- Cine ești defapt și ce vrei de la mine? (spuse Luan serios)
- Sunt un nimeni. Doar un țăran care trăiește din promisiunile făcute.
- Ce fel de promisiuni? Față de cine? Și de ce te ascunzi în spatele unei măști?
- Asta e ceva ce nu poți să afli. Cu timpul îți vei da singur seama dacă poți sau nu să ai încredere în mine. Acum trebuie să plec. Mai am ceva de făcut. (spuse acesta încercând să se ridice)
- Dacă vei mai fi înjunghiat o dată vei pieri cu siguranță. Nu știu pentru ce îți asumi acest risc dar nu am de gând să te las. (spuse Luan prinzându-l de umăr)
- Dacă chiar vrei ca eu să rămân în viață, devin-o împăratul pe care toată lumea îl așteaptă. (spuse acesta după care zbură pe un acoperiș pierzându-se în întuneric ca o umbră)

Spre răsărit, Luan se afla în odaia sa gândindu-se la tot ceea ce se întâmplase și la ce îi spusese Umbră Fantomă. De ce era atât de important ca el să devină împărat? De ce îl găsea pe acesta mereu rănit? Ce se întâmpla defapt? Ceva nu era clar, dar avea de gând să afle ce.

Împăratul ținu un banchet pentru a sărbătorii câștigul lui Piao, cel de-al doilea prinț, la competiția de tras cu arcul. La banchet participau marii învățați ai ținutului și oficialii cu funcții înalte printre care se număra și Generalul. Luan nu dorea să meargă deoarece ar fi auzit cu siguranță laudele aduse fratelui său și comparațiile pe care le făcea împăratul între ei. Dori să plece dar dădu pe drum de împărăteasa.  

- Prințe Moștenitor, ce onoare să te întâlnesc din întâmplare. (spuse aceasta schițând un zâmbet fals cu care Luan era obișnuit deja)
- Onoarea e de partea mea. Dar, ce vă aduce prin partea asta a cetății?
- Am venit să particip la banchetul prințului.  
- Am înțeles. Atunci, vă doresc să vă bucurați de eveniment. (spuse Luan dând să plece respectuos când dintr-o dată îl văzu pe Comandant încălecând)

Acesta alergă imediat la el oprindu-l la timp. Împărăteasa îl privi atentă încercând să le asculte conversația.

- Unde ai fost până acum? Ai dispărut fără să spui nimic. 
- Îmi cer iertare pentru lipsa de considerație de care am dat dovadă, dar nu puteam nesocoti ordinul Măriei Sale. (spuse acesta aplecându-şi capul în fața prințului)
- De ce îmi vorbești cu onorifice? Te comporți ciudat.
- Atâta timp cât jucați un rol, e de datoria mea să mă supun. 
- La ce te referi?
- Sunteți Prințul Moștenitor al Ținutului Lotusului în acest moment. Rolul de om de rând nu vă schimbă sângele din vene, doar îl ascunde. Am să vă protejez identitatea în afară tratându-vă ca pe un egal, dar în Cetate sunt doar un simplu ucenic. 
- Așa consideri tu? Aș prefera să fi prietenul meu decât un ucenic ce doar îmi urmează ordinele. Ce spui?
- Prințe Moștenitor, sunteți viitorul împărat al acestui ținut. Cum aș putea eu să vă fiu prieten?
- Nu îmi pasă cine ești, ce funcție ai sau ceea ce crezi despre mine. Singurul lucru pe care îl știu e faptul că vreau ca tu să mă tratezi ghidat de o inimă de prieten, nu de una de supus. (spuse Luan extrem de serios de această dată)

Chu fusese plăcut surprins de răspunsul acestuia. Nu se aștepta ca titlurile și rangurile să poarte o însemnătate atât de mică în ochii săi, cerând să fie tratat egal. Își dăduse seama încă o dată că nu se înșelase alegând să își riște viața pentru a o salva pe a sa și pentru a-l ajuta să moștenească tronul. 

Împărăteasa care ascultase cu atenție, auzise unele lucruri care o făcură să își dea seama că în sfârșit, găsise un punct sensibil al prințului. Se întoarse cu grijă în sala tronului fără să o vadă nimeni, luând parte mai departe la banchet.

Spre apus, Luan își schimbă straiele și dori să iasă pentru a pleca în Provincia Quize, dar fusese oprit de către tatăl său.

- Chiar dacă pericolul nu mai pândește la porțile cetății, există încă posibilitatea formării unei noi revolte. Siguranța ta e pe primul loc, dar pare că nu o iei în serios.
- Dacă vă e frică să nu fiu ucis, trimiteți-l pe Co... General cu mine. Doar în el am încredere.
- De ce ai atâta încredere în el? 
- Pentru că m-a salvat de multe ori. Și nu e ca ceilalți, el e sincer, uneori mult prea sincer. Și cred că i-ați observat deja îndemânarea. Dacă credeți că aș putea pieri lângă un om ca el, vă înșelați.
- În regulă. Am să îi dau un ordin. Dar dacă vreodată vei păți ceva sub garda sa, nu voi avea milă de el.

La ieșirea sa din cetate fusese întâmpinat de către General, care stătea sprijinit de zid privind nepăsător în față.

