𝟑

𝐃𝐫𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐜𝐚𝐭𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐮𝐧𝐮𝐥 relativ liniștit, tocmai din pricina faptului că prietenul meu drag a ezitat să răspundă la întrebarea pe care o pusesem inconștient, dar cu destul de mult entuziasm. Meditam asupra felului în care Morgan conducea, și asta doar pentru că îmi aducea aminte de mine. Cândva obișnuiam să conduc, și o făceam din plăcere, alături de tatăl meu în fiecare zi liberă, ori de câte ori aveam ocazia. Am zâmbit amar, clipind des și apăsat când mi-am simțit ochii umezindu-se și privirea blurându-se. Era tradiția mea și a tatălui meu să mergem undeva în afara orașului, pe câmp, și să conducem în voie. Totul ne era permis. Uneori veneam abia a doua zi, dimineața, găsind-o pe mama în sufragerie cu cearcăne kilometrice la ochi și atunci știam precis că n-a dormit toată noaptea din pricina îngrijorării.

Cândva, noi trei eram o familie fericită.

Cândva, eram un copil fără griji.

Cândva.

Acum însă, situația este întru-totul diferită și totul mi se datorează mie. Eu am fost cea care le-a ucis fericirea părinților mei și nu aveam să mi-o iert vreodată. Cum aș fi putut face asta, mai ales când în fiecare zi eram obligată să privesc la suma greșelilor comise de mine și să trag tot greul, doar pentru a trăi de pe o zi pe alta?

- Arissa!

Glasul autoritar al lui Max m-a făcut să tresar și să mă lovesc, fără intenție, cu capul de geamul mașinii. Am mârâit nervoasă, dar și surprinsă, frecându-mi locul vătămat, timp în care blondul râdea în hohote de isprava mea.

L-am privit pe sub gene, în timp ce îmi căutam lucrurile prin mașină. M-am întors către ușă, deschizând-o și sărind dintr-un foc din scaunul meu, izbind mai apoi ușa la locul său. Am oftat, așteptându-l pe Max să încuie portierele Hummerului său întunecat, iar atunci când a ajuns din nou lângă mine, am înaintat simultan către casa mea. Max m-a lăsat să o iau eu înainte, pe trotuar, printre tufișurile care acum arătau acceptabil - pentru că am avut eu grijă să arate așa cum trebuie - apoi pe treptele care duc la pragul casei.

Am tras aer în piept, căutându-l pe blondul meu cu privirea. Simpla lui înclinare a capului m-a determinat să apăs clanța ușii și să pătrund în holul casei, urmată de prietenul meu care era, totodată, singurul care îmi furniza tăria necesară atunci când aveam nevoie disperată de dânsa - iar acum era unul dintre acele momente care mă agitau până peste poate, întrucât inima îmi picase în stomac, dar nu aveam de gând să mai las vreodată să se vadă cât de afectată eram.

Niciodată.

De îndată ce înaintez prin hol, trecând în grabă pe lângă sufragerie și bucătărie, urc scările pentru a ajunge la etaj, acolo unde se aflau și părinții mei, ale căror șușote le puteam auzi chiar și de aici, de la mijlocul scărilor ce duc către camera în care ei se odihnesc. Max parcă a simțit că adrenalina mă părăsea ușor-ușor, lăsând loc stingherelii, și m-a prins de mână, strecurându-și degetele printre ale mele pentru a-mi acorda încrederea de care aveam nevoie. Ochii mei i-au oglindit din nou pe ai săi, în obscuritatea holului. Doar o rază de lumină se revărsa pe hol, și aceea venea de la camera alor mei, totodată, era și ajutorul meu de nădejde, căci puteam să-mi privesc prietenul așa cum o făceam deseori. Știam ce face, și îl prețuiam mai mult decât orice. Era un om, un băiat, dar mai ales, un bărbat care știa când să acționeze și cum să o facă - era cumpătat și răbdător. Era de nădejde, și ceea ce era cel mai rău, în ceea ce îl privea, era faptul că mă înfricoșa ideea ca într-o zi avea să mă părăsească. Avea să își găsească o iubită și să își formeze o familie, iar eu aveam să rămân din nou de una singură, în bezna sufletului meu chinuit de resentimente și amintiri neplăcute. Nu îmi puteam imagina viața fără el, și nici nu aveam intenția să o fac, căci știam că simplul gând al absenței sale m-ar fi rănit. Eram capabilă să suport multe, dar absența celor dragi era imposibil de trecut cu vederea, chiar și pentru mine.

