— E bun, se trezește Willis să spună, în timp ce gusta din cartofi.
                Estelle îl țintuiește cu o privire plină de autoritate.
                — Willis, nu e frumos! Nu poți mânca când Iris nici măcar nu s-a așezat la masă!
                Zâmbesc cu spatele la ei, în timp ce umplu farfuriile. Willis are multă dragoste din partea părinților. Aveam și eu. Dar nu mi-am dat seama de asta numai după ce i-am pierdut. Iar pierderea e mai grea decât orice ceartă cu părinții.
                Așez farfuriile pe masă, urmărindu-i privirea lui C. Și el, totuși, e nemișcat. Mă așez și eu la masă, așteptând ca mătușa să guste. E prima oară când gătesc ceva asemănător și sper că mi-au ieșit bine, deși îndemânarea mea e cam praf.
                — Mmm, face Willis, închizându-și ochii. Sunt bune, Iris!
                Zâmbesc mândră spre cei de la masă.
                — Sunt doar niște aripioare de la magazin, Willis, îi spun lui, dar propoziția mea e îndreptată spre C.
                Îmi întorc privirea spre el. Tot nimic. Continua să mănânce de parcă nici nu își amintește. Și din nou mă întorc la gândul că am probleme serioase.

                — La revedere! Noapte bună! îi salut pe cei trei membri ai familiei, făcându-le cu mâna în timp ce părăsesc cu mașina aleea casei.
                Din ce am înțeles, C are o cameră închiriată la un hotel din apropiere, iar cum terminasem de mâncat, își luă la revedere și plecă. Nu mi-a spus mie, personal, nimic toată seara. Se purtase de parcă nu ne-am fi întâlnit, de parcă eu nu aș fi fugit de el ca ultima psihopată.
                Dau dezamăgită de mine din cap și intru în casă, unde adun resturile de pe masă și mă așez pe canapea. E trecut de ora zece cu mult, dar mie nu mi-e somn. Schimb programele TV-ului dar fără să găsesc ceva interesant. Până la urmă, las pe un canal de muzică, cu jazz pe fundal. Cred că e jazz. Mă ridic, aranjez pătura cu care mă înveleam, căci serile de vară sunt cam răcoroase pe aici și pornesc spre bucătărie, pentru un pahar cu lapte. Laptele ar trebui să mă ajute să dorm. Deschid frigiderul, căutând sticla de lapte pe care am cumpărat-o azi, dar nu o găsesc. Ce am făcut cu ea? Închid ușa frigiderului și sar în spate câțiva pași, lipindu-mi spatele de tejghea.
                — Ce n-
                Sticla de lapte levitează. În aer. Deasupra mesei. Fără nimic sub ea.
                Privesc cum sticla continuă să zboare, înaintând încet spre mine. Când e la câțiva centimetri distanță de fața mea, capacul îi zboară și e gata să se verse pe mine, când... puf! Cade pe jos, iar laptele se scurge e podea, lovit de tigaia din mâna lui C.
                — Ce naiba?! strig, încercând să mă îndepărtez de lapte și de C, care era la câțiva centimetri distanță de mine.
                — Iris! strigă și C, în urma mea, dar nu mă opresc.
                Pornesc spre ușă, pășind pe betonul încă cald de la soare în tălpile goale. Nu știu unde să mă duc, mai ales desculță, așa că o iau spre grădina din spate. Dar nici bine nu ajung la poarta care dă în grădină, că în fața mea un metru și nouăzeci de C se postează autoritar.
                Îmi ridic sprâncenele, mijindu-mi ochii. Cum a putut ajunge atât de rapid până aici? Nici nu l-am auzit alergând.
                — Dacă ești vreun vampir din-
                — Nu-s.
                Și nu am mai spus nimic. Doar îi privesc pieptul ridicându-se la nivel cu ochii mei și căzând.
                — Tu nu trebuia să fii la...?
                Își coboară privirea și mă privește în ochi, dând dezaprobator din cap.
                — O sticlă de lapte a zburat spre tine gata să se verse, iar pe tine asta te interesează?
                Ridic din umeri. Mă simt normal, deși nu ar trebui după ce s-a întâmplat. O parte din calmul lui mi s-a transpus mie, se pare.
                Am învățat să înlocuiesc lucrurile importante cu nimicuri. Nu doare atât de tare.
                Și dintr-odată îmi amintesc că el e tipul din magazin cu ochi ciudați și fac un salt în spate, păstrând distanța.
                — Am văzut, îi spun amenințător, deși nici eu nu sunt sigură ce am văzut.
                C își coboară privirea și se încruntă la picioarele mele. Oh, da. Sunt încă desculță.
                — Hai să vorbim în casă, propune, pornind spre ușă, fără să-mi aștepte răspunsul.
                Stau puțin pe loc, apoi o apuc la fugă, în spatele lui. Mă postez și eu cum a făcut el, în fața lui.
                — Nu! îi spun clar. Tu nu mai intri acolo!
                Se arată vizibil rănit de ceea ce îi spun.
                — Nu pot să te las! mă simt eu nevoită să îi explic. Ți-am văzut ochii, spun mai încet, coborându-mi tonul vocii. Și de când ai apărut, văd lapte plutitor. Sunt nebună, rostesc greu.
               Trec secunde grele în care chiar mă gândesc că sunt nebună. Și totuși nu-mi vine să cred. Nu-mi vine să cred că sunt ca acei oameni peste care dădeam zi de zi când mergeam la doctor M.
                — Nu ești.
                Îmi ridic privirea rapid privindu-l în ochii... albaștri! La naiba! Ce se întâmplă? Îmi cobor privirea spre mâna lui, unde văd două mici fâșii maro. Lentile de contact.
                — P... Poftim? întreb cu un nod mare în gât.
               Își ridică și el privirea, fixând-o în ochii mei. Corpul meu tremură, dar nu atât de tare ca în acea zi. Fiecare părticică din corp simte intensitatea privirii lui. Albastrul se accentuează și se accentuează tot mai mult, dacă e posibil. Îmi simt ochii mijiți de parcă pupilele mele dilatate nu mai au loc. Cumva, îmi văd reflexia în ochii lui. Aceeași privire sălbatică pe care amândoi o împărțim.
                — Tot ce vezi e adevărat, Iris.