- Hai să mergem. (spuse Luan entuziasmat)
- De ce ai cerut ca eu să vin cu tine? (spuse acesta revenind la vechea sa personalitate)
- Pentru că am încredere în tine. Și pentru că îmi ești prieten.
- Cum poți să ai încredere în toți și să-i numești prieteni fără să ști cine sunt defapt?
- La ce te referi? Doar ție ți-am spus asta.
- Și cu acel "prieten" al tău cum rămâne?
- Umbră Fantomă? De unde ști că și lui i-am spus asta? (spuse Luan puțin suspicios)

Generalul îl privi puțin încercând să gândească repede o scăpare. Oare era timpul să îi spună că sunt unul și aceeași persoană?  

- Eu su... (dar fusese întrerupt de către Luan care îl arăta acum cu degetul)
- Știam eu că semănați prea mult. Voi doi... sunteți prieteni! Vezi? Soarta ne-a adus pe toți trei împreună. Când ați devenit prieteni? Oh, știu. Atunci când l-am trimis după tine pentru a-l prinde pe general, nu? Dar de ce nu mi-ați spus?

Generalul își strâmbă o sprânceană întrebându-se pe sine de ce mai ținea în viață un asemenea idiot. Nemaidorind să asculte prostiile sale, porni de pe loc fără a-l mai băga în seamă. Luan îl urmă privindu-l atent din spate. Era cea mai ciudată și rece persoană pe care o întâlnise vreodată dar asta nu îl determina să renunțe. Promisese încă din prima zi că va afla totul despre el și asta avea de gând.

Luan se opri la o cârciumă (sinonime neologice: bar, han) care spre fericirea sa era încă deschisă. Intră trăgându-l pe general după el și se așeză la o masă mai veche de lemn. 

- Ce doriți? (îi întrebă unul dintre ucenicii cârciumei)
- Două ulcioare de vin. (spuse Luan zâmbind)
- Chiar ai de gând să bei acum? (întrebă generalul privindu-l puțin ciudat)
- Da. E momentul perfect pentru a savura unul dintre cele mai fine vinuri alături de un prieten bun.
- Eu nu beau. (spuse generalul opunător)
- De ce? Îți e frică? Ai secrete pe care nu vrei să le destăinui?
- Nu, doar că nu pot bea. (minți acesta pentru a evita ceva ce nu dorea să facă)
- Doar o gură. Te asigur că vinul de aici e cel mai bun. Nu vei regreta dacă o faci, doar dacă nu o faci.

Generalul acceptă până la urmă și se așeză privind în jur. După ce își primi vinul, Luan umpluse cele două boluri mici de lut. Acesta lua una și o întinse pentru a ciocni cu generalul care nu părea prea dornic dar totuși o făcuse. După câteva boluri de vin, cele două ulcioare se golisera așa că Luan mai comandă două. Acesta mai turnă o gură pe gât și se șterse cu mâneca satisfăcut de gustul fin al acestuia.

Generalul îl privi uimit fiind de rezistența acestuia la alcool. 

- Ști? Ești foarte ciudat și nemernic câteodată, dar asta nu mă face să renunț. Am să continui până vei accepta să-mi fi prieten. (spuse Luan serios dând pe gât o altă gură de vin)
- Ești beat. Mai bine ne-am întoarce. (continuă generalul)
- Nu sunt. Mai e jumătate de ulcior. Oricum nu vreau să mă întorc acolo. Acea odaie îmi îngrădește libertatea.
- Înțeleg ceea ce simți, dar pentru poporul tău trebuie să faci sacrificii.
- De unde să înțelegi? Chiar tu ai spus-o. Nu vrei să fi prietenul meu pentru că sunt prințul moștenitor. Nu am prieteni din cauza titlului meu. De ce mi se cere să fiu una cu poporul când ei nu vor să fie una cu mine?
- Să ști că nu ești chiar atât de prost pe cât te crede toată lumea. Chiar ai o gândire logică.
- Cred că ar trebui să fie un compliment, nu?
- Poți să îl iei cum vrei.

Luan întinse mâna după ulcior pentru a mai bea o gură dar în același timp o făcuse neatent și generalul.

Generalul își retrase mâna lăsându-l pe Luan să ia ulciorul. Acesta bău și ultima gură ștergându-se mulțumit. Încercă să se ridice, dar vizibil beat, nu reuși. Generalul îl privi pe de o parte amuzat iar pe de alta iritat.

- Ți-am spus că nu e un moment potrivit pentru a bea. Acum trebuie să îți târăști picioarele până în Cetate.
- Pot să merg. Încă știu ce fac.
- Dacă așa spui.

Generalul plăti câteva monede de argint și ieși așteptându-l pe acesta. Așa cum era de așteptat, Luan nu se putea ține bine pe picioare. Acesta îl privi liniștit așteptând să se trezească puțin din amețeala sa. 

- De ce stai și te uiți așa la mine? Nu sunt beat. Acum hai să mergem până nu răsare soarele.

Era clar că nu putea face mai mult de cinci pași așa cum trebuia dar totuși era încăpățânat. Generalul îl urmă încet. La un moment dat Luan se împiedică și își îndoi glezna. În acel moment, Generalul se duse în fața sa și se aplecă.

- Ce vrei? (întrebă Luan confuz)
- Urcă. Nu ai să poți merge așa. Și mai spuneai că ai toleranță mare la alcool. Ai băut doar două ulcioare.

Luan urcă fără să stea pe gânduri deoarece se și plictisise să meargă.

Răsăritul aproape că îi ajunsese din urmă dar acum părea fără importanță.