Nu numai visele rele îl împiedicaseră să pună geană pe geană, ci și țipetele care începuseră să răsună în castel la scurt timp după ce se dăduse ora stingerii.

La început, fuseseră doar ale nou-născutului căruia i se făcuse foame în creierii nopții. Apoi urmară ale femeii care încercase să îl calmeze, să îl aline și să îl așeze cum trebuie la sân. Pesemne că încă nu se pricepea și nici bebelușul nu știa cum, căci plânsetele de durere și de iritare ale Ginarei nu întârziaseră să apară.
Auzise ca prin vis și șușoteli venite de pe hol, ale Agostinei și ale nepoatei sale, Imelda – dacă îi reținuse bine numele, care se opriseră în dreptul ușii ducesei și chibzuiseră, de mai multe ori la rând, dacă să intre și să o ajute sau nu.

Dar când de pe hol se iți doar liniște, Kosair deduse că cele două slujnice se întorseseră la ceilalți copii pe care îi aveau în grijă.

La un moment dat, țipetele încetară – sau poate reușise el să adoarmă în tot acel vacarm, dar reveniră nu mult timp după aceea. Atunci bebelușul se liniști rapid, dar plânsetele femeii continuară și se auziră din ce în ce mai tare și din ce în ce mai aproape, de parcă bocea în aceeași cameră cu el.

Kosair aprinse un opaiț ca să se asigure că nu are vedenii. Camera mare și rece, în șemineul căreia mai fumegau câțiva tăciuni, era goală. Un dulap, un covor, câteva rafturi goale prinse de pereții de piatră, o masă cu două scaune și încă una pe care era așezat un lighean cu apă și câteva prosoape lângă. Până și carcerele din capitală arătau mai bine decât dormitoarele acelei fortărețe.

Dar nu mai era niciun suflet înăuntru în afară de el.

Se îndreptă în direcția din care i se păru că aude plânsetele. Luă pereții la rând, cu urechea lipită de ele. Sunetele veneau din spatele peretelui de care era sprijinită tăblia patului, însă nu se vedea nicio ușă.

Se înapoie în așternuturi, stingând opaițul și urmărind cum tăciunii se stingeau încet, încet, pe măsură ce și plânsetele se domoleau.

❀

Le opri pe slujnice din a o trezi când dădu nas în nas cu ele la prima oră a dimineții.

— Da’ nu se mai aude copilul! Agostina se văită. Dacă i-a făcut ceva?

— Am mai auzit de mame care le-au spart căpățâna la prunci că nu tăceau, Imelda îi ținu isonul, imitând cu tava pe care o ținea în mâini cum ar fi crezut ea că ar fi dat cu el de pământ.

— Nu a făcut nimic din astea, le ușui înapoi pe hol. I-am auzit pe amândoi până mai adineauri. Îi duc eu mâncarea după. Doar ați văzut că mănâncă cu forța.

Bătrâna răsuflă ușurată că mai scăpase de o treabă și se întoarse la ceilalți copii, pe când Imelda se fâstâci pe picioare și se îndreptă către bucătării. O urmări până când cozile împletite care se bălăngăneau în ritmul pașilor ei dispărură în josul scărilor.

Kosair privi peste umăr la ușa dormitorului său și la cea a ducesei. Între camere se mai afla o ușă, la fel de șubredă și de odioasă ca aproape restul din castel. Clanța se mișcă în gol și, oricât de mult ar fi învârtit-o, nu dădu semne că ar fi fost capabilă să o deschidă. Nici cu împinsul nu izbuti, deși, dacă ar fi folosit puțin mai multă forță, probabil că ar fi scos-o din balamale. Ceva greu o bloca din partea cealaltă și se convinse că, oricine ar fi intrat acolo, nu intra din hol.
Știa că nu își imaginase plânsetele de azi-noapte. Știa că de acolo veniseră. Pesemne că intrarea se făcea din camera ducesei.

Lăsă planurile pentru mai târziu și coborî la ai lui, care mustăceau nemulțumiți că iar se lăsase zăpada și acoperise cărările pe care abia le făcuseră cu o zi în urmă.

