𝟔

𝐃𝐫𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐦𝐞𝐚 𝐩𝐚𝐫𝐞𝐚 interminabil, întrucât Morgan a încetat să îmi mai pună alte întrebări atunci când a sesizat atmosfera din mașină - care părea să se încingă - și nu într-un mod prea plăcut. Începeam să mă simt interogată, iar asemenea chestii mă iritau în general, însă... cum întrebările veneau din partea lui, nu mă simțeam neapărat sufocată, fiindcă știam că nenorocitul nu empatiza cu situația mea, nici măcar dacă ar fi știut-o.

În fond, Raymond Morgan nu era un om care să te aline în momentele tale vulnerabile, ci era mai degrabă genul de persoană care rămânea pasivă în fața situației care i se înfățișa înaintea ochilor, chiar dacă omul din fața sa și-ar fi oferit sufletul pe tavă.

În mod dubios, această chestie la el îmi făcea umerii să se relaxeze, ușurați de acea realizare. Mă săturasem de priviri pline de regre, detestam să fiu compătimită pentru cele petrecute acum câțiva ani, îmi era silă. Cu cât mai mult regret vedeam în privirile lor, cu atât mă detestam mai mult.

Un fulger de durere mi-a străpuns tâmpla și m-am abținut cu greu să nu suspin. Mi-am mușcat buzele tare, până când gustul metalic de sânge și buzele ce începuseră să pulseze constant au înlocuit disconfortul provocat de durerea din zona tâmplei. M-am tras mai bine pe scaun și mi-am întors privirea către șofer, privindu-l absentă. Ochii mei urmăreau linia maxilarului puternic încleștat, părul ciufulit de vântul ce intra prin deschizătura geamului său și chiar și felul în care privea drumul de dinaintea ochilor săi - de parcă voia să îi dea foc, nu neapărat într-un mod plin de ură - era ceva diferit, inexplicabil pentru mine. M-am crispat de îndată ce am realizat asemănarea, încordându-mă din cap până în vârful degetelor de la picioare.

Eram măgulită; în privirea sa nu era ură, era pasiune.

El chiar iubea să conducă, am constatat cu o satisfacție absurdă. Mă gândisem inițial că avea mașina asta doar pentru a avea o față - pentru a fi cunoscut altfel decât un monstru care și-a ucis mama. Pe urmă am înțeles că lucrul ăsta ar fi fost destul de irelevant din moment ce brunetul nu dădea doi bani pe existența celor din jurul său, cu atât mai puțin vorbelor pe care aceștia le răspândeau. Așadar am trecut la o a doua idee; am presupus că făcea asta pentru bani. Max îmi zisese că Morgan era un racer, iar racerii își făceau bani din asta - conduceau ca nebunii încercând să ajungă în vârf cu atâta îndârjire pentru a fi recunoscuți. Din nou, ideea care se dezvoltase în mintea mea nu avea sens. Nu pentru Morgan. Raymod nu voia faimă. Nu conducea pentru bani, dacă ar fi fost într-adevăr așa, cu o familie așa bogată în spatele său, de ce ar alege să se desprindă subit de ea? De ce ar munci la un garaj banal atât timp cât are atâtea posibilități la îndemână?

Nimic nu avea sens în legătură cu el. Totusi, eram aproape sigură că omul ăsta nu era genul care să aleagă calea ușoară și anume drumul lin și asfaltat, ci mai degrabă alegea un drum plin de gropi, greu de parcurs - aproape imposibil. Nu părea să îi placă să primească totul pe tavă. Dacă ar fi fost oricine altcineva în locul său ar fi acceptat fără vreo urmă de remușcare.

Dar nu el.

El s-a rupt de familie și a ales să lucreze cu propriile mâini pentru un trai.

Tipul ăsta era cu adevărat bizar.

Sute de întrebări continuau să roiască în capul meu, însă știam că nu avea niciun sens să fiu curioasă în legătură cu motivele lui ulterioare. Știam că e periculos, îmi puteam da seama asta doar stând pe scaunul din dreapta sa, mai știam și  faptul că ura întrebările cu tentă personală precum o făceam și eu, de aceea nu intenționam să deschid vreun subiect în timpul care ne-a rămas până să ajungem la mine acasă.

