentru el. Și o face în felul lui dezgustător, iar Octav îl agreează continuu.

    — Regatul încă o duce bine, îndrăzni Julyan să-i întrerupă tirada.

    — Încă! exclamă ea. Bine zis! Încă. Dar pentru cât timp, hm? Când Cesaryon se va ridica împotriva lui Octavyan și va uzurpa tronul, atunci? Va nimici tot ce noi iubim acum la Dwyrain. Știi ce a făcut de curând fără ca măcar să se sfătuiască mai întâi cu Octav?

    Julyan o privi în tăcere.

    — A cruțat viața unui Sarkis! Îți vine să crezi? Păcătoșii ăia țes planuri prin care să vă îngenuncheze de generații, iar el... el îndrăznește să le dea frâu liber!

    — Poate că a privit problema din altă perspectivă, sugeră prințul pe care nu-l interesase nicicând familia Sarkis și căreia îi acordase un minim de atenție în timpul orelor de istorie.

    — Perspectiva naibii! scuipă Padrika înciudată, tenul ei deschis devenind din ce în ce mai stacojiu. Nu înțelegi!

    Băiatul ridică indiferent din umeri. Dacă el nu înțelegea, atunci logodnica regelui era liberă să caute pe oricine altcineva în fața căruia ori căreia să se plângă. O lăsă să-și consume frustrarea în tăcere, ciupindu-și fusta sau dându-și ochii peste cap. Julyan se gândi că Padrikăi i-ar sta bine ca actriță la un treatu. Avea o mimică excelentă. Păcat însă că toate actrițele erau mai mult sau mai puțin compromise.

    Femeia se așeză lângă el, privindu-l cu ochii ei mici, de un verde murdar, scanându-i chipul cu o disperare vădită.

     — Alteță, nu-l putem lăsa pe prinț să pună mâna pe regat. Toți știu că în el clocotește dorința asta. Te rog... șopti de parcă întreaga ei viață ar fi atârnat de asta. De la acel duel, de când nu-și mai poate purta trupul dintr-un loc în altul pe propriile picioare, de când geamăna lui a dispărut, tuturor le e teamă de el.

    — Eu n-am auzit pe nimeni să spună asta, îi răspunse pe cel mai egal ton cu putință. Cui i-ar fi teamă de un olog? continuă în gând de parcă n-ar fi vorbit despre propriul frate mai mare.

     Trăsăturile femeii se schimonosiră a dezamăgire.

     — Și ce vrei să fac eu? oftă el într-un final, când liniștea deveni insuportabilă chiar și pentru el.

     — Să lansezi un zvon.

     Julyan o privi fără să înțeleagă. Îl considera acum o fătucă bârfitoare?

     — De câteva săptămâni și-a luat o servitoare personală. Toată lumea știe că niciun bărbat nu ia o singură fată în serviciul lui de milă, culoarea din obrajii ei reveni la normal, iar irisurile îi sclipiră. Doar lansează zvonul că între el și fată există ceva, ceva mai mult decât ar trebui, și totul va curge de la sine.

    — Adică?

    — Octav se va înfuria cu adevărat atunci, iar ceea ce ți-a făcut ție acum șase ani îi va face lui.

     Julyan se cutremură. Închise ochii și lăsă amintirile să-i alunece prin minte. Se văzu acolo, în spatele mamei, micuț, tremurând și înspăimântat, privind neputincios spre Cesaryon și Servilyanna care stăteau între două tabere. Coroana fusese în mâinile Servilyannei, iar ochii ei atât de străini de ai lui pe atunci, priveau bucata sordidă de metal ca cel mai abominabil lucru ce-i căzuse vreodată în mâini.

    — Cesare, Vily, veniți la mama! regina, mama lor, îi strigase atunci, îndulcindu-și glasul.

    Julyan nu-și mai amintea decât de moliciunea rochiei ei și mirosul tandru al florilor pe care ea le purta mereu în păr.

     — Haideți la mine, copii! Veniți la mine!