— Mare ne-a fost norocul să ajungem până aici, se miră un soldat care stătea cu palmele și bărbia sprijinită de coada lopeții. Numai Cala ne-a călăuzit și a făcut așa doar pentru că ne-ai fost în frunte, Excelență.

— Acum, de ne-ar mai binecuvânta puțin să oprească viscolul ăsta ca să ne întoarcem acasă..., oftă altul, mestecând dintr-o pită arsă.

— Ați dormit bine, ați mâncat? îi întrebă.

— Ehei, și de băut, am băut, se mândriră, izbucnind în râs și în sunete de apreciere.

— Bun vin mai are ducele Troiani, așa de bun, că mi-e să nu rămânem datori ani întregi pe-aici.
Kosair zâmbi zeflemitor.

— Stați fără griji, că ne rezolvăm noi. Taide și Ivo unde sunt? scrută curtea în căutarea lor.

Unii soldați se căzneau să dea jos zăpada de pe cortul care abia de se mai ținea sub greutatea ei, alții luau la rând cu lopețile cărările acoperite. Câțiva își încălzeau mâinile la focul care abia mânca din lemnele ude, în timp ce mai râcâiau cu lingura blidele golite de mâncare.

— Ei, de und’ să știm noi? S-or fi dus s-o îngrămădească prin vreun colț pe fătuca aia, că prea le făcea ochi dulci la amândoi.

— Slujnica?

— Aia tânără, că aia bătrână e mai de noi, râseră în continuare. Să le spunem să ți-o păstreze domniei tale mai întâi?

Kosair strâmbă din nas și se întoarse în castel, plecând în căutarea camarazilor săi. Nu le era în fire să facă asta, însă, după atâta timp în care nu mai văzuseră picior de femeie, nu l-ar fi luat prin surprindere.

Și, spre nenorocul lor, erau doar trei femei în toată acea cetate. Una bătrână, una măritată și de neatins și una tânără, rumenă ca un fruct copt.

După ce dădu buzna prin magazii și prin încăperile unde erau ținuți răniții – slavă Calăi, nu mai murise niciunul –, îi găsi pe cei doi în salon. Și nu erau singuri.

Stăteau la masa rotundă, cu multe scaune, față în față cu un băiețandru pe care nu îl mai văzuse înainte. Pe canapelele de lângă șemineu se agita Misaele în încercarea lui de a scăpa de lingura cu pastă de culoarea morcovilor pe care slujnica tânără, Imelda, o flutura în fața lor. Cel mai mic, Airell, stătea în brațele Agostinei, murdar la gură de aceeași pastă, dar dornic să o mănânce în continuare.

Într-adevăr, nu îi scăpă nici lui felul în care Imelda arunca ocheade repezite către Taide și Ivo, roșie în obraji și la urechi, însă aceștia nici nu o băgau în seamă. Cel din urmă era preocupat să se strâmbe și să privească de-a lungul nasului spre Daretti, care era fascinat de pumnalul pe care îl ținea în teacă la pantaloni și dădea din mână, ca și cum se prefăcea că înjunghia ceva.

— Duce Krajdana, sări el de pe scaun când intră, vădit ușurat că urma să fie scăpat din acea postură. Acest… tânăr băiețel dă de înțeles că vrea să învețe cum să mânuiască sabia. Spune că i-ai spus să o protejeze pe ducesă.

— Are doar cinci ani, pufni.

— Parc-ai zis că ție ți-a pus tatăl sabia în mână de când te-ai născut. În orice caz, i-am comunicat că de la tine ar trebui să învețe, își întinse buzele într-un rânjet care ar fi făcut picioarele multor fete de gelatină.

Kosair se opri în dreptul mesei, privind de sus copilul care își îndreptase șira spinării și își dăduse capul pe spate ca să se uite la el cu ochi mari, albaștri. Poate că ceea ce spusese Ivo era adevărat și mulți alături de care luptase luau sabia în mână de când stăteau singuri în picioare, însă acum, din postura de adult care avea în față un băiețel care abia de-i trecea de genunchi, i se părea ireal și crud să li se fure astfel inocența și să-i arunce în lumea nemiloasă care îi așteptau în afara zidurilor caselor în care își trăiau copilăria nevinovată.