Cu toate astea, un lucru îmi era cert în privința sa, singurul motiv pentru care nu îl uram la fel precum o făceau ceilalți era acela că iubea mașinile. Iubea să conducă. Iubea șoseaua.

Iar eu le iubeam la rândul meu.

— Shaw.

Am tresărit, mutându-mi privirea de pe volan, asupra ochilor săi cruzi. Un fior m-a petrecut pe la spate și m-am străduit din răsputeri să îmi reprim tremurul vocii.

— Da? am întrebat precaută, mijindu-mi ochii la el.

Și-a luat o mână de pe volan pentru a și-o trece prin păr, apoi și-a întors trunchiul către mine. Am constatat că mașina era oprită imediat după ce acesta m-a oprit din cugetări și am icnit, încruntându-mă la el. Mi-am rotit privirea în jur, mașina era parcată la marginea șoselei. În fața noastră se întindea o porțiune extinsă de teren pe care nu exista nimic altceva decât iarbă. Lumina începea să se evapore tot mai mult sub clădirile orașului ce se vedeau la orizont.

Am înghițit în sec, așteptând să zică ceva.

— Vrei să conduci? m-a întrebat deodată, iar eu mi-am mărit ochii, privindu-l printre sprâncene. El, care îmi spusese că femeile nu ar trebui să conducă mă întreabă acum dacă vreau să conduc? Mai exact, să îi conduc mașina? Ce naiba o fi în capul lui?

Am pleoscăit, sfredelindu-l din priviri.

— Ar trebui să îți amintesc că ai zis că femeile n-au ce căuta la volan? l-am întrebat iritată. De ce naibii m-ai întreba așa ceva, Morgan? Ești bipolar?

Acesta m-a privit, încruntându-se tot mai mult pe măsură ce îi aruncam cuvintele înapoi, în chip de săgeți veninoase. Ochii lui au stăruit asupra mea preț de o clipă înainte să își scoată centura și să se întoarcă cu totul spre mine. Mi-am abătut privirea de la dânsul, privind cu colțul ochilor către oraș. Oare dacă aș fi coborât acum din mașină, aș fi reușit să ajung acasă înainte să se întunece de tot? Am oftat exasperată, mă îndoiam că aș avea parte de un așa noroc.

Mi-am reprimat impulsul de a-mi scoate centura și de a ieși afară din mașină, întorcându-mi din nou capul către el în așteptarea unei insulte pe măsura orgoliului său - pe care, apropo, îl bănuiam ca fiind peste medie.

— Te-am văzut holbându-te aproape tot drumul la volan și am presupus că ai vrea asta, mi-a replicat în cele din urmă, fluturându-și o mână prin aer. Nu am dreptate?

Am pufnit, intrigată de constatarea sa.

— De ce ai crede asta? Nu vreau să-ți conduc mașina. Nu prea vreau să conduc vreuna, în general.

O sprânceană i s-a înălțat pe frunte, iar expresia i-a devenit confuză în mai puțin de câteva secunde.

— Atunci de ce mi l-ai adus pe... Reddie la garaj la reparații? Știu sigur că tu conduceai, nu Turner. Nu ai cum să negi asta.

Am închis ochii și am respirat adânc, iar un zâmbet neastâmpărat mi-a colorat buzele. Am chicotit în sinea mea.

— De unde știi că eu conduceam? Erai în spate când am ajuns la atelier, aruncai o privire la mașina aia, i-am replicat cu un rânjet mic în colțul gurii.

Ochii săi au străfulgerat în colțul gurii mele, iar expresia i s-a întunecat cu o nuanță la auzul replicii mele.

— Ceilalți v-au văzut, mi-a răspuns scurt, întorcându-se din nou către volan. Nu îți face idei prostești, Shaw. Nu te-am urmărit. Nu sunt un nenorocit de dubios care-și pândește potențialii clienți.

I-am analizat vorbele, clipind mărunt în direcția sa. S-a întins după centură, însă l-am prins de tricou. S-a oprit instantaneu, întorcându-și privirea în direcția mea. Îi simțeam ocheada topindu-mi obrazul și-am înghițit din nou în sec.