     Servilyanna fusese cea care cedase întâia oară. Făcuse un pas spre ei – Julyan și mama –, așteptând înlăcrimată ca geamănul ei să i se alăture. Asta nu se întâmplase. Cesaryon doar se întinsese cu o autoritate ce îi depășea vârsta și o prinsese de mână, trăgând-o înapoi, luându-i coroana din mâini, de parcă se temea ca Vily însăși să nu îl trădeze. Ceea ce se și întâmplase.

    Servilyanna privise amar coroana ce-i părăsise mâinile atât de speriate, apoi glasul mamei răsunase din nou, mai dulce și mai suav, cu un accent incredibil al iubirii. Îl strigase pe Cesaryon, pe el singur de acea dată, totuși Servilyanna fusese cea care se întorsese. Julyan nu și-o amintea foarte bine. Nu putea să-și amintească exact cum arăta ea la acei ani, cât de înaltă fusese sau ce expresie avusese atunci pe chip. Ochii lui fuseseră fixați pe frate, interiorul lui aniticipând mut că ceva avea să se întâmple.

    Mama îl strigase din nou și, de parcă ar fi auzit propriul nume, Servilyanna alergase spre ea, ascunzându-se în spatele fustelor ei, privindu-l distant pe Julyan. Existase pe atunci, înainte de exil, un fel de ură între ei implementată de conflictele omniprezente ale familiei. Regina nu-i acordase nicio importanță fiicei sale.

    Numele lui Cesaryon rostit de glasul mamei mai răsunase o singură dată, înainte ca băiatul, cu ochii sclipind și chipul alb, să se întoarcă spre ea și, pășind cu spatele, să i se alăture lui Octavyan. Nu își amintea ca mijlociul să fi pus vreodată coroana pe capul fratelui mai mare, deși se prea poate ca acea amintire să-i fi fost ștearsă de timp și uitarea ei alimentată de frustrare.

     Apoi, carnagiul se dezlănțuise. Asurzitor și violent așa cum, de prin povești, nici măcar Julyan nu își imaginase că arăta războiul. Octavyan urla că ei trebuiau uciși. Sunete de săbii ciocnindu-se de săbii, sclipirea oțelului lovind oțelul și sunetul cutremurător al scuturilor și armurilor sfărâmate – pe astea nu avea să le audă vreodată. Iar el, neajutorat, rămăsese în centrul tuturor, cu mama dispărând subit de lângă el. Vedea și acum matahala hidoasă ce se apropiase de el cu sabia-i lucitoare, gata să-i zboare capul mic și blond și speriat de pe umeri. Își aminti că pantalonii i se umpluseră în acel moment de urină, fapt ce-l rușina de fiecare dată când își amintea.

    Știa doar că sabia îl ratase când un trup aproape la fel de mare ca cel care voia să-l trimită în Lumea Morților îl săltase în brațele sale groase și îl dusese la o parte, de unde Servilyanna urmărea îngrozită scena sângeroasă. O căutase într-o frenezie pe mama cu privirea. Ea nu purta armură și nu se temuse nicicând pentru sine înseși. După minute în șir, ba poate chiar ore, când numai sângele, durerea, zdrăngănitul armelor și țipetele muribunzilor împresuraseră locul, bătălia se încheiase. Iar același soldat care voise să-l ucidă se ridicase triumfător în fața tuturor, agățându-se de statuia Regelui Remyan. Acesta își ridicase brațul gros în aer, iar sub lumina acelui soare ciunt și mort, Julyan văzuse capul mamei sale dezlipit de trup. Groaza și panica și durerea îl cuprinseseră, căci în acea lume în care mama sa nu era acolo să-l protejeze, el era un mort umblător.

    — Trăiască Regele Octavyan Darkos! tunase uriașul, din gâtul său gros precum brațul.

    Ce urmase apoi, nu-și amintea prea bine. Fusese târât alături de Servilyanna în sala tronului și îl văzuse acolo, pe tronul acela imens unde numai cu o zi înainte șezuse îngrozitorul său tată pe Octavyan, cu coroana alunecându-i neglijent pe frunte, cu ochii reci fierbând de furie. Cesaryon nu fusese acolo.

    — Decapitați-i! răcnise tânărul rege, încât ordinul său răsunase în întreaga sală, determinându-l pe copilul Julyan să se agațe de sora lui.