Daretti continuă să-l privească mult timp, așteptând probabil un răspuns. Parcă abia atunci începu să zărească o fărâmă din ducesă în el, în ochii curioși care nu clipeau, neclintiți și neînfricați.

Își lăsă mâna pe capul lui micuț, mângâindu-i părul bucălat.

Nu îi adresă nimic, în schimb își mută privirea asupra băiețandrului care stătea singur pe partea lui de masă, înfofolit în pături, cu nasul roșu și cu un ceai aburind în fața sa.

— A sosit aici cu o noapte în urmă tocmai de la moșia Ruvolo ca să o atenționeze pe ducesă de sosirea noastră, îi explică Taide, observându-i întrebarea din privire. Eram curioși cum a ajuns aici în viață când noi ne-am căznit să înaintăm prin viforniță și tot am pierdut doi oameni. Mă rog, încă pare c-un picior în groapă, dar tot în viață e.

Ochii tuturor, ai slujnicelor și ai lor, îl ațintiră curioși.

Băiatul se holbă la fiecare, trăgându-și nasul de mai multe ori.

— Stăpâna mea mi-a spus să ajung la ducesă cu orice preț, fu tot ce spuse multe clipe după aceea.

Stăpâna lui, fiica mult prea iubită și mult prea răsfățată a marchizului Emanuele Vanni, unul dintre cei mai bogați și influenți oameni ai regatului, ajunsese să se mărite într-un moment de rebeliune împotriva întregii societăți și împotriva îndatoririlor ei de fiică născută în înalta societate, cu un conte de rând, neimportant prin prisma faptului că avea pământuri puține unde nu se sinchisea să vină nimeni – la capătul ținutului, aproape de granițe. Auzise, fără să vrea, de la Ivo, prin urechile căruia treceau toate bârfele din regat, cum fugise Kanaria Vanni din casa ei din capitală cu toate bijuteriile și banii pe care îi avea și se refugiase în tăcere într-un oraș călduros din sud.

În tăcere până când se decisese să se arunce iar în cercurile sociale ca o fată zvăpăiată și extravagantă care se afișa la baluri la brațele multor bărbați tocmai pentru a-și strica șansele la o căsătorie cu toți cei care îi vânau fecioria, averea și armatele tatălui său.

Dacă nu se înșela, ajunsese chiar să se tăvălească cu un croitor din orașul florilor de la malul lacului, așa cum i se spunea, fapt care se dovedise a fi adevărat, căci memna ei rămăsese nepătată când familia voise să îi apere puritatea în fața întregului regat – fapt care se dovedise a fi o minciună și, mai presus de toate, sursa rușinii cu care trebuise să se confrunte marchizul Vanni după aceea.

Însă planul Kanariei păruse că a dat roade, căci nu ajunsese măritată cu prințul moștenitor, care o râvnea ca un câine turbat, și nici cu alt aristocrat, ci cu Navin Spina, poate unul dintre cei mai săraci conți.

Și unul dintre ceilalți trădători ai regatului, dacă era să dea crezare zvonurilor.

— Stăpâna ta pare că n-a dat doi bani pe viața ta dacă te-a trimis la moarte sigură, continuă Taide să-l atace.

— Stăpâna mea mă prețuiește foarte mult, se împăună băiatul, înghițindu-și o tuse. Ar fi fost devastată dacă nu m-aș fi întors, dar ar fi fost devastată și dacă ducesa ar fi pățit ceva, iar ea nu ar fi făcut nimic să o ajute.

— De ce? Ești un simplu slujitor.

— Ba nu-i adevărat! ripostă.

— Atunci de ce, întreb din nou? Sau oi fi în secret ibovnicul contesei.

