┏━━━━━━༻◇༺━━━━━━┓

1. Copilul de Obsidian

┗━━━━━━༻◇༺━━━━━━┛

    Totul începea mereu cu o naștere. Un ciclu. O generație. Un război. O pretenție la un tron plămădit din păcate. Și, în aroganța sa prostească, nu putea decât să-și închipuie că a lui fusese piatra de temelie a ceva cu adevărat bun.

    Își lăsă trupul să dea curs chemării gravitației și își izbi partea inferioară a corpului de treapta superioară a scărilor. Strigăte puternice, vibrante și sfâșietoare reverberau din interiorul conacului, atingându-i necruțătoare timpanele. Mai auzise acel tip de vaiete de două ori până atunci și de fiecare dată groaza cu care le asculta scădea în intensitate. Ceea ce creștea însă era apăsarea ostilă față de prezența fantomatică a unei profeții care aștepta de decenii bune să fie împlinită.

    Căci de trei ori până în acest moment vasalii casei Sarkis își lustruiseră armele și de trei ori și le lustruiseră degeaba.

    Un greiere apărut din întunericul nopții îi sări pe genunchiul drept, frecându-și piciorușele frenetic. Pleidsteros pufni dezinteresat și îl alungă printr-o fluturare anostă a mâinii. Nu de greieri, gâze sau fluturași avea el nevoie acum. Nu era vorba de vreo nuntă din povești sau o îndrăgosteală violentă. În prim-plan era o naștere – o naștere ale cărei dureri mama sa le înfrunta de mai bine de un sfert de zi. Și nașterea asta – zeii, membrii familiei Sarkis și, în final, toți muritorii interesați de soarta regatului Dwyrain știau – nu urma să fie ca celelalte.

    Pleidsteros și le amintea foarte bine pe celelalte, mai puțin pe a sa. La a sa nu fusese conștient, dar auzise că decursese pe atât de normal pe cât putea să decurgă o naștere în familia Sarkis. Se născuse damnat precum orice alt membru al familiei, într-un înveliș asemenea fierului încins, ce sculptase haotic în mâinile moașei. Spre ghinionul moașei care rămăsese cu mâinile însemnate pe vecie, învelișul său smuls parcă din hăurile iadului îi părăsise trupul odată cu prima atingere umană și îl lăsase pe el la iveală - mic, plângăcios, rozaliu și agitat, însetat după laptele ce încărca sânii mamei sale.

    Prima pe care și-o amintea într-atât cât îi permitea memoria se întâmplase pe vremea când el avusese doi ani. Strigătele de atunci ale femeii în durere erau alarmant de diferite față de cele de acum. Totuși, el plânsese asemenea oricărui alt copil ce-și știa mama captivă în ghearele chinurilor, fie ele chiar și pozitive. Printre lacrimi și suspine, își văzuse tatăl ieșind cu un ghemotoc de pături din interiorul căruia se zbăteau patru membre neliniștite. Perun Sarkis, tatăl său, îngenunchease în fața lui și dăduse la iveală căpățâna roșcată a fratelui mai mic.

    — Pleidsteros, el e Pearson, le făcuse tatăl prezentările atunci. Îți place?

    Afirmase nesigur și curios, prinzându-i mânuțele butucănoase între ale sale. Îi luase mai puțin de două luni ca să își dorească să nu fi afirmat vreodată și ca ființa plângăcioasă ce creștea în fața ochilor lui să nu fi existat. Pearson atrăgea prea multă atenție din partea părinților – cel puțin așa îi părea în egoismul său – și, din spusele celor ce fuseseră de față, Pearson se născuse într-o carcasă moale și rece, ce se preschimbase în apă pe dată. Ceva extrem de asemănător cu zăpada, ce se topise, de asemenea, odată cu prima atingere umană.

    Hm, zăpadă.

    Pleidsteros, care crescuse în toți cei nouăsprezece ani pe teritoriul Gorllewinului condus de același Raajahh Arred, nu văzuse zăpadă în viața lui. În Gorllewin zilele erau toropitoare, iar nopțile alintate de un vânt cald și ademenitor. Perioada anului în care plantele mureau era secetoasă și incredibil de greu de suportat din cauza temperaturilor ridicate și lipsei de ploaie. Apoi, urma un anotimp ceva mai lung, mai umed și mai înfloritor. Exact ca ăsta. Cu nopți numai bune de stat și admirat stelele. De cățărat în copaci și de visat. De visat la un tron pe care, chipurile, îl moștenești. De visat la o altă nuntă incestuoasă cum, de altfel, sunt toate în familia Sarkis. Și de privit spre o familie care încet-încet își caută drumul înapoi spre casă. Spre o casă pe care nu ai văzut-o niciodată. Care nici nu miroase, nici nu se simte ca acasă. Dar pe care tânjești să o recucerești, pe care vrei doar să o numești a ta. Fiindcă ți-a fost luată și ca un copil plângăcios o vrei înapoi. A fost a ta, la tine trebuie să se întoarcă. Oricât de străină și ostilă ar fi. Oricât sânge ar trebui vărsat și oricâte promisiuni ar fi de încălcat.

    Și, da, în final venea cea de a treia naștere pe care și-o amintea, probabil, mai bine ca orice altceva. La patru ani după a lui Pearson, când încă își ura fratele mai mic pentru decimarea atenției și a iubirii, mama sa se prăbușise din nou în durere după nouă luni în care burta îi devenise de mărimea unei mingi. Atunci, printr-o forță pe care zeii i-o oferiseră, printr-un soi de curaj nebunesc și curiozitate roditoare, stătuse în fața ușii țeapăn, fără să crâncească sau să se plângă. Câte un trimis de-al fiecărui vasal se aflase în fața ușii alături de el, punând pariuri privind învelișul copilului ce urma să iasă. Toate vorbele, intrigile și pariurile se stopaseră când urletele Padmei Sarkis se transfiguraseră în chicote și suspine de fericire. Atunci, încărcat de emoție, sub ochii plini de stupoare ai lui Pleidsteros și ai celorlalți intendenți, Perun ieșise cu o fetiță cu capul roșcat, liniștită, cu piele fină și ochi mari albaștri-pal. Pleidsteros își dorise ca tatăl său să-l fi întrebat și de acea dată cum i se părea noul membru al familiei. Avusese atributele potrivite: frumoasă, cu o prezență fantastică a focului, perfectă. Dar nu-l întrebase. Nici nu mai îngenunchease în fața lui și abia dacă îl privise. Ochii lui, sticloși, plini de lacrimi de fericire, fuseseră îndreptați spre intendenți.

    — Mătase purpurie.

    Fusese impresionat cum numai două cuvinte puteau stârni atâta stupoare printre niște bărbați atât de ursuzi și impasibili. Aflase mai târziu că mătasea era direct atribuită familiei regale, iar purpuriul – Păsării Phoenix, sigiliul familiei lor.

    De la Pasărea asta mitică, ce arde, renaște și nu iese niciodată la iveală, li se trăgeau toate particularitățile și exilul în Gorllewin. Cândva, Casa Sarkis fusese Casa Regală a Dwyrainului. Ceea ce îi alungase fusese credința prea puternică în proveniența lor din însăși cenușa întâiului Phoenix. Și nu-și împărțeau cu nimeni acest har sărutat de foc și de renaștere. Erau incestuoși încă de la primul strămoș. Frații și surorile se căsătoreau între ei, văduvii și văduvele cu odraslele sale, unchii și mătușile cu proprii nepoți și nepoate. Într-o familie ca Sarkis nu existau veri. Într-o familie ca Sarkis nu existau căsătorii prin alianță. Nu exista divorț, înșelăciune sau desfrâu. Iar acest scut al sângelui în care se baricadaseră era pe atât de impenetrabil din interior, cât și din exterior. Căderea lor era simplu de conștientizat: banii li se împuținaseră (și încă se împuținau generație cu generație), nobilii se ridicaseră împotriva lor când nu reușiseră să se infiltreze câtuși de puțin în Casa Regală, iar poporul începuse să-i vadă drept cei mai mari păcătoși. Și nu păcătoși fiindcă incestul era singurul fel de perpetuare a speciei pe care îl cunoșteau. Păcătoși fiindcă se nășteau într-un înveliș inuman. Căci cum putea fi om cineva zămislit din atâta incest și cum altfel se putea diferenția cineva provenit dintr-o pasăre inexistentă?

    În ciuda a toate, ei încă își voiau Dwyrainul înapoi. Precum vasalii ce își lustruiseră de trei ori armele așa și Pleidsteros încercase să înțeleagă în nouăsprezece ani de ce trebuia să și-l reînsușească după secole - fară rezultat. Crezuse la un moment dat că până și strămoșii săi înțeleseseră asta - că nu erau meniți să conducă Dwyrainul -, dar profeția le dăduse planurile peste cap și le adăugase acel strop de speranță.

    Toate reveriile și toate gândurile lui Pleidsteros fură întrerupte de foșnetul unei rochii. Își întoarse instinctiv capul spre locul din care se auzise și zâmbi involuntar. Nu avea cum să nu zâmbească în momentele în care ochii lor se întâlneau, iar toate secretele le prindeau viață și culoare.

    — Pleid? vocea ei subțire îl distrase de la urletele mamei.

    Trupul ei se ivi încet de după colț, într-o rochie argintie ce-i lăsa numai brațele albe la vedere. Pleidsteros le urmă cursul perfect până la degetele ce susțineau un cuib de pasăre. Inima i se înmuie când o văzu cu câtă inocență privește încrengătura de bețe și nu găsi niciunde puterea să o admonesteze. Bătu cu latul palmei locul de lângă el, iar fata săltă într-un acces de bucurie, țopăind într-acolo. Își izbi partea inferioară a trupului de scări, făcând ouăle din cuib să se miște dramatic și își așeză capul pe umărul lui.

    — Astea trei ouă s-au mișcat din nou! îl anunță încântată. Ăsta din păcate... nu.

    — Ți-am spus să nu-l mai muți de acolo, îi răspunse pe un ton egal. Phexi va crede că i le-ai înlocuit.

    — Phexi oricum nu le mai clocește de mult, chipul ei frumos plămădi o cută. Haide, Pleid, știi și tu că trebuie să eclozeze azi sau mâine!

    Phoebe își ridicase chipul de pe umărul lui și îl țintea cu ochii ei mari, de un albastru electrizant. Șuvițele înfocate îi încadrau fața, iar Pleidsteros se minună cât de frumoasă putea încă să fie. Era de o frumusețe dezarmantă chiar și pentru o femeie, dărămite pentru o copilă. Un alt strigăt animalic din partea Padmei Sarkis răsună ca o săgeată între ei, iar fratele își văzu sora tremurând de spaimă.

    — Va fi bine, Phoebe. Promit.

    Ochii ei deveniră sticloși și un ghimpe înghețat îi făcu inima să se strângă. Îi ura lacrimile mai mult ca orice pe lume. Totuși, se amuză de stoicismul cu care încerca să și le țină în frâu, strâmbându-se, clipind des și încrețindu-și nasul.

    — Toată lumea spune că va fi... Că de aceea durează atât... Că... Nu mai vreau să fiu o Sarkis, Pleid! cedă în cele din urmă, într-un torent de lacrimi.

    — Shh, surioară! o trase la pieptul său. Nu mai spune niciodată asta! Și e absolut normal tot ce se întâmplă. Crede-mă! Îmi amintesc când te-a născut mama pe tine și când l-a născut pe Pearson. Toată lumea spunea același lucru și iată-vă!

    Phoebe își încreți din nou nasul și își șterse obrajii umezi cu podul uneia dintre palme. Zâmbi succint, privind spre ouăle ce începeau să se fisureze.

    — Ce crezi că e în cel de-al patrulea ou? Pearson zice că-i o piatră și că de aia nu se mișcă.