    Nu-și mai amintea foarte bine ce se întâmplase între timp. Totul era haotic prin mintea sa, împresurat de ceață și ură, și capul acela lipsit de viață al celei care îl adusese pe lume.

     Probabil că niște oameni se apropiaseră de rege și îi șoptiseră în ureche. Poate alții din mulțime cutezaseră să murmure dezaprobator. Era posibil ca Octavyan să fi realizat că nu-l ajutau cu nimic capetele lor puerile, înfipte în țepușe lângă cel al reginei. Tot ce-și amintea era glasul nesigur al regelui, care rectificase ordinul.

     — Exil, fusese tot ce spusese, iar restul amintirilor lui Julyan erau ori șterse, ori pierdute.

    Nu putu să nu se întrebe unde fusese Cesare când el și geamăna lui fuseseră condamnați la exil. Dacă el se amestecase în asta sau pur și simplu nu-i păsase. Dar uneori, pierzându-și toată puterea pe care spera că o acumulase de-a lungul anilor, nu putea să nu dea vina pe el pentru tot ce i se întâmplase. Mama murise, pentru că el alesese cealaltă tabără. El trăise departe, pentru că el alesese cealaltă tabără. Totul ar fi fost diferit dacă el n-ar fi existat, iar gândul că îi putea întoarce totul cu aceeași monedă îl răvăși puțin.

    Până ce realiză că Cesaryon era fratele său și, în felul lui prostesc, aspira la iubirea și încrederea lui. Ceva se strânse în interiorul lui, ceva care îi amintea deopotrivă de mama și de Vily. Nu mai avea nimic acum, pe nimeni decât pe Octavyan și pe Cesaryon. El depindea de ei, pentru că niciodată nu fusese îndrajuns de curajos încât să îndrăznească să trăiască de unul singur. Solitudinea îi era cel mai înfricoșător coșmar pe care noaptea i-l putea da. Iar el nu visa prea des...

    O privi pe Padrika. Femeia aștepta tăcută, pierdută, încercând să anticipeze un răspuns de al lui.

    — Ai greșit persoana, îi replică și se ridică, strângând firimiturile din jurul său.

    Ea săltă o sprânceană.

    — Deci să înțeleg că și tu ești la fel de slab ca Octavyan. Amuzant. Crezi că sora ta a dispărut așa, din senin? Chiar crezi? Nu crezi că Cesaryon are vreo implicație în povestea asta?

    — Ce implicație ar putea avea? se întoarse cu spatele la ea, oftând.

    În picioare, era mai înalt decât ea, totuși, nu putea să o domine.

     — Dacă măcar el i-ar fi spus da dorinței ei de a se căsători cu nu-știu-care nobil sărac, Servilyanna n-ar fi fugit.

    Inima i se strânse. Stomacul îi săltă. Capul îi vâjâi.

    — Vily se va întoarce, îi spuse peste umăr și plecă, abținându-se să nu privească în urmă.

    Te vei întoarce, Vily, nu-i așa?

    O parte din el avea un răspuns negativ la întrebare. Vily fugise de zece zile. La Flavien nu era. Nimeni nu-i dăduse nici măcar puțin de urmă. Părea că pământul o înghițise nemailăsând nimic în urma ei. Și gândul că în tot acest timp Vily ar fi putut zace moartă undeva îl făcu pe Julyan să se agațe de o balustradă  de piatră și să își înghită din nou lacrimile.

    Era frustrant să trăiască fără ea, căci fără ea, întregul lui curaj și toată puterea se risipeau.

    — Alteță, un servitor se apropie de el, majestatea să vă solicită prezența în biroul personal.

    Încuviință grăbit și își repezi pașii într-acolo. Octavyan avea un singur motiv să-l cheme: acela că, în final, o găsiseră.

    Năvăli ca o furtună în biroul de unde toți bărbații importanți ai țării – toți majori spre deosebire de el – își întoarseră iritați privirea spre el. Bătrânul Nikopoled stătea în spatele lui Cesaryon – așezat într-un scaun. Preț de o secundă, gândul că acesta voia la fel ca fiica sa să-i ruineze fratele îl ameți. Apoi reveni la scopul său de bază.