Speram totuși că acea zi nu va veni prea devreme. Eram egoistă și-l voiam în continuare lângă mine. Nu voiam să îi dau drumul, decât dacă el și-ar fi dorit asta. Nu puteam să stau în calea viitorului său, însă puteam să fac tot ce pot pentru ca prezentul - tot ce avem acum - să fie cât mai bun cu putință. Pentru că el merita pe cineva care să se gândească și la dânsul. Și pentru că eu meritam să am pe cineva de care să am grijă, fără vreo anume obligație, ci dintr-o simplă dorință puerilă și inocentă.

Am tras aer cu putere în piept, și, văzându-mă în fața faptului împlinit, am înaintat către camera părinților mei, cu Max în spatele meu, respirându-mi în ceafă.

Imaginea pe care ochii mei au captat-o atunci când m-am postat în pragul ușii a fost una teribil de dureroasă pentru mine, însă mi-am zis că meritam să văd asta pentru tot restul vieții mele, tocmai pentru că nu am ținut cont de vorbele care mi-au fost zise înainte s-o comit. Mi-am molfăit, îmbufnată, buzele, și am făcut un pas înainte, trăgându-l pe Max după mine.

I-am putut auzi și lui respirația oprindu-i-se pe buze atunci când l-a văzut pe tata, între așternuturi, plin de bandaje. Mama stătea în stânga sa, privindu-ne, la fel cum o făcea și tata - nu ar fi fost prima dată când Max îmi văzuse părintele în această ipostază, însă știu că de fiecare dată îl afecta, din ce in ce mai tare, lucru care îl făcea pe blondul meu să își întoarcă milimetric capul către mine și să mă privească cu regret - ca de fiecare dată. Am strâns din dinți, ochind-o discret pe mama mea.

Probabil asta era una dintre acele zile în care cei doi se închideau în cameră și povesteau despre tinerețea lor - despre peripețiile prin care au trecut împreună și separați - doar că au uitat să închidă ușa și astfel, noi ne-am strecurat în cameră, întrerupându-i.

- Bună seara, tată, l-am privit, apropiindu-mă de pat. M-am aplecat înainte și l-am sărutat insesizabil pe obraz. Mă durea să îl văd așa, dar eram recunoscătoare să știu că el este încă aici, cu noi, în viață. Mamă... Am șoptit, întorcându-mă către ea pentru a-i oferi același tratament. Mi-a răspuns cu același gest, și ceva în plus.

O îmbrățișare strânsă, și un te iubesc șoptit mi-au alinat durerea. Mama știa exact ce să facă atunci când vedea că expresiile feței mi se întunecă. Tata nu era atent la astfel de detalii, din fericire, însă mama era și intervenea așa cum putea.

M-am desprins din îmbrățișare și m-am dus la capătul patului, unde se aflau două scaune - scaune pe care eu și Max obișnuiam să stăm când povesteam cu părinții mei. Max nu s-a rezumat la o înclinare a capului, ca în celelalte dăți, ci mi-a urmat exemplul și i-a salutat pe ai mei, lucru care nu a făcut decât să le aducă niște zâmbete largi pe buze părinților mei.

Max făcea parte din familie. Părinții mei îl tratau de parcă era fiul lor, iar pe blond nu îl deranja acest lucru, de fapt, cred că îi gâdila orgoliul într-atât încât să fie extrem de deschis prin preajma lor, ceea ce era mare chestie. Nu puține fuseseră dățile în care mama și tatăl meu mă întrebaseră dacă între noi este ceva, însă amândoi, întotdeauna, le-am spus că în afară de o prietenie foarte strânsă, nu exista. Și nici nu îmi permiteam să îmi las gândul să zboare la asemenea chestiuni, căci știam ce presupune o astfel de legătură. Știam că dacă între noi ar fi fost ceva mai mult decât o prietenie strânsă, tot trecutul nostru împreună s-ar duce de râpă, iar prietenia zidită în ani și ani de zile ar fi dată uitării, la fel ca și amintirile noastre pe care le prețuiesc mult prea mult pentru a le lăsa să își piardă din intensitate în sufletul meu. L-am privit cu colțul ochiului pe Max, iar acesta o făcea deja, la rândul său. Am zâmbit scurt. Max a apucat unul dintre scaunele de la birou, și l-a adus mai aproape de patul tatălui meu.