    Un cioc de culoarea sângelui se ivi din spărtura unui ou și Pleidsteros îl luă în palme, admirând procesul. Puțin îi păsa de ce era în al patrulea ou. Păunul Purpuriu, Phexi, făcuse patru ouă, mai scumpe decât aurul, dacă ar fi fost pietrificate. Tatăl lor avusese acel gând – de a le preschimba în ornamente – dar câteva vorbe dulci din partea mezinei reușiseră să-i schimbe decizia. Phoebe adora păsărelele, lui, chiar din cauza legendarului Phoenix, îi displăceau toate. Mai puțin lebedele, lebedele erau chiar frumoase, devotate, gingașe – așa cum ar trebui să fie ei.

    — Un păun va fi al meu, altul al tău, al treilea al lui Pearson și – dacă e ceva în el – al patrulea al frățiorului sau al surioarei ce vine pe lume, decise fata atingând fiecare ou.

    — Eu nu vreau niciunul. Îl poți păstra tu pe al meu, mormăi Pleidsteros și puse oul înapoi în cuib. Și de unde știi că vor fi păuni, hm? N-ai habar cu ce păsări s-a împerecheat Phexi.

    — O vrabie nu se împerechează cu un cuc. Iar un Phoenix se împerechează numai cu un alt Phoenix.

    Un Phoenix se împerechează numai cu un alt Phoenix.

    Și, devenind din nou încrezător și desăvârșit de arogant, Pleidsteros speră că-și va putea avea el sora. Părinții lui erau unchi și nepoată, dar el... el se va însura numai și numai cu sora sa. Buzele îi tremurară admirându-i inocența nefirească. Cum își adună genunchii sub corp, rochia lăsându-i gleznele albe la vedere. Cum părul îi cade în cascade bogate peste gât, umeri, spate și piept. El nu dorise niciodată să fie un Sarkis, dar își dorea sora cu toată ființa. Încă din prima clipă în care o văzuse.

    Formele drăgălașe, încă neconturate. Buzele pline. Claviculele elegante. Gâtul lung și grațios. Picioarele lungi și tălpile mici. Mâinile subțiri, încheiate cu degete lungi. Nu era ceva ce să nu adore la ea.

    Apoi, își amintea. Își amintea că ea era încă o copilă, că nu sângerase și că gândurile ei față de el erau complet diferite. Felul în care și-o imagina noaptea când somnul refuza să vină nu era nicicum altfel decât mișelesc și păcătos. Gheara realității îl sufoca, iar puditatea ei îl oprea din a transforma totul în realitate. Căci realitatea pe care el și-o dorea probabil pe ea ar îngrozi-o. Și gândul să o piardă îi zguduia lumea de la temelie.

    — Pleid! Pleid! țipă ea extaziată.

    Pleidsteros se aplecă peste umărul ei și cercetă cuibul. Două vietăți pe care le-ar fi putut strivi extrem de ușor între index și degetul mare, se legănau printre cojile de ouă. Un al treilea căpșor se ivi dintr-o gaură, urmat de întregul trup. Odată cu strigătele de durere ale mamei sale, inima i se opri. Puii aveau exact acele culori: fier înroșit, zăpadă nepătată și purpuriu strălucitor precum al mătăsii. Se ridică stupefiat pe genunchi și smulse al patrulea ou fără viață în ciuda protestelor surorii sale. Ciuli urechile, sperând să audă vaiete de copil din conac. O tăcere năucitoare îl izbi din plin. Apoi niște strigăte de uimire. Phoebe era acum atentă la ușile clădirii, în loc să mai privească spre oul captiv în pumnul lui.

    Pleidsteros îl zdrobi de pământ, iar fata sări uimită. În coliziunea cu pământul, oul se sfărâmă în zeci de bucățele asemenea conținutului său. Cojile de ouă deveniră invizibile în comparație cu bucățelele strălucitoare, negre, risipite pe pământ. Se aplecă să prindă una între buricele degetelor, dar sticla neagră îi pârli pielea la cea mai fină atingere.

    Obsidian, letal păsării Phoenix.

    Respirația i se poticni și căzu pe coate clipind des, încercând să înoate spre o altă realitate. Ușile conacului se deschiseră cu zgomot, iar vocea bine cunoscută, tremurătoare a lui Pearson îi adeveri cele mai negre temeri.