— Nu am nicio problemă cu tine sau mașina ta, i-am zis, simțind un gust acru pe limbă. Doar că nu mă simt în regulă să conduc, am completat. Nu îmi permit să o fac. Data trecută am fost constrânsă, însă odată ce Reddie va fi ca nou, își va ocupa vechiul loc din garaj.

Am scuturat din cap, trăgându-mă pe scaunul meu, lipindu-mă cât mai tare de ușă. De ce i-am zis asta? Nu trebuia să o fac. Ce naiba se petrece?

Liniștea ce acaparase interiorul mașinii fu imediat spulberată de un pufnet dezaprobator. M-am încordat ca la comandă, arzându-l cu privirea pe Raymond.

— Faci ce vrei, Shaw. Nu mă interesează ce părere ai despre mine sau mașina mea, nici măcar nu mă privește motivul pentru care vrei să-l închizi pe Reddie într-un garaj pentru tot restul vieții tale. Dacă alegi calea lașilor, e fix problema ta. Însă... să nu te plângi mai târziu că ți-ai irosit viața în lașitate și frică. Ești responsabilă de nenorocitul tău de destin, iar dacă te lași purtată de prejudecăți, ai să te duci dracului cu tot cu regretele pe care le-ai adunat până acum.

Tonul vocii sale era aspru - atât de aspru, încât m-am cutremurat înaintea sa. Am înghețat complet cu ochii înfipți într-ai săi. Cuvintele sale răsunau în capul meu mai tare decât amintirea roților scârțâind pe asfalt în încercarea mea de a frâna. Inima îmi pulsa nebunește în piept și-am decis să rup contactul vizual cu Morgan pentru că știam că avea dreptate. Nu știa nimic despre mine, și totuși reușise cumva să deslușească totul despre mine.

Eram chiar atât de ușor de citit?

Mi-am pierdut privirea pe câmpul din dreapta mea imediat ce Raymod a pornit mașina în trombă. Nici măcar nu am tresărit din cauza agresivității cu care conducea, doar îmi mușcăm buzele astea nenorocite care s-au scăpat în fața sa.

Dacă alegi calea lașilor, e fix problema ta.

Cum de nu am conștientizat asta până acum? De ce a trebuit să apară Morgan în viața mea ca să îmi trântească cruntul adevăr în față?

Nu.
Nu.
Știam deja că eram o lașă, doar că nimeni nu mi-a dat peste nas cu acest lucru până acum.

Dacă nu l-ar fi rugat Max să mă ducă acasă, nu aș fi avut niciodată revelația asta. Aș fi continuat să trăiesc în minciună, iar ceea ce el mi-a zis...

Are dreptate în legătură cu tot. Am fost doar o lașă. O copilă care se persecuta de una singură pentru ceea ce se întâmplase în trecut. O copilă care își regretă întreaga existență din cauza unei greșeli.

O greșeală al dracului de fatală.

Mi-am lipit capul de tetieră, cu o mână adânc înfiptă în păr.

— Fă-mi loc, Morgan! am mârâit printre dinți la dânsul. Ochii ni s-au întâlnit imediat ce m-am tras de lângă fereastră tot mai aproape de el. Un mușchi i-a zvâcnit pe obraz, iar cutele de pe frunte i-au dispărut treptat. Și-a întors privirea către șosea, încetinind ușor.

— Ești cu adevărat o antiteză, Shaw, mi-a spus oprind mașina cu o frână blândă. A deschis portiera și după ce a dat un ocol mașinii, urcat pe scaunul din dreapta, lângă mine. În tot acest timp nu m-am mișcat nici măcar un centimetru, privind volanul cu reținere.

— Ești sigur? l-am întrebat tărăgănat. Mustangul ăsta e destul de scump, iar eu nu-mi permit să îți restitui banii dacă se întâmplă ceva.

A pufnit, dându-și ochii peste cap.

— De aia am venit pe scaunul din dreapta, a mormăit. O să intervin dacă chiar vei avea nevoie de ajutor.

