Mi-a luat mult să mă obișnuiesc. Mai mult de un an. Sau mai puțin. Nici nu sunt sigură, dar știu că am împlinit deja optsprezece ani. N-a fost mare lucru. De fapt, nu a fost nimic, căci nu am lăsat pe nimeni înafară de bunica mea să intre în casă.
                — Am iubit-o nespus pe mama ta, îmi spune bunica în timp ce spală vasele. Uneori, se întoarce ea spre mine zâmbind peste umăr, îmi spuneam că mama ta e prea bună pentru fiul meu.
               Am o privire încruntată. Iar bunica a văzut asta, căci dă dezaprobator din cap. Nu știu cum mai poate să zâmbească după ce ei au murit. Iar tricoul ei albastru deschis cu gulerul în „v" și pantalonii scurți galbeni nu arată deloc că de curând i-a murit fiul. Iar eu nu știu dacă mă deranjează asta. Nu e ca și cum e vina bunicii că ei au murit.
               — Iris, spune în timp ce oprește apa de la robinet și se așează pe scaunul din fața mea, ștergându-se pe mâini. Știu că te doare. Și pe mine mă doare. Dar va trece. Poate nu de tot, dar va trece.
                Îmi mușc buza de jos, chinuindu-mă să nu plâng. Mi-am promis că o las mai ușor cu lacrimile. Am spus și că voi mânca mai mult, dar nu pot să mă țin de toate promisiunile.
                — Da, dar... încep, dar glasul mi se frânge, de parcă nodul din gât, de care nu am scăpat de atunci nu mă lasă să vorbesc.
               Bunica îmi zâmbește compătimitoare și îmi prinde mâinile într-ale sale.
                — Poți să zâmbești. Nu îți interzice nimeni. Nimeni nu spune că nu mai poți să faci nimic din ceea ce ai făcut împreună cu părinții tăi, Iris. E cursul vieții. Trăiește-ți viața.

                Trăiește-ți viața. Trăiește-ți viața. Trăiește-ți viața.
                Asta am auzit în ultimele luni ale vieții mele. Nu e ca și cum nu o fac. Mergeam la cursuri, acum e vară. Citesc, mănânc, mai ies prin oraș - singură -, m-am mai întâlnit cu Leo de vreo două ori, pierd ore în șir pe laptop. Fac ce ar face orice persoană normală cu părinți sau fără.
                Mă ridic din pat, împleticindu-mă până la baie. Îmi ud fața, apoi îmi privesc reflexia în oglindă. Am aceeași ochi de culoare violet care mi-au adus comentarii urâte ani întregi de școală. În fiecare dimineață când mă privesc în oglindă, mă aștept să văd aceeași privire sălbatică, nestăpânită, cu pupilele dilatate pe care am văzut-o în acea zi. Dar, din fericire, nu am avut parte de astfel de incidente. Încep să cred că a fost totul un vis sau, după cum mi-a spus doctorul M., este doar o cale de vindecare și de justificare a accidentului dată de creierul meu.
                Îmi schimb hainele în niște pantaloni de trening și un maiou simplu și cobor în bucătărie. Îmi pregătesc micul dejun, un mic dejun departe de cel pe care mi-l făcea bunica în diminețile în care era aici. Ea locuiește la vreo trei ore de aici, iar atunci când vine pe la mine, stă câteva zile. Și în acele zile, am reușit să ne apropiem.
                Pun vasele în chiuvetă, îmi încalț teneșii și ies pe ușă. În fiecare sâmbătă alerg, doar din lipsă de ocupație. Când piesele din playlist se termină, îmi bag căștile în buzunar și pornesc încet spre magazin. Am rămas fără lapte și cereale, dar pe lângă asta trebuie să iau niște băuturi și ceva special de mâncare pentru cină, căci sora mamei vine în vizită. Adică, cum îmi place să îi spun eu, „verificare". Vrea să vadă dacă totul e bine, dacă mănânc, dacă nu m-am apucat de băut sau nu cumva mă sinucid. Data trecută când mă vizitase, fuseseră trei zile ciudate rău; în fiecare zi îmi dădea sentimentul că ea crede că mă tai sau ceva asemănător.
                Pășesc în magazin și o iau spre raionul cu cereale de unde le iau pe cele cu caramel, apuc din mers o sticlă de lapte de la frigider și mă opresc în fața raionului cu carne, punându-mi brațele în șold.
                — Aripioare.
                Tresar și îmi întorc privirea spre dreapta mea, unde un tip bine făcut, cu păr negru se holbează la mine. Mă aștept să văd o tresărire sau o mutră de mirare atunci când privirea îi cade asupra ochilor mei, dar nu se întâmplă nimic. Chiar cred că începe să zâmbească la vederea lor. Spre deosebire de ceilalți oameni, care își ridică sprâncenele, își mijesc ochii și după zâmbesc fals. Toată lumea face același lucru.
                — Poftim? îl întreb, punându-mi mâinile pe coșul de cumpărături.
                Zâmbetul lui se mărește. Mă mai privește o dată în ochi și se apleacă, apucând o tavă din frigider. Aplecat. Cu o margine a tricoului ridicată. Cu o mică parte din „v" la vedere. Am pășit în spate, încercând să nu mă mai holbez.
                De când cu accidentul, nu mi-a mai stat mintea la băieți. De fapt, nu mi-a mai stat mintea la nimic înafară de cum să-mi ocup timpul cu activități banale. Și acum... parcă o bucată din mine ce a fost acoperită iese la iveală. