— Atunci de ce te-ai prefăcut că nu mă cunoști? De ce îți ascunzi ochii? De unde naiba îi cunoști pe Estelle și pe Edgard? Cum ai intrat în casa mea? Și ce vrei de la mine?
                El stă liniștit pe banca din grădină, în timp ce eu mă tot învârt prin fața lui, punându-i întrebări.
                — E complicat și ia mult timp. Timp de care noi nu dispunem.
                Îmi ridic sprâncenele.
                — Noi? Eu am cât timp vreau.
                Continuă să dea dezaprobator din cap.
                — Dacă spui că ai timp să fii luată și apoi torturată de niște ființe oribile, fă cum crezi. Dă-o-nainte! făcu el un semn liniștit cu mâinile.
                — Torturată? îl întreb cu o voce de copil răzgâiat.
                Își pierde răbdarea, iar asta e clar.
                — Da, Iris, torturată! strigă și se ridică de pe bancă. Așa că dacă vrei să mai trăiești, hai cu mine!
                Mă încrunt. Nici nu știu dacă spune adevărul. Nici nu am de unde să știu. Dar... nici nu îl cunosc pe C!
                — Nu mă duc nicăieri cu tine! țip, așezându-mi mâinile în șold.
                Și fără niciun cuvânt, el pleacă.
                

              Trecură câteva zile fără să fiu luată și torturată de niște ființe necunoscute. Nici acum nu mă pot gândi la astfel de lucruri, care sună atât de nebunești! Nu l-am mai văzut pe C din acea seară. Poate că a plecat în acel loc în care zicea că mă duce și pe mine. Dar nu mă interesează!

                Nimic din ce s-a întâmplat sau din ce a spus el nu e adevărat, iar doctorul mi-a spus asta foarte sigur pe el. Iau câteva pastile pe zi, pastile despre care doctorul mi-a spus că sunt potrivite pentru tipul meu de problemă, de care numai bunica știe. La naiba, acum chiar sunt ca acei oameni pe care-i văd în vizitele mele!
                Mă ridic din pat, amețită, de parcă nu am dormit toată ziua și cu burta goală. Simțeam o durere uriașă în stomac semn că am nevoie de hrană. Ajung în bucătărie, deschid frigiderul și sunt gata să mă dau cu capul de pereți. Frigiderul mi-e aproape gol. De fapt, gol dacă nu pui la socoteală o salată pe care mi-am făcut-o acum câteva zile și care acum arată a orice, numai a mâncare nu. Mă întorc spre geam și oftez, văzând că e seară. Da, mi-am făcut un obicei foarte bun să dorm ziua. Sau când vreau. Apuc salata și o arunc la gunoi, lăsând bolul în chiuvetă. Îmi târâi picioarele până în dormitor, mă schimb leneșă și pornesc spre magazin. 
                Mă plimb printre rafturi, apucând orice m-ar putea ține în viață câteva zile fără să fiu nevoită să ies din casă, iar în câteva minute coșul meu e plin. Ajung la casă și îmi ridic privirea spre casier.
                — Nancy? întreb gâtuit.
                Femeia îmi zâmbește drăgăstos și dă din cap.
                — Bună, Iris! mă salută fericită.
                Continui să mă încrunt. Nancy a fost o prietenă foarte bună a mamei, dar a plecat din oraș cu câteva săptămâni înainte de accident. De ce cred că ea habar n-are de ce s-a întâmplat?
                — Cum mai ești? Mama ta? Ați fost în acea insulă? continuă să mă bombardeze cu întrebări. Știu cât de mult voiați să mergeți. Sper că v-a plăcut!
                Iau o gura mare de aer și așez coșul pe bandă.
                — De fapt, noi-
                Toate persoanele din magazin își întorc privirea spre parcare, de unde se aud înjurături, de parcă cineva ia parte la un joc de wrestling în parcarea magazinului. Nancy își cere scuze față de mine și pornește cu pași alerți spre ieșire, bolborosind cuvinte numai de ea înțelese. Pornesc pe urmele ei și ies în parcare, unde o adevărată scenă de luptă se dă în fața mea.
                Un bărbat înalt, brunet este deasupra unui alt bărbat cu un tenul bolnăvicios, poate chiar verde, îmbrăcat în negru. Nancy încearcă să îi despartă pe cei doi țipând la ei, amenințându-i că avea să cheme poliția, dar niciunul nu o auzea. Oamenii ies din magazin, iar unul dintre ei, care pare a fi un polițist, doar că fără uniformă, îl trage pe cel brunet deoparte. Când cel cu ten ciudat simte că e eliberat începe să fugă, de parcă viața lui conta pe asta. Și cred că așa era. Nimeni nu mai putea să îl prindă.
                Îmi întorc privirea spre celălalt și îmi simt inima tresărind puternic. Cel brunet era C! Dumnezeule! Când credeam că am scăpat de el.
                 — C! strig deodată cu Nancy.
                Capul îmi țâșnește în direcția ei, cu o privire încruntată, la fel ca a ei.
                — Îl cunoști pe nepotul meu? mă întreabă ea, în timp ce bărbatul care îi despărțise îi vorbea pe un ton dur lui C.
                Dau din cap buimacă.
                Totul e atât de neclar în legătură cu C!
                După ce toată lumea se retrage, anunțați de polițist că totul e în ordine, Nancy îl țintește pe C cu o privire dură. Cei trei, C, Nancy și polițistul au o discuție lungă, timp în care eu stau stânjenită în fața magazinului cu mâinile în buzunare. Până când C mă observă. Îi mai spune ceva polițistului, cred că îi mulțumește și pornește în direcția mea.
                — A fost unul dintre ei, nu? îl întreb, continuând să întorc problema pe mai multe părți.
                C mă privește compătimitor și dă din cap. Își așează mâinile pe umerii mei, fixându-și privirea în ochii mei.
                — Acum ești gata să vii cu mine?
                Expir zgomotos, știind câte dreptate a avut.