    — E mort. Și e din obsidian.

    Iar din acest moment, Sarkis, a început carnagiul.

    Auzi țipătul uimit al lui Phoebe și ciripitul slab al puilor de păun. Se întoarse violent spre ea și îi smulse din mâini cele două păsări – una de culoarea zăpezii, cealaltă de culoarea fierului vârât în foc. Lipi păunul alb de pieptul lui Pearson și mârâi răgușit:

    — Ăsta-i al tău.

    Apoi intră cu pași apăsați în conac, cu puiul său în mână, lăsându-și fratele mai mic și sora în urmă. Nu se opri decât în mijlocul intendenților agitați când dădu ochii cu chipul livid al tatălui său. În brațele sale zăcea o adunătură de obsidian sub formă de bebeluș. Era înfășat în trei pături pentru a nu arde pielea capului Casei Sarkis.

    — Mai știi ouăle alea ale lui Phexi pe care voiai să le transformi în antichități? îl întrebă cu același glas răgușit.

    — Pleidsteros... șopti Perun.

    — Sunt trei pui. Au aceeași culoare ca învelișurile noastre! își înălță păunul amețit în văzul tuturor. Al patrulea e mort și e din obsidian. Ce vrea să însemne asta, tată? O altă profeție? Un război al păsărilor?

    Urmări privirea tatălui său poposind asupra sa și asupra puiului. Din nou. Din nou. Și din nou. Cu teama să nu mai conștientizeze altceva abominabil.

    — Pasărea Phoenix e printre noi, enunțul lui avu efectul unei săgeți în plină viteză pentru toți cei din jur. Și obsidianul... Copilul de Obsidian s-a născut. Profeția s-a împlinit.

    — Trebuie să vorbești cu Raajahhul, înaintă Anzo Tark, cel mai apropiat sfătuitor al lui Perun, punându-se între el și Pleidsteros. Ți-a promis ajutor, acum e vremea ajutorului.

    Pleidsteros gemu înfuriat când tatăl său se lăsă aburit de povețele lui Tark și privi peste umerii lor, în camera din spate plină de femei. Nu-și putea imagina sentimentele mamei sale și în ce direcție se îndreptau. Era primul copil pierdut de ea, fie că era el Cel de Obsidian sau nu.

    Se strecură printre ceilalți bărbați strânși în jur și își croi drum printre femei. La vederea staturii lui înalte și a maxilarului încleștat, moașele și slujitoarele formară un culoar, permițându-i să treacă. Teama era întipărită de pe chipul primei femei, până pe chipul celei din urmă.

    — Tinere Rays, nu cred că e indicat să fiți acum alături de ea, îl opri Micha Roleina în dreptul baldachinului.

    — E rănită? se interesă stins.

    Micha aprobă încet. Bineînțeles că era rănită. Doar ea, Padma Sarkis, o urmașă de-a Phoenixului, dăduse naștere unei bucăți de obsidian. De cum copilul se desprinsese de placentă, arsuri usturătoare trebuie să o fi chinuit pe mama sa. Din pântec și până la final, pe pielea coapselor.

    — Are nevoie de mine, decretă, nelăsând cale de a fi contrazis și expedie toate femeile afară.

    Așteptă până ce ultimul fald al unei rochii sau salopete se făcu nevăzut pe ușă și trase de cortina opacă a baldachinului. Asemenea momentelor în care o vedea pe Phoebe înlăcrimată, inima i se strânse sub un iureș al gheții. Contrastul răsunător dintre părul arzător al femeii și chipul ei alb îl lăsară fără suflu. Ochii ei îi căutară cu greu pe ai lui și o simți cum cere apă din priviri. Se întinse spre carafa de pe noptieră și turnă grijuliu apă. Apoi îi lipi pocalul de buze, ajutând-o să bea. Îi blestemă pe toți ceilalți care o lăsaseră atât de însetată și îndurerată, promițându-și că va avea grijă de soarta tuturor. Padma bău apa până la ultima picătură și oftă apoi cutremurător, gata parcă să-și dea ultima suflare.