-- Am să vă dau o veste bună! a vorbit blondul, părând să radieze din toate mănunchiurile. M-am încruntat, privindu-l confuză, apoi mi-am îndreptat privirea spre părinții mei care deja își focusaseră atenția asupra băiatului.

Mama s-a rezumat la o privire scurtă către mine. Mi-am lins anxioasă buzele, arzându-l pe Max cu privirea.

-- S-a întâmplat ceva? A întrebat tata circumspect. Ceva rău?

Max a clătinat din cap, iar zâmbetul i s-a lățit la colțuri.

-- Dimpotrivă! a adăugat blondul. Astăzi, am reușit să o văd în sfârșit pe Ari conducând!

Chicotul său a fost ca o găleată de apă rece turnată în capul meu, iar privirile șocate ale părinților mei nu au făcut decât să agraveze situația, intensificând starea de rău ce se manifesta înăuntrul meu asemeni unei tornade devastatoare. Simțeam o presiune asupra pieptului, acolo unde inima-mi pulsa - aceea era vinovăția infinită care n-avea să dispară vreodată.

Nu reacționaseră deloc așa cum mă așteptam să o facă. De fapt, nici nu știu cum aveau să reacționeze fiindcă habar nu aveam că Max avea în plan să le povestească părinților mei despre fapta mea, de aceea mi-am notat în minte să îl mustrez mai târziu pe tema asta.

Tatăl meu a făcut prima mișcare. Ochii i-au sclipit feeric, făcând ca trupul său inert să nu mai arate atât de anost. Părea din nou tânăr și sănătos. Buzele sale s-au curbat frumos, apoi a râs. Mama a reacționat în sfârșit, astupându-și suspinul cu palma. I-am privit vinovată, făcând un pas înapoi, dar glasul tatălui meu m-a oprit.

- În sfârșit am auzit ceea ce mi-am dorit! a vorbit categoric, chicotind la rândul său. Voioșia sa m-a paralizat, de-a dreptul, și l-am privit incredulă, pe el, apoi pe Max și pe mama.

Zâmbeau.

- Poftim? am întrebat cu glasul gâtuit, vizibil nedumerită.

Mama și-a ferit șuvițele de păr cu o mână, și și-a șters în treacăt o lacrimă.

- Am așteptat momentul ăsta doi ani de zile, draga mea! Mi-a răspuns ea, convingător. Trebuie să îți înfrângi teama de condus, trebuie să elimini orice sursă care te trage în jos, iar la momentul de față, această obsesie a ta e cea care te dărâmă. Trebuie să îi dai drumul. Pentru binele tău.

Am privit-o cu gura căscată pe ființa care mi-a dat viață. Vorbea de parcă știa ce se petrecea înăuntrul meu.

Dar nu știa.

Nu-mi era teamă.

Mă uram și din cauza asta mă pedepseam.

Tata nu mai putea să trăiască normal, nu putea să se ridice din pat și nici măcar să stea în șezut nu era capabil. L-am privat de o nevoie de-a sa.

De aceea m-am privat de o nevoie de a mea. M-am privat, pentru că nu îmi permiteam să trăiesc fără griji, cât timp el era paralizat la pat.

Aparent, mama mea nu intuia prea bine ce simțeam în privința asta, iar eu credeam că era mult mai bine așa.

Însă faptul că am conștientizat mult prea târziu că ei l-au pus pe Max să mă facă să conduc din nou m-a iritat și deopotrivă încântat. Mi-a fost dor, dar nu se va mai întâmpla.

Niciodată.

În loc să răbufnesc, așa cum ar fi fost tipic mie, le-am oferit câte o privire simplă, care nu le dădea posibilitatea să mă citească, și m-am îndreptat de spate, meditând, în același timp, la ceea ce ar trebui să le spun alor mei.