                Intru în casă urmată de C, care se așează pe canapea.
                — Cum... adică, cum s-a întâmplat?  îl întreb, încercând să-mi păstrez calmul.
                C se face confortabil și privește în jur.
                — Te căuta pe tine. Ai avut noroc că eram acolo ca să te salvez.
                Eroul meu!
                Mă încrunt.
                — Dar de unde știi unde eram? îl întreb suspicioasă, iar el păstrează tăcerea. M-ai urmărit! țip ofensată.
                Se ridică, încercând să mă înduplece, în timp ce ia o gură mare de aer. Poate că e obosit sau poate că eu îl obosesc, dar am nevoie de răspunsuri.
                — Dacă nu eram acolo, acum probabil erai ori moartă, ori cu degete lipsă.
                — Ce vor ei de la mine? Și cine sunt ei? îl întreb confuză, prăbușindu-mă în fotoliu.
                C expiră aerul zgomotos, după care se așează într-o poziție care spune „stai jos, vine o poveste".
                — Ai puteri. Nu poți nega asta. Iar puterile tale au fost localizate de dușmanii noștri. Și-
                — Pe tine de ce nu te-au localizat? îl întrerup. Și tu ai puteri. Nu poți nega asta, îl imit.
                Își dă ochii peste cap.
                — Pentru că eu nu sunt un începător ca tine. Știu să-mi ascund puterea. Acum taci! Trebui să-ți spun cât de multe pot și să plecăm.
                Dau din cap afirmativ, deși în gând mă gândeam la multe metode în care îl pot înjura.
                — Tu ai primit acest dar de la un zeu, iar cei din Casa Zeilor încă se chinuie să afle care zeu a încălcat înțelegerea și de ce. Aici ești un pericol și pentru oameni, dar și pentru tine. De asta trebuie să ajungem cât mai repede în Casa Zeilor, unde Xanodur va spune ce e de făcut cu tine.
                Mă așez mai bine în fotoliu, dezumflându-mă complet.
                Mă chinui să par puternică când văd privirea aceea în ochii lui. O privire plină de compasiune, de parcă aș fi un cățeluș lovit. Aceeași privire pe care o tot văd și revăd de la înmormântare.
                — Care-i treaba cu C? încerc să par detașată.
                — Numele meu e Cosmo, răspunde puțin nedumerit. Am presupus că un astfel de nume va fi mai ușor să treacă prin mințile oamenilor.
                Da, pentru că toți oamenii normali au un prenume format dintr-o literă.
                — Atunci e timpul să mergem! declară el, ridicându-se și pornind spre ușă.
                Văzând că nu mă ridic se întoarce încruntat.
                — Haide, Iris! Am discutat problema.
                Dar eu continui să stau tolănită în fotoliu, simțindu-mi capul zvâcnind din cauza lucrurilor pe care tocmai le-am aflat. Dumnezeule! Erau atâtea chestii care nu-mi erau clare! Dar singurul lucru la care mă gândeam era...
                — Ce legătură ai cu mătușa Estelle și familia ei? îl întreb aspru., dar calm, privind peretele camerei.
                El expiră zgomotos și revine la locul lui de pe canapea.
                — Iris... îmi folosește el numele ca pe o scuză.
                Îmi închid ochii, strângându-i.
                — Ce legătură ai cu familia mea? îl mai întreb o dată accentuând fiecare cuvânt.
                Poate mătușa Estelle nu e cea mai bună mătușă, dar ea și familia ei e tot ce mi-a rămas, alături de bunica.
                Cosmo privește în podea, strângându-și mâinile în pumn și desfăcându-le constant.
                —A trebuit să-i fac să simtă că sunt un vecinul lor. Îmi pare rău! își ridică privirea, fixând-o într-a mea. Chiar îmi pare rău, Iris! 