    Pleidsteros îndrăzni să privească spre pântecul ei încă rotunjit și să coboare spre porțiunea de piele acoperită de o cămașă de noapte pătată până la genunchi. În aer nu se simțea decât acel miros greu, al aducerii la viață. Își întinse mâna spre genunchii ei, iar femeia tresări când pielea lui rece o întâlni pe a ei, înfierbântată. Pleidsteros apucă marginea cămășii și o trase grijuliu în sus, până ce îi fu îndeajuns ceea ce văzu. De la prima treime a coapsei, urcând dinspre genunchii, pielea mamei sale era arsă ca de foc, însă mult mai rozalie și înspăimântătoare, acoperită de bășici monstruoase. O acoperi înapoi cu grijă și se reîntoarse spre chipul ei, lipsit de pofta de viață de altădată. Îi prinse capul între mâini și își lipi buzele de fruntea ei până ce căldura sa îl readuse în poziția inițială.

    — Arzi, murmură și dădu să se ridice să caute ceva cu care să îi scadă febra.

    Mâna ei însă o prinse pe a lui, firavă și în căutare de ajutor. Îi murmură pe buze să nu se ridice și să mai rămână cu ea încă puțin. Îl rugă prin gesturi vagi și priviri atât de insistente, încât Pleidsteros se surprinse cuprins de teama de a o pierde.

    Se întinse lângă ea și o aduse sub protecția brațului său la fel cum făcuse și ea de zeci de ori cu el în copilărie. Își duse buzele în dreapta urechii ei și șopti vag și conspirativ, ca și cum i-ar împărtăși un secret.

    — Suntem femei Sarkis. Femeia Sarkis e jarul. Fără jar nu există foc. Fără femeie nu există bărbat. Nu există renaștere.

    Nu există fii sau fiice. Nu există viitor. Iar Sarkis vor fi îngropați pe vecie în cenușă.

    Omise intenționat ultimele trei enunțuri, sperând că astfel nu-i va mai aminti de pierderea suferită și de războiul ce urma să înceapă. Orice femeie Sarkis fusese crescută în umbra acelor cuvinte, iar el le memorase după ce le auzise de nenumărate ori repetate lui Phoebe.

    Mâna mamei sale se ridică tremurândă și îi strânse brațul. Își roti chipul alb spre el și zâmbi cu o tristețe și sinceritate ce îl goleau de orice gând sau sentiment.

    — Nu mă doare pierderea, vocea ei suna răgușită, aproape pierdută. Nu mă dor nici sânii plini de lapte și nici carnea arsă. Mă doare că v-aș putea pierde pe tine, pe Perun, pe Pearson și pe Phoebe în acest război. Mă doare când mă gândesc că pe mine obsidianul doar m-a julit, fiindcă așa trebuie să fie, dar că pe voi vă va răni și ucide. Din cauza blestematei de profeții.

    — Mamă...

    — Când obsidianul ce va ucide Phoenixul se va naște în familia Sarkis, atunci se va dezlănțui războiul. Ori vor pieri până la ultimul, ori vor cuceri, arde și nimici până vor renaște lumea, cită Padma privind spre tavan.

    Pleidsteros auzise povestea de mii de ori în copilărie. Penjen Sarkis, născut la patru generații după exilarea Casei Sarkis din Dwyrain, fusese cel căruia îi fusese oferită cadou o profeție la cea de a cincisprezecea aniversare. Nu mai fusese repetată nicicând de atunci până la nunta lui Perun și a Padmei. Și se știuse atunci că ei vor fi cei ce vor da naștere Copilului de Obsidian. După trei nașteri care veniseră ca ușurare și dezamăgire deopotrivă, profeția, în sfârșit, se împlinise.

    — Mamă, Pasărea Phoenix e printre noi.

    Padma scânci uimită și încercă în zadar să se ridice în capul oaselor ca să îl vadă mai bine.

    — Ce spui?

    Pleidsteros apucă de o aripă puiul de păun abandonat pe noptieră și îl puse în mâinile mamei sale.

    — Al lui Pearson e alb. Al lui Phoebe e purpuriu. Și al patrulea pui...

    — Mort și de obsidian?

    — Întocmai.