Băiețandrul își coborî ochii căprui spre ceașca de ceai și rămase tăcut și nemișcat multă vreme. De parcă nu era de ajuns că nasul îi era roșu de la răceală, și obrajii și urechile i se umplură de sânge. Probabil că și gâtul îi era la fel, dar era acoperit de pături până în bărbie. Apoi rosti, cu vocea stinsă și frântă:

— Pentru că sunt singurul prieten pe care îl are în moșie. Iar ducesa e singura prietenă pe care o are în afara ei.

Taide pufni. Agostina pufni și ea, ștergând gura lui Airell cu mâneca.

— Baliverne! Abia dacă s-au văzut de două ori femeile astea.

— Nu îndrăzni să le vorbești de rău, hoașco! băiatul se răsti la ea cu o uitătură care o băgă în sperieți pe bătrână.

Kosair își duse o mână la frunte, întrebându-se peste cine ar fi dat dacă s-ar fi oprit acasă la Kanaria Vanni. La contesa Kanaria Spina. Peste o femeie ursuză și cu aere de capitală, care ar fi refuzat să-i primească văzându-i înfometați, murdari și răniți?

În castelul Belum găsiseră o femeie ranchiunoasă, o fantomă umblătoare.

Nu își putea da seama care era varianta mai fericită pentru ei.

Și nici de ce bărbații ăștia își lăsaseră soțiile singure acasă în mijlocul iernii, mai ales când locuiau atât de aproape de granițe.

Taide bătu cu degetul în masă de mai multe ori.

— Nu ne-ai spus cum ne cheamă, băiete.

— Poldi.

— Păi, Poldi, dorința ta arzătoare de a îndeplini ordinele stăpânei tale tot nu explică cum ai ajuns aici. La noi, singurul motiv pentru care nu ne-am oprit la Ruvolo e zăpada mult prea mare din jurul moșiei. Oi fi vreun vraci, te pomeni?
Poldi îl săgetă cu uimire și neîncredere.

— Nu sunt niciun vraci! se apără. N-am făcut nimic special, doar am dat bice la cal până a mâncat pământul. Mai e calul meu în viață? se întoarse să o întrebe pe Agostina.

— În viață și nesătul, bombăni bătrâna. De parcă nu aveam ce face cu atâta nutreț.

— Și ducesa unde e? N-am apucat să vorbesc cu dânsa.

Taide își pocni degetele în fața lui, făcându-l să tresară.

— Ce treabă mai ai cu ducesa? S-a văzut deja că nu suntem aici pentru motivul pentru care vă temeați voi.

— Trebuie să îi mai transmit ceva din partea domniței Kanaria.

— Și ce anume?

Poldi își mușcă buzele crăpate, privind când într-o parte, când în alta. Se mișcă pe scaun, parcă vând să tragă de timp.

Kosair se pregătea să-i spună lui Taide să-i dea pace, însă salvarea băiatului veni din partea unui clopoțel care zăngăni frenetic pe hol.

— Uite că ți s-a trezit și ducesa, Agostina boscorodi în barbă, așezându-l pe Airell în brațele nepoatei sale. Mă duc la ea și la copil; mai dorești încă să-i servești mâncarea, domnul meu?

Kosair dădu din cap și îi făcu semn să o ia înainte.

Ivo își lăsă capul pe spătarul capului ca să îl privească.

— Dar ce te-a adus aici, Excelență? Ne căutai cumva?

Își mută privirea de la el, la Taide și la Imelda. Slujnica se prefăcea că se joacă cu cei doi băieței, însă parcă îi putea vedea urechile ciulite.

— Mi s-a spus că e posibil... să coborâți moșul în beci. Voi doi și Imelda.

Taide își arcui o sprânceană, neimpresionat. Ivo îndreptă un deget către sine, aruncându-i o uitătură prin care exprima că nu-i venea să creadă că avea impresia asta despre el.

Imelda, în schimb, începu să râdă și își flutură mâna prin aer.

— Vai, ducele meu, dar Ovidio nu e atât de bătrân încât să aibă nevoie de ajutor să coboare în beci! Săracul de el, s-ar ofili ca o floare dacă v-ar auzi.

Era convins că intendentul ar fi tușit și s-ar fi roșit în obraji ca Poldi dacă ar fi auzit, căci părea, din fericire, singura care nu îi înțelesese aluzia.