- S-a întâmplat odată și nu se va mai repeta, le-am replicat, țintindu-l fix pe Maximilian cu privirea, întrucât el fusese cel care mă provocase să recurg la această acțiune. Iar el știa că mă țin întotdeauna de cuvânt, indiferent de circumstanțe.

Max a vrut să riposteze, însă tatăl meu, înverșunat, a răspuns în locul său.

- Ești conștientă că mai devreme sau mai târziu tot aici vom ajunge, nu-i așa? În zadar tragi de timp și te bați cu pumnii în piept, zicând că tu n-ai să mai conduci, pentru că știm amândoi că iubeai să conduci, iar ceea ce faci tu e o pedeapsă, o simplă pedeapsă pentru ceea ce am pățit eu. Am tresărit, făcând un pas înainte, nicidecum unul înapoi, pentru a-i demonstra că are dreptate și că am să cedez. Tata a tușit, apoi și-a strâns buzele într-o linie dreaptă. Ceea ce nu pricepi, scumpa mea, e că pedeapsa ta, e totodată și pedeapsa mea, întrucât adoram să-mi văd lumina ochilor călcându-mi pe urme, a încheiat tatăl meu cu o privire sticloasă.

Am înghițit în sec și mi-am încrucișat mâine înaintea pieptului, mușcându-mi obrazul pe interior. Mi-am înghițit nodul dureros din mijlocul gâtului și am așteptat, numărând până la zece, să-mi dispară posibila slăbiciune din glas, apoi mi-am înălțat bărbia cu îndârjire.

- Atunci am să fac așa cum îți dorești, i-am răspuns, știind că îmi călcam pentru a mia oară pe mândrie, pentru propriile mele greșeli. Am înghițit în sec. Chipul tatălui meu s-a luminat, iar mama părea cu câteva nuanțe mai tânără.

Am răsuflat aerul pe care îl țineam în plămâni atunci când Max, din senin, mi-a prins talia într-o menghină, răsucindu-mă, pentru a mă îmbrățișa cu patos, învârtindu-mă, în același timp în aer. Nu mi-am putut abține chicotul copilăresc, și i-am ciufulit părul, așa cum obișnuiam să fac întotdeauna. Cu toate astea, gândul mi-a rămas fixat asupra cuvintelor mele : am să fac așa cum îți dorești, oare alesesem acest lucru fiindcă mă simțeam vinovată? Sau pentru că eu chiar îmi doream să mă întorc la volan? La independența de dinainte de toate cele petrecute? Nu mă puteam pronunța, în mintea mea era acum o pâclă care îmi întuneca gândirea într-atat, încât să nu reușesc să-mi deslușesc motivele din spatele alegerilor.

Imediat după ce Max s-a oprit din a se învârti, i-am privit pe ai mei. Nu înțelegeam de ce erau atât de senini la față, având în vedere că mașinile fuseseră cele care l-au adus în situația în care se află acum. Nu părea deranjat că eu urma să mă întorc la volan și el nu, iar lucrul ăsta mă făcea să îl apreciez mai mult decât o făcusem cu o zi înainte. Era ceva la tatăl meu, o bunătate nemărginită care nu îi permitea să poarte pică cuiva. Alegea să ierte, ca să se poată ierta și pe dânsul, deși nu vedeam ce ar fi putut face el atât de grav, încât să nu poată fi trecut ușor cu vederea. Tata era un om bun. Tata era corect și perspicace, iar eu îl oglindeam la perfecție.

- Noi o să vă lăsăm să discutați în liniște, le-am spus, privindu-l pe Max cu subînțeles.

Am făcut un pas în spate.

Tata mi-a zâmbit cald și m-a oprit înainte să mă întorc și să plec odată cu Max din camera sa.

- Stai! m-au strigat ambii mei părinți, la unison.

Mi-am întors privirea peste umeri și i-am ochit nedumerită.

- Înainte să pleci, am ceva să îți dau, mi-a zis tata, și i-a oferit mamei o privire aparte. Ea i-a înțeles mesajul, afirmând din cap, și s-a răsucit pe călcâie, îndreptându-se către vechiul dulap al familiei, lăsat moștenire de la străbunicii mei. Încă mă miram că mai stătea pe picioarele sale. Totuși, unicitatea și frumusețea sa nu m-a lăsat niciodată să îl arunc. Avea valoare sentimentală pentru ai mei, de aceea eram ferm convinsă că îl voi mai păstra încă câteva decenii, dacă rezista atât. Mama a deschis un o ușiță și a scos din acel compartiment mică cutiuță de lemn, întunecată la culoare cu aspect vechi. Din ea a scos o cheie, pe care mi-a înmânat-o după ce s-a apropiat de mine.

Am privit când la obiectul din mâna mea, când la ai mei până când am realizat ce era. Știam ce zăcea în garaj cu o prelată deasupra sa. Știam ce însemna pentru tata, iar din acest motiv, lacrimile aproape au trecut de bariera ochilor mei, însă nu le-am dat voie. M-am încruntat puțin, strângând din pleoape și am rostit întrebarea care parcă nu voia să se facă auzită.

- Asta e cheia de la vechea mașină a tatei? Am întrebat cu glasul îngroșat. Inima îmi bătea cu câteva idei mai tare și m-am forțat să nu le arăt ceea ce se petrecea înăuntrul meu.

Tata a afirmat din cap, iar mama a zâmbit.

- Da, aceea e cheia Mustangului meu, a surâs, iar ridurile care i se formaseră în jurul ochilor nu îl făcuseră să pară atunci mai bătrân - ci împlinit, poate puțin bucuros. Am vrut să ți-o ofer ție de la bun început, mi-a mărturisit, însă tu nu ai mai vrut să pui mâna pe volan de la acel incident. N-ai idee cât am așteptat să văd cum Reddie îți va rămâne ție și crezusem, pentru o perioadă, că nu o să apuc acest moment.

Cuvintele sale mi-au străpuns inima la fel ca niște pumnale înflăcărate. Cuvintele sale erau atât de dureroase uneori pentru mine, încât mă vedeam slabă sub prezența sa.

Am strâns cheia în mână, privindu-l resemnat. Nu mai exista cale de întoarcere, trebuia să îi accept darul. Îl iubeam și nu îmi mai doream să îl dezamăgesc încă odată, respingând ceea ce-mi oferea - nu mai puteam.

- O să merg mâine să văd în ce stare se află, i-am răspuns tatei în timp ce analizam cheia. Nu puteam să îl privesc în ochi acum, așa că m-am întors ușor, îndreptându-mă spre ieșire, însă înainte să trec pragul, m-am oprit pe loc. Mulțumesc, tată! i-am șoptit, ieșind din încăpere.

Holul era mult mai greu de străbătut acum, îmi părea rece și mă făcea să mă simt singură, însă sunetele de pași din urma mea mi-au dat de înțeles că Max mă urma, lucru care reușise să îmi încălzească puțin inima abătută. M-am oprit abia în capătul holului și am deschis ușa, lăsând-o larg deschisă în urma mea pentru Max.

Imediat ce am pătruns înăuntru am fost întâmpinată de întuneric. Am pășit înainte și am căutat priza, unde am pus în priză instalația ce îmi împânzea pereții. O pusesem încă de când eram mică, cu tata. Mai mult el, trebuie să recunosc, eu doar îl asistam, privind cum își făcea de lucru. Imediat, întunecul beznă nu a mai fost atât de dens, iar o lumină slăbuță și-a făcut apariția, făcându-mă să mă simt mai confortabil îl confortul camerei mele.

- Ești bine? A întrebat Max înainte să închidă ușa.

Am dat vag din cap, dându-mi geaca în jos, pe umeri. A venit lângă mine, pescuind haina din mâinile mele pentru a pune-o pe cuier.

Am chicotit. El mereu avea grijă de mine. M-am îndreptat către pat, așezându-mă pe acesta, iar el mi-a urmat exemplul, așezându-se înaintea mea.

- Nu pot să cred că ai acceptat, mi-a spus, luându-mi mâinile din poală pentru a se juca cu ele. Dar mă bucur că ai făcut-o, mi-a zis dulce.

