În miez de noapte, un bărbat își continuă drumul prin oraș, având mare grijă să nu atragă atenție nedorită. Mergând cocoșat și cu o sticlă pe jumătate goală de vin, bărbatul arată a un simplu bețiv care nu are unde locui sau care a fost dat afara de nevastă după ce s-a întors acasă băut.

     Dacă cineva s-ar apropria, nu ar putea vedea părul lung negru sau urechile ascuțite ascunse sub o căciulă. Nu ar putea vedea pumnalele ascunse în haine.

     Poate unii ar considera că prezența lui acolo este ciudată. Până la urmă, elfii îi fac mereu pe muritori să se simtă inconfortabil. Totuși, în pofida faptului că arată tânăr și că este abia bărbierit, bărbatul nu poate fi considerat ieșit din comun.

     Casa de la sfârșitul străzii abia stătea în picioare, un lucru nesurprinzător dat în fact că nimeni întreg la cap nu ar dori să fie forțat să stea aproape de graniță. Ușa abia se mai ține într-o balama, iar ferestrele sunt sparte. Deși era abandonată, asta nu înseamnă că nu este nimeni în ea. Oamenii consideră casele abandonate mai bune decât străzile.

     Bărbatul se așează lângă gardul casei, prefăcându-se a dormi. Chiar și dacă cineva s-ar aventura până acolo și l-ar zări, ar părea adormit. Își putea controla respirația mai bine decât orice muritor ar reuși vreodată, și nu avea de gând să se miște până ce timpul potrivit nu venea.

     Soldații din garnizoană trec pe lângă el, majoritatea ignorându-l complet. Bărbatul vrea să râdă. Nu poate înțelege cum muritorii nu se gândesc să verifice fiecare informație, fiecare persoană care stă prea aproape. Deși granița era la câțiva kilometri depărtare, el ar verifica fiecare persoană din satele elfilor de lângă hotar. Niciodată nu strică să fi pregătit.

     Totuși, acești muritori nu sunt soldați adevărați. Sunt fiii unor nobili care au fost forțați să se alăture armatei, iar părinții lor au încercat să îi ducă cât mai în siguranță posibil. Cu soldații Imperiului Evlian încercând să le cucerească pământurile, muritorii din Atharia consideră elfii o mică amenințare. Au uitat de mărețele razboie ce s-au purtat cu secole în urmă.

     Bărbatul așteaptă acolo, fără să se miște, până când cea pe care o căuta apare. Cu o pelerină peste ea și ținându-și capul în jos, nu arată ca elfa pe care o cunoaște. Totuși, știe că este ea.

     Odată ce femeia trece pe lângă el, neobservându-l în graba ei, bărbatul se ridică și, înainte ca ea să poată reacționa, îi pune pumnalul la gât.

     — Vei muri, îi spune încet.

     — Oare?

     În acea clipă, bărbatul simte metalul rece la propriul său gât. Zâmbește.

     — Haide, îi spune, luându-și pumnalul. Suntem așteptați.

     Merg unul lângă altul, bărbatul abandonând sticla de vin și mersul cocoșat. Ținându-i mâna femeii de lângă el, oricine ar spune că sunt doi îndrăgostiți care se furișează în noapte. Nu că nu ar fi visat la asta. Ar fi un mincinos dacă nu ar spune că inima îi bate mai tare când o vede sau că nu ar muri pentru ea. Dacă l-ar întreba vreodată adevărul, bărbatul nu ar putea minți.

     O parte din el a iubit-o din ziua în care a cunoscut-o. Dar, doi ani mai târziu, elfa chiar i-a furat inima, deși nu o știe. Nu o va știi niciodată. Până la urmă, cine este el să o iubească pe ea?

Am început o nouă serie, deși încă voi continua să scriu la ,, Trădarea Trandafirilor'' și la cărțile din acea serie care vor urma. Totuși, se pare că nu mă pot abține. În orice caz, acesta este prologul. Cam scurt, știu. Voi încerca să am capitole mai lungi la această carte, deși nu pot promite nimic. Capitolele vor avea, în cel mai rău caz, 1200-1800 de cuvine sau, dacă ceea ce vreau îmi iese, 2000+.

Vă aștept părerile despre această nouă lucrare!