Mi-am molfăit buzele, blestemându-mi impulsul de moment. Degeaba încercam să bag acum scuze, la Morgan nu funcționa nimic. Am trecut stingheră în scaunul șoferului. Imediat am constatat că nu eram confortabilă, de aceea am tras scaunul puțin mai în față, cât să pot conduce normal. L-am privit cu coada ochiului pe brunet, iar privirile ni s-au încleștat. Un fior mi-a coborât în jos pe șira spinării, amintindu-mi că nu trebuie să uit cine este el și ce se zice că a făcut - nu credeam nimic din cele auzite, însă trebuia să mă conving că eu aveam dreptate și nu ei.

— Ești sigur? l-am întrebat, prinzând-mi baza nasului cu degetul mare și cel arătător de la mâna dreaptă, pentru a alunga presiunea ce se strânsese fix în acel loc.

Am așteptat un răspuns din partea sa, însă când acesta nu veni, mi-am deschis ochii larg, ochindu-l cu o încruntare acerbă.

Tipul doar mă privea cu ochii mijiți, mușcându-și buza de jos. Am înghițit în sec, resemnându-mă.

— Chiar ai de gând să fugi ca o pisică speriată de un Mustang, Shaw? Te credeam mai bățoasă de atât.

Trupul mi-a încremenit, cu privirea fixată în asfalt, vreme în care cutele de pe frunte începuseră să îmi distorsioneze chipul tensionat, am mârâit cu nervozitate și, după o singură privire aruncată în direcția sa, piciorul meu a apăsat puternic pe accelerație.

Inima mea a ratat o bătaie.

Am înghițit în sec.

De ce nu simțeam vinovăție pentru tot ce făcusem în timp ce îmi încleștam mâinile pe volan? De ce nu îmi simțeam picioarele grele, incapabile să apese pedalele cum trebuie?
Nu mi-am ispășit pedeapsa, niciodată nu voi putea face asta.

Deci... ce ce?

De ce îmi tresaltă inima așa puternic în piept atunci când apăs ambreiajul?

De ce îmi simt respirația atât de fierbinte, încât am senzația că mi-a luat foc fața?

— ....rissa?

Am tresărit abia vizibil, privindu-l pe Morgan cu colțul ochilor, menținându-mi totodată atenția asupra șoselei.

— Ce este? l-am întrebat încruntată, încercând să nu îmi fixez prea mult atenția asupra ochilor săi de smarald. Am expirat o doză sănătoasă de aer, fâțâindu-mă pe scaun.

M-am încruntat, așteptând să îmi spună motivul pentru care mă strigase.

— Nu există limite. Doar cele impuse de tine. Treci peste ele! Vreau să văd cum conduce pisica speriată de adineauri, mi-a replicat cu un ton plin de șicanare. Am putut șimți cum rânjetul îi îndulcea glasul, de parcă voia să mă provoace mai mult decât o făcuse deja.

Am pufnit puternic, nereușind să îmi reprim hohotul de râs. Ar trebui să fiu copleșită de situația asta din toate punctele de vedere, ar trebui să vreau să îl pocnesc bine de tot peste fața aia plină de aroganță, însă nu. Nu simțeam să fac niciunul dintre aceste lucruri. Prioritatea mea - cel puțin acum - era să nu fac vreun accident.

Nu cred că eram capabilă să mai îndur un alt val de regrete.

Mi-am scuturat puțin capul, apoi am meditat asupra îndemnului său.

Și am apăsat și mai mult accelerația.

Nu voiam să îi demonstrez nimic făcând asta. Voiam să îmi demonstrez mie că pot, chiar dacă mă simt copleșită - pot.

Am surâs în sinea mea. Cum era posibil ca unul ca el să îmi întoarcă lumea la 180• doar cu câteva cuvinte spuse pe un ton provocator? Și, mai presus de atât, de ce m-am lăsat ademenită de provocarea sa atât de ușor?

Chiar îmi doream să mă întorc la ceea ce am fost?

Era imposibil.

Nu aveam puteri magice, nu mă puteam întoarce în timp ca să schimb trecutul, însă ceea ce chiar puteam face era să îmi dau - din când în când - răgazul de a-mi trăi pasiunea care nici măcar acum nu era stârpită. În timpul în care am încercat să fug de adevăr, pasiunea mea nu a stagnat - sau dispărut - așa cum mi-aș fi dorit. Ba din contră; a crescut în intensitate atât de mult încât nu m-am putut opri din a apăsa accelerația decât atunci când Raymond și-a pus mâinile pe volan, peste ale mele, unul dinte picioarele sale făcându-și loc printre ale mele în căutarea frânei.

Am înghețat cu privirea pierdută undeva înaintea mea. Nu înțelegeam ce îmi spunea Morgan, îl auzeam, dar nu pricepeam cuvintele care îi ieșeau din gura. Am suspinat, luându-mi mâinile de pe volan. M-am lipit de tapițeria scaunului în vreme ce Morgan preluase controlul asupra mașinii. Cumva, ajunsesem pitită lângă portieră, iar brunetul a reușit să se strecoare pe scaun, lângă mine.

I-am privit profilul care era numai colțuri și ascuțișuri și m-am cutremurat în sinea mea. Ce naiba fusese în capul meu?

Morgan a pus frână și cu greu mi-am găsit un punct de susținere, astfel încât să nu mă lipesc ca o bleagă de volanul mașinii tipului ăstuia. Am mormăit în sinea mea, Mustang mi-a trebuit mie. Cu ochii închiși, am strâns mai tare de tetieră. Speram că mă voi concentra mai mult pe durerea produsă de unghiile mele care se înfigeau în materialul acela decât pe sunetul produs de frâna puternică pusă de Morgan.

Am simțit cum scârțâitul s-a stins și abia atunci am reușit să expir aerul pe care îl ținuse captiv în piept.

În cele din urmă am cutezat să îmi deschid ochii, iar atunci când am realizat că îmi menținusem echilibrul doar datorită umărului lui Raymond care părea să se încordeze tot mai tare sub presiunea depusă de palma mea. Mi-am mărit ochii, retrăgându-mi mâna instinctiv. Am aruncat o privire fugară asupra mâinii mele, iar sub unghii am sesizat un lichid roșiatic ce mi se prelingea în jos pe degete.

Am clipit mărunt, și cu fruntea plină de cute l-am privit pe Morgan cu părere de rău.

— Îmi... îmi pare rău, am murmurat speriată.

— Pentru ce îți pare rău? mă întrebă, răsuflând prelung, cu capul întors către mine doar pe jumătate, un mușchi zvâcnindu-i pe obraz. Nu îi puteam desluși expresia, însă tonul vocii sale nu părea furios.

Mă zgâiesc la spatele lui, buimacă.

— Umărul tău... am adăugat pe un glas scăzut.

Se foiește pe scaun, dându-se mai în spate, cât să se sprijine de spătar chiar lângă mine. Mi-am reprimat impulsul de a tresări la apropierea sa.

Și-a ridicat o mână în zona umărului, parcă abia acum sesizând durerea mută. M-am simțit teribil în sinea mea, mușcându-mi obrazul pe interior.

M-am dat mai înspre volan, lăsându-i mai mult spațiu.

— Ai o trusă de prim ajutor, nu-i așa?

M-a ochit cu o privire încruntată, de parcă voia să îmi spună: doar nu vrei să îmi îndeși niște vată pe gât, astfel încât să mă omori în mijlocul drumului într-un nenorocit de Mustang!

Am pufnit, încruntându-mă în direcția umărului său.

— Trebuie să dezinfectez rana, la urma urmei, eu am provocat-o, am adăugat caustic.

A înclinat din cap.

— În portbagaj, mi-a replicat scurt. Am afirmat din cap, întinzându-mi mâna după cheile mașinii și le-am scos din contact. Apoi am deschis portiera fără să o închid în urma mea. Nu mi-a luat mult să găsesc trusa, lucrurile din portbagajul lui erau nefiresc de ordonate. Am avut un mic șoc, trebuie să recunosc, mai ales când mă gândesc că în ceea ce îl privește pe Reddie, e dezastru. Am chicotit în sinea mea, închizând ușa, pe urmă m-am trezit lângă Morgan, cu cutia în palme.

Mi-a aruncat o privire plictisită, de parcă i se părea un lucru prostesc ceea ce făceam. Dar pentru mine nu era, trebuia să rezolv fiecare problemă pe care o cream, iar aceasta e una dintre ele.

— Știi că nu e nevoie să faci asta, nu-i așa, Shaw? m-a întrebat cu ironie. Nici măcar nu e cine știe.

Am mârâit, sfredelindu-l din priviri.

— Taci din gură și nu te mai plânge, Morgan! m-am oprit, încruntându-mă la el. Sau ți-e frică de vată și spirt, l-am întrebat ironică.

A pufnit, foindu-se pe scaun.

— Crezi că poți să dai tricoul puțin mai jos pe umăr ca să pot să mă ocup de rana ta? l-am întrebat, deschizând capacul sticluței cu spirt. Am lipit o bucățică de vată de gura sticlei, întorcând-o cu susul în jos, pentru a-mi pregăti ustensilele.

L-am privit pe Morgan, așteptând să își ferească mâneca, pentru a-mi putea face treaba, însă în niciun caz nu m-am așteptat la ceea ce a urmat.

Și-a închis ochii și a respirat profund, urmând aă își dea tricoul peste cap dintr-o singură mișcare.

Icnesc puternic, ducându-mi o palmă peste ochi rușinată.

— Morgan! Ce naiba crezi că faci?! m-am isterizat, suspinând speriată.

Am auzit un pufnet, urmat de un râs vag. Mi-am depărtat degetele și am privit spre el cu ochii mijiți. Aveam noroc că era întuneric afară, iar el nu îmi putea sesiza roșeața din obraji.

— Doar nu te așteptai să pot să îmi dau mâneca mai jos, mi-a replicat sec, făcând referire la materialul tricoului care părea destul de strâmt, trebuie să recunosc. Totuși asta nu era o scuză.

Tocmai s-a dezbrăcat înaintea mea! m-am mustrat, amintindu-mi să nu privesc în jos.

Am oftat, apropiindu-mă de el cu inima cât un purice.

— Crezi că poți să aprinzi lumina? l-am întrebat politicos. Nu văd ce naiba fac cu umărul tău, am adăugat.

Și chiar așa era, mi-am zis. Când am zărit rănile pe care i le-am provocat, m-am înjurat bine de tot.

De la bun început trebuia să fiu atentă în legătură cu cât trebuia să apăs pe accelerație.

— Sunt ok, zgârieturile astea sunt niște fleacuri, mi-a spus mohorât. Nu te mai strâmba atât, Shaw! O să faci riduri.

Îi ofer o privire tăioasă, apăsând mai mult vata îmbibată în spirt pe rănile lui, făcându-l să sâsâie de durere.

— Sunt doar niște fleacuri, huh? am rânjit, continuându-mi treaba.

Eram conștientă că ochii lui verzi mă fixau, deoarece îmi simțeam chipul fierbând. La fel de conștientă eram de faptul că era pe jumătate dezbrăcat, iar eu trebuia să evit cu înverșunare să privesc în jos, mai cu seamă acum, căci el îmi putea vedea fiecare reacție.

În mai puțin de cinci minute, rănile erau dezinfectate și acoperite de plasturi.

— Gata! am exclamat voioasă, făcând un pas înapoi.

Raymond păru să fie trezit din reverie de mișcarea mea bruscă și-mi aruncă o privire ostentativă, apoi și-a coborât-o în jos, spre umăr. Și-a scuturat puțin capul, apoi s-a întins după tricoul pe care îl aruncase pe torbedou. Am strâns din dinți, roșindu-mă la amintirea celor petrecute doar cu câteva minute înainte. Am tușit, și, luând trusa de prim ajutor, am dus-o înapoi în portbagaj, nu înainte să închid portiera lui Morgan. Am dat un alt ocol mașinii și am deschis portiera, doar pentru a reveni pe locul din dreapta șoferului, închizând-o pe urmă după mine. Mi-am trecut mâna prin păr, sfârșind prin a-mi masa ceafa.

— Acum că am terminat cu toate, crezi că poți să mă duci acasă? l-am întrebat.

Acesta își strânse buzele într-o linie fermă, așezându-și mâinile pe volan, fără să mai adauge ceva. Am presupus că a realizat faptul că jumătate din vină era a sa, așadar nu s-a sinchisit să îmi reproșeze nimic în legătură cu felul în care i-am condus mașina; nici măcar nu părea deranjat că i-am străpuns umerii cu unghiile mele ascuțite.