Mi-am ridicat ochii de la mâinile noastre către ochii săi și i-am zâmbit. Privirea sa părea atât de caldă și aproape că îmi pătrundea întreaga ființă și de aceea m-am văzut nevoită să îmi feresc chipul, ochind pereții plini de amintiri.

Zeci de imagini - cu oamenii dragi mie erau atașate de perete și preferam să le privesc pe ele decât să spun ceva ce nu ar fi trebuit să spun acum. Nu era cazul și nici nu voiam să fac asta. Max, după câteva minute în care mi-a țintit chipul curios, și-a mutat și el privirea la perete și imediat l-am auzit surâzând.

M-am întors spre el, privindu-l cu sprânceana ridicată.

- Imaginea din colțul drept, prima, de sus, mi-a indicat-o cu degetul. Încă îmi aduc aminte ziua, a chicotit. Amândoi ne-am jucat prin ploaie în curtea din fața casei tale, iar atunci când am decis să intrăm și noi în casă, am adus și noroiul cu noi în sufrageria doamnei Shaw. Râsul său s-a reflectat în cameră și nu m-am putut să nu îi răspund cu aceeași monedă.

- I-am murdărit covoarele am râs, privindu-l animată, a fost atât de furioasă! Am continuat. Tata nu s-a putut abține de la a ne face o poză, ca să avem acea întâmplare ca amintire, i-am răspuns cu drag, iar după aceea s-a dus să o împace pe mama.

Max a râs din nou.

- Am fost pedepsiți o săptămână, a zis. Nu am avut voie să ne mai jucăm afară, a mormăit.

Mi-am înfoiat părul cu o mână, privindu-l atentă.

- Și ce mai calvar fusese acela! i-am răspuns cu ironie. Așa am descoperit și noi desenele animate! Am surâs, oferindu-i un ghiont în joacă.

Max a râs încă odată, lăsându-se pe spate, pe salteaua patului meu.

- Chiar fusese, mi-a zis. Desenele fără tine nu aveau farmec.

Am zâmbit în colțul gurii.

- Nimic nu are farmec fără mine, ochi căprui, i-am replicat, așezându-mă lângă dânsul, privind intens la tavan.

Am oftat.

- Rămâi aici în seara asta? am întrebat.

Max s-a întors pe o parte, cu fața către mine, iar eu i-am reflectat gestul.

- Dacă domnișoara nu se va plânge mâine dimineață că i-am invadat spațiul personal din nou, am să rămân.

M-am încruntat amuzată către el, ridicându-mi piciorul în joacă, în semn de amenințare. Blondul mi-a anticipat intențiile și a reușit să-mi captureze genunchiul în cupa fierbinte a palmei sale.

L-am privit în ochi, fără să fiu atentă la mâna sa care aluneca ușor în jos, având ca direcție locul meu vulnerabil.

Mi-a prins talia cu o palmă și m-a tras către el, provocându-mi un țipăt surprins și amuzat totodată.

Apoi s-a dezlănțuit o avalanșă de râsete provenite din pricina gâdilăturilor sale.

- Oprește-te! M-am chinuit să vorbesc printre râsete, nu mai pot să respir, am râs și mai tare când am dat de ochii săi. Pe buze îi juca un rânjet superior.

- Doar dacă mă lași să dorm aici! a spus, încruntat.

Eram atât de veselă, încât nu am realizat ceea ce făcuse el pentru mine. Nu conștientizasem că felul în care se comportase Max fusese pentru a-mi distrage atenția. Știa cât de măcinată trebuie să fi fost de gândurile legate de Reddie și de tata, încât nu găsise altă modalitate de a mă scoate din acea zonă întunecată decât prin a-și folosi talentele ascunse, și acelea ar fi gâdilăturile sale fermecate.

L-am privit cu colțul ochilor. Nici până în momentul de față nu am descoperit motivul pentru care Max încă îmi e alături. Însă mi-aș dori să nu existe unul anume. Mi-aș dori să îmi fie alături, dar nu așa cum i-ai fi alături unei poveri - pentru că te simți obligat de circumstanțe. Mi-aș dori să îmi fie alături pentru că ăsta îl ajută și pe el - nu doar pe mine - să iasă din stările care îl acaparează deseori.

Mi-aș dori să nu existe niciun alt motiv.