                — Și Nancy? 

                Își mijește ochii.
                — Nancy... A trebuit să o fac să simtă și ea că sunt parte din viața ei.
                Atât mi-a trebuit. Sar de pe fotoliu, trimițându-i săgeți din ochi.
                — Ești nebun?! Ai făcut-o pe femeie să simtă că ești nepotul ei! spun cu accent pe cuvântul „să simtă", făcându-l să sune fals. Mi-ai făcut familia să simtă că ești prieten cu ei, când tu nici nu știu dacă ești din lumea asta! Xano ăla te-a pus să faci asta, nu? Lucrurile pe care le-ai făcut sunt departe de orice comportament uman, asta dacă ești om! Orice ai fi, ești o mizerie! Te-ai jucat cu mintea unei biete femei care nici măcar nu știa că... las lacrimile să iasă, dar continui să țip, eliberându-mă de multe luni pline de durere. Ea nici măcar nu știa că prietena ei din copilărie e moartă, închei în șoaptă, simțindu-mi lacrimile sărate căzându-mi pe față.
                Ceea ce Cosmo a făcut, jucându-se cu mintea unor oameni nevinovați și făcându-i să creadă cea total greșit, e ceva grav. Dar nu la fel de grav ca pierderea unei întregi familii într-un accident. Iar el își dă seama de asta. Își dă seama că, într-adevăr, nu eram atât de supărată pe el, ci doar așteptasem un motiv pentru care să dau tot afară din mine. Tot ce am ținut înauntru mult timp. Și, credeți-mă, mă simt atât de bine că m-am eliberat și că el și-a dat seama de adevăratul motiv al semi-crizei mele.
                — Iris, îmi șoptește numele, în timp ce își pune brațele în jurul meu și îmi mângâie părul. Familia ta, cât și Nancy, sunt bine. Au uitat până acum sigur că au întâlnit vreun C. Liniștește-te.
                Tocmai îl insultasem. Și el, totuși, continuă să mă țină în brațe.
                — Iris, trebuie să plecăm, îmi șoptește în apropierea urechii. Acum.