    — Majestate, își întoarse privirea spre Octavyan flancat de Kiros și Bijuu. 

    Un mușchi pe fața regelui săltă, iar buzele lui se încrețiră într-un mod neplăcut și deformat.

    — Am găsit o urmă de-a prințesei, lordul Bijuu fu cel care vorbi, atrăgându-i atenția cu țeasta lui incredibil de mare.

    — O iapă moartă despre care nici măcar nu știm că ar fi fost a ei, completă Vladimmir Nikopoled. 

    — Se prea poate să o fi furat, interveni lordul Harltz pe care Julyan nici nu-l observase până atunci.

    — Știm cu toții că e o hoață desăvârșită! rânji Nikopoled în direcția regelui.

    Simultan, ochii lui Octavyan și ai lui Julyan îl fixară pe Cesaryon. Privirea lui denota că nu acordă multă atenție acelei conversații, fiind impasibil.

    Julyan se eschivă, încercând să își aleagă cuvintele. Un alt glas ce mustea însă a disperare îi atrase irevocabil atenția.

    — Alteță, te rog, ne poți spune dacă asta aparținea prințesei?

    Julyan rătăci cu privirea prin încăpere, până ce întâlni în final posesorul vocii pe care o cunoștea atât de bine. Flavien Syrill privea cu un strop de speranță în ochi din spatele tuturor, totuși nesigur și oarecum neajutorat. Julyan simți milă pentru el. Îl compătimea. Îl văzuse alături de Servilyanna de o mulțime de ori în timpul exilului și știa că nu ar fi existat vreodată pereche mai potrivită decât ei doi.

    Flavien ridică un inel cu o piatră lucitoare de opal în vârf, iar inima prințului se opri. Aparținuse cândva mamei. Acum ar fi trebuit să se afle în posesia Servilyannei.

    — A fost găsit lângă trupul ciugulit de ciori al iepei, explică Flavien, când Julyan deveni din ce în ce mai alb la chip. Știam că era al ei și nu-l purta decât în momente deosebite. Nimeni nu mă crede, privi chinuit în jur, iar regele mârâi.

    — Al ei e! confirmă Julyan și se întinse să-l ia între degete, să-l studieze. I se părea ireal să-l vadă în mâinile lui, ci nu pe degetul surorii sale. Unde l-ați găsit mai exact? îi întrebă.

    — În Pădurea Nălucilor, pufni amuzat Nikopoled.

    — Or fi răpit-o, doar era născută noaptea, adăugă Bijuu pe același ton ludic.

    — Sau poate vă răpește pe voi toporul dacă nu tăceți, Octavyan vorbi întâia oară, de parcă îi domina pe toți cu vârsta, nu numai cu înălțimea și titlul. E al ei spui? își focusă atenția asupra lui Julyan. Foarte bine. Iapa a căzut de extenuare, iar ea s-a rătăcit prin pădure. Ce s-a întâmplat cu ea mai departe nu putem știi.

    Julyan surprinse privirea lui Harltz îndreptată asupra lui Cesaryon. Copie și el gestul în timp ce glasul nobilului întrebă batjocoritor:

    — Am auzit că gemenii știu ce face celălalt. Spune-ne, alteță, e moartă sau vie?

    Harltz rostise totul cu o asemenea satisfacție încât părea că învinsese un adversar cu care se luptase de mult, mult prea mult timp.

     — Toporul, Harltz! amenință Octavyan fugar pentru a salva situația. Căutarea continuă, îl anunță pe Julyan pe un ton ce nu trăda nimic din ce gândea. Ești liber să pleci.

     Tânărul își mută greutatea de pe un picior pe altul, mușcându-și obrazul pe interior. Ceva se întâmpla în el, ceva ce îl ținea pe loc. Era curiozitatea.

    — Despre ce veți vorbi în continuare? gura vorbi fără de el.

    Cesaryon își ridică ochii spre el, ai regelui nu se clintiră.

    — Despre Sarkiși, ești interesat? buzele monarhului se schimonosiră din nou.

    Nu. Nu, câtuși de puțin.