— Mă jignește faptul că asta crezi despre noi, Excelență, Ivo zise zeflemitor.

— Nu m-am îndoit nicio clipă, voiam doar să mă asigur că nu face nimeni asta. Transmiteți-le mai departe și celorlalți.

— Și cu el ce facem? întrebă, arătând spre băiețandru.

— Ce să facem? E musafirul ducesei, nu al nostru.

Lui Poldi probabil că i se ridică o piatră de pe inimă, căci trupul i se lăsă ca o haină căzută de pe umeraș.

Kosair îi lăsă în voia lor și se îndreptă spre bucătărie, de unde luă altă porție de mâncare.

— Nici caii mei n-ar mânca asta, se strâmbă, privind fiertura de ovăz. Cum îndrăznești să-i dai ducesei ce ne dai și nouă? Mai ales când e bolnavă. Să nu mai văd așa ceva la următoarea masă.

Bucătarul, dolofan și scund, se îngălbeni la față și aproape se aplecă într-o plecăciune la picioarele sale. Ajutorul său se făcu mic în spatele lui, frecându-și neliniștit degetele între ele.

— M-am făcut înțeles?

— Da, Excelență, rostiră în cor.

Se găsi încă o dată în fața ușii ducesei, chibzuind dacă să bată sau nu. Dinăuntru se auzeau scâncetele copilului și mustrările pe care femeia i le făcea slujnicei, plângându-se că n-a dormit deloc și că nou-născutul parcă venise pe lume cu dinți.

În cele din urmă, își lovi degetele de lemnul șubred și așteptă doar câteva secunde până când Ginara deschise, aproape smulgând ușa din țâțâni. Arăta exact așa cum își închipuia că arată o persoană care n-a dormit și care a plâns toată noaptea: cu ochi pufoși, cearcăne adânci și o încruntătură prin care ieșea toată iritarea.

Era încă îmbrăcată în rochia cenușie de noapte, cu mâneci lungi, lălâie și murdară. Își aruncase pe umeri o haină groasă, deși, când făcu un pas mai aproape de ea, fu izbit de un val de căldură.

— Ce vrei, duce Krajdana? îl întrebă, aproape scuipând cuvintele printre buze.

— Bună dimineața, ducesă! Nu e evident? Înainte să spui că nu ți-e foame, te avertizez că îți irosești cuvintele.

Dădu să intre în cameră, însă Ginara își împunse mâinile slăbănoage în pieptul său.

— Sfântă zeiță, te-ai născut printre lupi? Nu știi că nu se cade să intri în camera unei femei? Și lasă tava aici, mănânc după ce mă spăl.

— Îmm… făcu gânditor. Iertare, ducesă, dar mă tem că poate arunci mâncarea pe geam.

— Nu vezi cum arăt și cum duhnesc ca un hoit? Nu mănânc așa nici dacă îmi torni mâncarea pe gât.

Kosir zâmbi.

— Dacă vrei să fii prezentabilă în fața mea, adu-ți aminte că te-am văzut deja așa ieri. Nu mă deranjează.

Ginara fumegă ca un taur furios. Își împreună mâinile la piept, sperând probabil să-l facă să cedeze cu privirea ei. Aruncă o ocheadă în cameră. Agostina luase copilul din pătuț și îl ținea pe umăr ca să îl bată pe spate. După murdăria de pe fașă, părea că fusese într-adevăr o noapte grea.

Kosair se sprijini cu cotul de pragul ușii, aplecându-se către ducesă. Ea nu se clinti, dar îi văzu zvâcnetul pe maxilar.

O șuviță i se desprinsese din împletitură și i se lipise de frunte. Degetele mâinii în care nu ținea tava se grăbiră să i-o ferească de pe față.

— Fie, Ginara Roga. Aștept să te îmbăiezi. Mă duc să îți fierb apa.

Împinse tava în brațele ei și se îndepărtă. Când se uită peste umăr, ducesa avea privirea pierdută în gol.

Kosair își scutură umerii ca să alunge fiorul ce-i trecu pe șira spinării.