    Padma oftă îngândurată și mângâie absentă penele aspre ale puiului ce-i adormise între degete. Privirea de gheață i se fixă pe perdelele din baldachin și rămaseră așa, într-o tăcere totală, o bună bucată de timp.

    Padma adormi în final pe umărul fiului său, iar spre zorii zilei, când soarele începuse a arde retina obosită a lui Pleidsteros, Perun intră în încăpere. Îl asigură pe șoptite că putea să plece, că îi mulțumea fiindcă avusese el grijă de Padma și că va fi de-acum alături de ea. Înainte să iasă cu totul din încăpere, tatăl său îl strigă încet și îi puse în mâini păunul alarmat, ce începuse să scoată sunete scurte, dar ascuțite. Pleidsteros îl luă plictisit și îl ascunse în buzunarul hainei.

    Avu de gând să ia drumul dormitorului său, apoi să treacă pe la fierar poate și să-i ceară să-i făurească o armură îndeajuns de bună să reziste până și celui mai dur obsidian. Phoebe și Pearson îi tăiară calea – el, somnoros; ea, cu un zâmbet slab animându-i fața – și îl obligară să îi urmeze în salonul cel mediu al conacului unde obișnuiau să-și petreacă ziua.

    Observă pe pernele pe care obișnuia Phoebe să moțăie un cuib confecționat din mătase cu multă migală și zâmbi slab, gândindu-se la puiul său sufocat în interiorul buzunarului. Își lăsă trupul să se lovească de pernele turcești din colțul lui și își îngropă capul printre ele, mormăind să-i ofere câteva minute de pace. Minutele se transformară în ceasuri și când se trezi, Soarele ajunsese deja la jumătatea drumului său pe cer.

    Își roti ochii împăinjeniți de somn în jurul încăperii, clipind des, încercând să alunge senzația de proaspătă dimineață. Phoebe era întinsă pe pernele sale, cu bărbia pe o pernă și o carte pe care o ținea atât de aproape încât aproape își lipea paginile de nas când le întorcea. Piciorele dezgolite îi hoinăreau prin aer, iar puiul acesteia zbura, jucându-se printre ele. Se uimi de faptul că acea ființă atât de mică stăpânea deja arta zborului. Pearson stătea pe spate scrijelind ceva pe o tablă, cu limba ivindu-i-se printre dinți. Uneori, Pleidsteros se simțea iritat de faptul că Pearson nu renunțase la acel tic nervos pur și simplu pueril.

    — Îmi pare rău, cred că am adormit, le atrase atenția, ridicându-se în capul oaselor. De ce, mă rog, nu m-ați lăsat să fac asta la mine în dormitor?

    — Voiam să îți arătăm astea! sări Phoebe în timp ce Pearson încuviința plictisit.

    Entuziasmul fetei îi strânse pe toți trei în centrul încăperii, în jurul măsuței joase. Phoebe deschise o cutie dreptunghiulară ce trona în centrul mesei, lăsând la iveală trei bijuterii sclipitoare prin felul lor atât de întunecat de a fi. Un colier, o brățară și un inel de obsidian, toate făurite cu o migală ce impresiona.

    — Sunt din Copil, îi explică Pearson. Tata i-a spus bijutarului să facă ceva pentru fiecare. A lăsat la latitudinea noastră să alegem care a cui va fi.

    — Ceea ce nu înțeleg eu, interveni Phoebe, e cum le vom purta. Ne vor pârjoli pielea.

    Pleidsteros își întinse mâna spre colier și îl prinse între index și degetul mare. Nu știa de ce nu se simte uimit de faptul că nu-i prăjește pielea.

    — Sunt îmbrăcate în Laptele Zilei, le explică celor doi. O substanță invizibilă, culeasă din roua crinilor din grădinile Raajahhului. Laptele Zilei poate fi spălat numai de Laptele Întunericului, adică obsidian topit.

    — Totuși, de ce ne-ar transforma tata fratele în bijuterii? se încruntă Pearson, vădit interesat.

    — Prostule! nu-l lăsă Phoebe pe Pleidsteros să-i răspundă. Nici nu știi măcar dacă era băiat.

    — Știu sigur! I-am văzut...

    — Atât timp cât avem obsidianul atât de aproape de piele, le stopă Pleidsteros cearta, nu mai putem fi penetrați de o altă bucată de obsidian. E precum un magnet: doi poli asemenea se resping.

    Privi spre colierul ce îi curgea parcă printre degete și se târî pe genunchi până în spatele lui Phoebe. Îi feri cu grijă cascada de păr înflăcărat, apoi îi trecu colierul în jurul gâtului. Contrastul dintre pielea ei albă și negrul sticlos era sublim. Își plecă buzele și îi sărută umărul. Îl simți pe Pearson, încruntându-se, dar Pheobe chicoti încântată. Speră că din cauza sărutului său, ci nu a frumuseții colierului.

    Se întoarse înapoi spre cutie, însă tot ce mai rămăsese era brățara șerpuitoare. Mijlociul își însușise deja inelul. Și-o prinse în jurul încheieturii drepte și îi păru că Phoenicșii sculptați, ce alergau parcă unul după celălalt, îi curgeau în jurul brațului. Atât de vibrant era contrastul între piele și metal. Își înălță din nou privirea spre Phoebe și îi prinse unul dintre cei cinci Phoencși atașați de lănțișor între degete. Cel din centru era cel mai mare, ceilalți scăzând în mărime spre extreme. În final, îi permise și Pearson să îi admire inelul și, exact cum își aminti că îl văzuse, în loc de piatră prețioasă trona un Phoenix asemenea unui păun ce-și supraveghează consoartele.

    — Unde e puiul tău? îl întrebă Phoebe când al ei îi zbură pe umăr.

    Pleidsteros își înfipse degetele în buzunar sub privirea scandalizată a surorii sale și scoase la lumina mănunchiul ciufulit de pene țepoase. Pentru un moment, crezuse că îl strivise în timpul somnului.

    — Cum îl vei numi? A mea este Prices.

    Prices. Pleidsteros zâmbi. Phoebe a lui era destinată regalității. Prices era omologul prințesei în familia regală a Gorllewinului.

    — Și-al tău? se focaliză asupra puiului ce se cocoțase pe inelul lui Pearson, imitând poziția Phoenixului sculptat.

    — Iarnez – de la Iarnă.

    — Impresionant. Parcă am fi niște fetițe numind mânji și cățeluși.

    Phoebe se scandaliză din nou și îl înghionti. Râseră apoi toți trei din ale lor motive prostești, uitându-se la puiul lui Pleidsteros, țepos ca un arici. Se gândi să îl numească Arici și își împărtăși până și intenția cu ei. Pearson luă peste picior alegerea jalnică, pe când Phoebe o încurajă.

    — Arces, derivă până la urmă cuvântul. Încă nu-mi vine să cred că m-ați convins să fac asta.

    Își strânse pumnul după ce pasărea sări jos și își urmări una dintre vene reliefându-se din piele și pulsând pe sub brățară. O strânse cu palma stângă și, preț de o clipă, îi vibră sub atingere. Purta cu el o bucată de-a fratelui său mort. De-a Copilului de Obsidian. Îi ochi pe sub sprâncene și pe ceilalți. Pearson își mângâia absent inelul, iar Phoebe își trecea degetul de pe un Phoenix pe altul, fredonând un cântec.

    Războiul începe,
              pregătește-te!
    Pasărea renaște,
              ferește-te!
    Vine după tine
             să-și plătească prețul,
     În sânge, foc
            sau moarte...

    Îi căută degetele și le împleti cu ale sale, aruncându-se pe ritmurile sobre ale cântecului odată cu ea.

    În prunci ce
              nu ți se vor naște.
    În soții ce
              nu le vei cunoaște.

    Iar când Pearson li se alătură părură gata să pornească singuri războiul.

    Căci e un Phoenix
              sărutat de foc,
    Numai de iubire
              îndelung atins,
    De nicio armă
              vreodată stins.

    Eu încerc să nu dezvolt un crush pentru propriile mele personaje. Voi? Ce părere aveți?