    Julyan clătină din cap, iar buzele i se arcuiră într-o grimasă. Regele îi făcu semn spre ușă, iar el nu găsi niciunde un motiv pentru care să rămână. Își târî trupul greu afară gândindu-se la Servilyanna și se refugie în grădină, evitând orice om ce i s-ar fi putut ivi în cale.

    Inelul de opal rămăsese în mâinile sale. Îl ridică și lăsă razele moarte ale soarelui apusean să-i sfredelească luciul. Se părea că le aducea ghinion femeilor care îl purtau. Își vârî mâna în buzunar și îl abandonă acolo.

    Petrecu restul serii, pierzându-și timpul fie prin galerii pustii, fie printre copacii de la marginea grădinilor. Urmărea de la distanță pâlcurile de fete ce intrau în palat și își imagina prostește că sora sa se află printre ele.

    De ce ai plecat, Vily? De ce?

    Și dacă viața ta era, totuși, atât de nefericită, de ce nu m-ai luat cu tine?

    Se opri când o altă voce lăuntrică aduse răspunsul ce-l făcu să se frângă pe interior.

    Fiindcă tu îi provoci nefericire. Tu și faptul că mama te-a iubit cândva cel mai mult pe tine.

    Dacă ar fi avut mai mult vise, și-ar fi imaginat că se afla acum într-un vis. Probabil că l-ar fi ajutat să treacă peste toată nesiguranța ce îl frângea treptat, treptat, treptat din interior.

    Înainte să audă despicătura mută a încrederii în sine, un glas moale și subțire îl chemă de undeva din apropiere. Era al unei fete, simțise asta din prima. Tresări și se întoarse mai mult curios, decât speriat, lăsând ezitarea să-i părăsească rațiunea.

    Acolo, micuță și plinuță, pitită printre buruieni, o fetiță îl aștepta cu obrajii roșii – poate de la fugă.

    — Alteță, buzele ei se arcuiră, iar Julyan zâmbi și el.

    În tot întunericul nopții, prințul putu să-i distingă buclele blonde ce-i încadrau chipul rotund. O clipă, el și fetița ce nu putea să aibă mai mult de nouă ani doar se priviră, de parcă el aștepta ca ea să-i împărtășească un secret, iar ea stătea să-și caute cuvintele.

    — Cine te-a trimis aici, micuțo? se aplecă spre ea, încercând să repere vreun blazon cusut pe mantia ce curgea ca o umbră în jurul ei.

    Copila își înălță bărbia ca într-un acces de autoritate și îl contrazise agasată.

    — Și ție îți spun mic, deci nu-mi poți spune că sunt micuță!

    — Așa fac? bombăni mai mult ca pentru sine.

    — Mhm, adăugă și păși spre el. Flavien. Flavien m-a trimis, afișă un zâmbet dulce. Și tata, și lordul Mabj și Bagga și...

    Lordul Mabj. Lordul Bagga. Cu doar câteva ore în urmă Julyan îi văzuse pe amândoi tăcuți în biroul regelui, iar acum ei trimiteau după el, având o fetiță pe post de sol. Ori zeii își băteau joc de ei, ori el nu înțelegea ce se întâmplă, ori, pe bune, chiar visa.

    — Unde vor să merg? o întrerupse.

    Micuța se încruntă și cu un aer solemn îi răspunse.

    — Au zis să mă urmezi.

    — A, da? Unde?

    — Au zis să mă urmezi, repetă ea.

    Julyan încuviință, iar fata își puse în mișcare piciorușele rotofeie ce ieșeau de sub rochie atunci când ea pășea alert. Prințul o urmă oarecum amuzat, dar în același timp și încordat, închipuindu-și zeci de motive pentru care toți acei lorzi l-ar fi somat într-un ceas atât de târziu, într-o asemenea manieră.

    Traversă grădina, care sub umbra mistică a norilor devenea din ce în ce mai întunecată. Respirațiile alerte ale copilei îi spuneau că ea se temea de întuneric. Nu o condamna. Și el se mai temea încă de întuneric într-o oarecare măsură. Coborâră un rând de scări, iar ea se împiedecă, adunându-se toată pe piatră, fiind doar o grămăjoară rotundă de mătăsuri și carne vie. Dădu să o ajute. Fata îi aruncă, în replică, o privire fioroasă ce îi aminti de sora lui. O urmă apoi, fără să mai tulbure cumva liniștea dintre ei.