Idioato! mi-am mușcat buzele, mustrându-mă în sinea mea. Data viitoare să te asiguri că e tetiera unui scaun cea în care îți bagi unghiile și nu umărul cuiva!

— Trebuie să recunosc, mă așteptam să fii altceva, însă n-am avut nicio idee că ai să îmi întreci așteptările, mi-a mărturisit.

Ochii săi mă sfredeleau meticulos în timp ce rostea cuvintele, iar eu nu mi-am putut abține pufnetul.

— Ce vrea să însemne asta? am întrebat încurcată, fâțâindu-mă pe scaun.

Mi-a aruncat o privire contemplativă, atenția sa părând a fi atrasă de mâinile mele, mai exact unghiile. M-am înroșit, ascunzându-le la spate. Având în vedere faptul că lumina din mașină era ușor difuză, era greu pentru el să mă vadă clar.

S-a întins spre torbedou, deschizându-l repezit. A apucat ceva de acolo, iar eu m-am trezit cu un pachet de șervețel în poală. L-am privit nedumerită.

— Ești plină de sângele meu, mi-a răspuns la ocheada întrebătoare pe care i-am aruncat-o.

Sprâncenele mi-au urcat sus pe frunte, iar privirea mea i-a crestat obrazul palid, însă i-am acceptat gestul.

— Mersi, am răspuns, făcându-mi de lucru cu șervețelele. M-am enervat atunci când am tras de unul și au ieșit altele trei după dânsul și am sfârșit prin a le lua pe toate, pentru că oricum erau deja pline de sânge.

— Cu un entuziasm ca ăsta la volan, nu pot să înțeleg motivul pentru care refuzi să conduci, Shaw.

Am închis ochii și am inspirat adânc înainte să îi răspund. Dacă i-aș fi zis prea multe, îmi era teamă că ar fi înțeles și care era motivul existenței mele, iar asta mă făcu să mă cutremur lăuntric. Pentru un om atât de lipsit de empatie, se pricepea destul de bine la a descâlci șnururile înciotate care îmi țineau inima captivă în regrete și frici.

— Nu cred că ai putea înțelege, i-am zis. Nu pentru că nu ești capabil. E doar... nu are rost să încerci să îmi înțelegi motivele. Treaba asta nu te privește, Morgan.

Ochii săi au survolat asupra alor mei nepăsători. Și-a trecut o mână prin păr, răvășindu-l de tot, părând a fi nemulțumit de răspunsul meu, însă nu a adăugat niciun comentariu, doar a pornit mașina, accelerând puternic.

Am privit la încheietura mâinii mele, iar ceasul indica ora 21:36. Nici măcar nu constatasem cât de târziu se făcuse, fusesem prea preocupată de comportamentul bipolar al tipului ăsta.

— Shaw? a întrebat și mi-am întors privirea de la fereastră pentru a mi-o îndrepta către el.

— Da?

— Nu îmi pasă care îți sunt motivele pentru tot ceea ce faci. Nici măcar nu încerc să te înțeleg. Ai dreptate, nu e treaba mea. Pur și simplu se face că mă regăsesc pe mine în tine. Îmi aduci aminte de cum eram înainte să plec din orașul ăsta nenorocit.

Ochii lui au stăruit asupra mea preț de o secundă, înainte să îmi vorbească.

— Poftim?

— Dumnezeule, femeilor ăstora trebuie să le spui cuvânt cu cuvânt! a mormăit, lipindu-și o palmă de frunte.

— Morgan, nenorocitule! am izbucnit, intrigată de vorbele lui. Continuă ce ai început!

— Așa de ușor te aprinzi, Shaw? a râs vag, rânjind spre mine.

În chip de răspuns, doar am pufnit, împreunându-mi brațele în dreptul pieptului, privind alene la luminile orașului care se apropiau tot mai mult de noi.

— Nu te învinovăți atât de mult. Nu toate lucrurile rele care se întâmplă în preajma ta sunt neapărat provocate de tine.

***

Capitol necorectat.