— Scumpo, o aud pe mama din hol, de unde lua ultimele bagaje, pentru a le căra la mașină. Suntem gata!
                Mă ridic de pe scaun, îmi așez geanta pe umăr și plec. Spre Marea Britanie. În insula Tristan da Cunha. O insulă dată naibii. Nimeni nu a auzit vreodată de ea, nici măcar tata, până să descopere internetul. Într-o zi, când am venit obosită și stoarsă de viață de la liceu mi-am găsit tatăl navigând pe internet. Apăsa fiecare reclamă, fiecare avertisment care îi apărea și așa a descoperit minunata insulă Tristan da Cunha. Și mulți, mulți viruși. Dar asta e o problemă doar pentru mine și Leo. Leo e un fel de prieten de-al meu. Și prin „un fel de" mă refer la genul de prietenie în care ne ajutăm reciproc - așteptând ceva în schimb, bineînțeles - și atât. Nu vorbim la școală, nici când ne vedem pe stradă. Doar prin mesaje, atunci când avem nevoie de ceva.
                Și pot admite cu tristețe că ăsta e singurul tip de prietenie pe care-l am cu cineva din acest oraș aproape străin. Aproape. Căci mi-au ajuns trei săptămâni pentru a găsi toate librăriile, cafenelele și locurile cu iarba verde, unde mă pot relaxa.
                Mama mă așteaptă în fața mașinii cu un zâmbet de „Te vei distra!", ca de obicei. Mama e cea mai optimistă persoană pe care o cunosc. Dar cred că asta se trage de la locul ei de muncă, grădinița Zâmbărici. Da, chiar ăsta e numele grădiniței. Mama zâmbește mereu, spre deosebire de tata, care e cel mai fericit în serile de sâmbătă, când pe televizor se dă un serial foarte, foarte vechi la care se uitau bunicii mei. Poate că îi amintește de copilărie.
               — Ești gata pentru distracție, Iris? strigă mama, ridicându-și mâinile deasupra capului și mișcându-le haotic.
               Poate că mama uită că nu sunt unul dintre copilașii de la grădiniță. Mă privește în ochii mei violet, o culoare pe care un om normal nu ar avea-o, de parcă tocmai aștepta să plâng și să fac pe mine, ca cei de care are grijă.
                — Iei! fac eu fără vlagă, pășind pe alee.
                Nu mă înțelegeți greșit, vreau să merg acolo - bine, poate nu chiar acolo -, dar am un presentiment rău în legătură cu excursie. Și le-am spus și lor, dar nu au vrut să mă asculte.
                Mama mă privește dezamăgită, lăsându-și mâinile să cadă pe lângă corp și intră în mașină. Trag aer în piept și deschid portiera, rugându-mă mintal să nu avem nicio problemă pe drum.
                Conform GPS-ului, suntem la câțiva kilometri distanță de aeroport. Până acum totul decurge bine, contrar nodului mare pe care îl am în stomac de când am urcat în mașină. Nu am putut să mănânc nimic atunci când am oprit la o mică benzinărie ce servea niște alimente de patiserie care, după cum ziceau angajații, erau proaspete, deși mă îndoiam de asta.
                Pe când mama mă liniștește, spunându-mi că vom ajunge imediat și că îmi va plăcea la nebunie, nodul din stomac se accentuează în toate colțișoarele corpului, făcându-mă să mă cutremur. Tare. Totul fusese conform planului tatei: un drum cu piese vechi pe fundal, glumele sale zilnice, zâmbetele mamei, dormitul meu...
                Până când nimic nu mai e.
                Totul se întâmplă prea repede.
                Tata își întoarce privirea spre mine, la fel ca mama, fiind îngrijorați pentru mine și neștiind ce să facă. Continui să tremur de parcă am o criză de epilepsie, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat. Apoi tremurul dispare brusc. Ceva dinăuntrul meu mă face să-mi mijesc ochii oribil de mult în gol. Apoi, de parcă nimic din aceste lucruri nu s-a întâmplat, vocea mea calmă spune:
                — Accident.
                Când însfârșit simt că pot respira, trag aer cu nesaț, în timp ce clipesc des. În timp ce îmi plimb privirea impacientată de la mama la tata, îmi zăresc reflexia în oglinda retrovizoare. Pupilele îmi sunt dilatate ca naiba, violetul irișilor mei e mai violet ca niciodată, iar pielea mea are o strălucire rozalie pe care am văzut-o numai în filmele Twilight. De parcă cineva aprinsese un bec înăuntrul meu.
                Îmi dau seama de ce am spus înainte și strig de data asta, fiind sigură pe instinctele mele:
                — Accident!
                Dar e prea târziu.
                Mașină se oprește brusc în fața unei treceri de pietoni, tata virează și mai brusc spre stânga și totul e în ceață. Am simțit, pentru o milisecundă, o durere în umăr. Apoi capul îmi cade pe umăr. Ochii mi se închid și deschid încet. Tot ce văd sunt două corpuri pline de sânge, fără viață. Și apoi nu mai văd nimic.