    — Bate! șopti ea, sprijindu-și umărul de zidul înalt.

    Julyan își săltă sprâncenele.

    — Uite așa! i-o luă ea înainte și își ridică pumnul în aer, lovind cu tărie piatra.

    O dată. De două ori. De trei ori. Julyan se apropie să o oprească. Se temea pentru oasele și pielea mâinii ei. Dar zidul parcă se mută, exact când el ajunse în spatele micuței. O deschizătură nu mai mare cât să intre și să iasă un copil pe acolo făcu legătura între curtea imensă și dealul ce cobora abrupt în jos. O torță se ivi din întuneric și chipul lui Flavien luci în lumina ei.

    — Credeam că nu-l mai aduci! îi vorbi copilei.

    Fata nu răspunse, deși Julyan putea jura că se strâmbase în acel fel caracteristic copiilor. Iubitul Servilyannei își ridică apoi privirea spre el și zâmbi nesigur, invitându-l afară. Pe genunchi și coate, prințul trecu prin crăpătură în urma fetei și se ridică, încercând să-și țină echilibrul pe bucata abruptă de pământ.

    — Unde mergem? întrebă, atent la picioare.

    Flavien nu-i răspunse. Îl privi lung de parcă el ar fi trebuit să știe deja. O privire atât de încărcată de cunoștință încât reuși să-l facă să se gândească la Cesaryon.

    Bărbatul se roti pe călcâie, fata săltă agilă după el, iar Julyan, privind neîncrezător la bucata de zid pe care o închiseseră între timp, se văzu nevoit să îi urmeze. Nu fusese nicicând dornic de aventură, dar curiozitatea îl mâna să nu dea înapoi.

    Prin tot întunericul și încercările de a se ține drept în timp ce-și înfrâna picioarele din a aluneca la vale, reuși să-și dea seama că drumul până la ceea ce părea un bordel nu fusese atât de lung. Aruncă o privire fetiței, apoi încercă să capteze privirea rătăcitoare a lui Flavien.

    — Hm, ce facem aici? indică spre clădirea ce mustea a femei.

    — Ne băgăm onoarea în bijuteriile regelui, replică el amar.

    — Adică în femei?

    Observă umbra unui zâmbet profilându-se pe chipul lui, dar acesta dispăru la fel de repede cum apăruse. Ochii micuței planau de la unul la celălalt.

    — Da, în femei, răspunse apăsat, de parcă rostise cuvintele cu subînțeles. Julyan nu-l înțelese în niciun caz.

    Flavien nici nu așteptă ca el să-l înțeleagă. Dădură ocol bordelului până la o ușă laterală și intrară înăuntru. Nicio femeie nu-i întâmpină, niciun sunet caracteristic plăcerii nu se auzi. Iar Julyan crezu că toate fanteziile din bordeluri existau cu adevărat numai în mintea lui și că toți cavalerii care îi povestiseră vreodată despre ele înfloriseră scandalos de mult istorisirile. 

    — Intră! bărbatul înclină capul spre cea de a doua ușă.

    Julyan își întinse degetele spre clanță și împinse ușa. Avu de coborât numai câteva trepte ca să ajungă într-o încăpere umedă și răcoroasă din piatră. Cu pași mărunți și alerți, din spatele lui, copila țâșni direct în brațele lordului Kiros, strigându-l tată. O peliculă de gheață îi pătrunse în piept când se gândi că el nu făcuse niciodată asta cu propriul tată.

    Însă orice amintire legată de familie se dispersă, când ochii îi întâlniră pe toți ceilalți fixați asupra lui. Bărbați mai mulți decât putea număra pe loc și vreo trei femei ieșind în evidență în mulțime aveau irisurile multicolore fixate asupra lui. Pe unii îi recunoștea, pe alții nu. Iar faptul că toți îl priveau atât de impasibil îl făcu să creadă că fusese atât de prost încât să cadă pradă unei ambuscade. Sau ceva asemănător, în orice caz.

    Și se întrebă de ce alți lorzi nu erau acolo. De ce Harltz și Bijuu, de exemplu, lipseau. Fisa nu-i pică decât după secunde bune de holbat. Nu se adunaseră acolo să-i tragă clapa. Se adunaseră ca să comploteze. Și îl aduseseră și pe el. Nu pe Octav, nu pe Cesare. Pe el.

    — Ne pare rău că v-am chemat în maniera asta alteță, începu Challo Kiros. Dar o fetiță ce cerșește atenția unui prinț... ni s-a părut un fel bun de a induce spionii în eroare. Probabil vă întrebați de ce v-am chemat aici. Julyan se foi pe loc, era firesc să se întrebe. E vorba despre rege și sora dumneavoastră, continuă Kiros. Am luat hotărârea asta imediat după consiliu. Dacă ați fi rămas la ultima parte, ați fi înțeles mai bine. Credem că regele v-a trimis sora Raajahhului din Gorllewin, iar acum doar îi înscenează fuga.

    Aerul îl înecă pe Julyan, iar gâtul îi deveni incredibil de deșertic. Se simțea de parcă cineva îi frângea malițios traheea între degete – degete sărutate de foc.

    — C-cum adică?

    — E vorba de Sarkiși, interveni Flavien. Raajahhul a luat cu ceva timp în urmă unul dintre Sarkiși prizonieri. Se crede că avea de ales dintre ambele familii – Darkos și Sarkis. Avea câte o ofertă pentru fiecare. Una dintre fiicele sale pentru fiul cel mare al lui Perun Sarkis sau moștenitorul său văduv pentru Servilyanna, pe care credem că regele Octavyan i-a promis-o de mult.

    Ce naiba... Servilyanna, soția fiului unui Raajahh?

    — E clar care ofertă îi era mai benefică, reveni Kiros. Avea de ales între niște incestuoși care abia au două monede de aur și se bazează pe o profeție și o descendență fantastică sau regele celui mai vast și mai bogat regat al lumii, fratele alteței tale. Când a ucis puștiul Sarkis captiv, i-a demonstrat regelui Octavyan de partea cui e. Și, la scurt timp după aflarea veștii, prințesa a dispărut. Nu știm de ce regele nu ne spune despre adevăratele sale planuri, dar bănuielile ni s-au confirmat asupra acestui fapt, azi, în consiliu. O pasăre rară a Raajahhului a adus azi un mesaj, cum că au găsit un punct slab în sânul Phoenicșilor. Regele a fost mai mult decât relevat să audă.

    Cu siguranță, erau prea multe informații ca el să le asimileze. Octavyan făcuse alianță cu Raajahhul Arred pe baza Servilyannei, având ca scop deposedarea Sarkișilor de la putere.

    Dacă ar fi fost el rege, nici nu s-ar fi îngrijorat de Sarkiși. Acolo unde erau, erau complet lipsiți de putere. Însă problema era că el nu poseda nicidecum titlul de rege...

    — Și ce pot să fac eu? îi privi.

    — Să lansezi un zvon. Un zvon care e adevăr, zise Flavien.

    Să lansezi un zvon, glasul onctuos al Padrikăi îi răsună în minte.

    — Și după? se încruntă.

    Lorzii se priviră între ei. Kiros ezită iar și iar, până ce în final păși în față, punând numai un metru distanță între el și Julyan. Prințul privi chipul nobilului, pătrățos, frumos totuși, ușor îmbătrânit, cu un început de chelie deasupra țestei rozalie.

    — Familiile noastre au susținut-o pe regină în lupta sa de a vă urca pe tron, alteță. Știam că cei crescuți în spiritul regelui Tiberyan nu pot deveni regi mai buni decât cel acum amintit. Și nu ne-am înșelat. Vrem acum să reparăm greșeala pe care prințesa a făcut-o când a lăsat coroana în mâinile cui nu trebuia. Vrem să continuăm misunea reginei noastre. Noi ne supunem de acum numai Regelui Julyan Darkos!

    — Regele Julyan Darkos! îngânară toți.

    Înmărmurit, Julyan își aruncă ochii asupra fetiței ce murmurase ultima.

    — Regele Julyan Darkos!

    Și acum avea, în sfârșit, titlul.

    Don't smile like that, all of us know what's next ;)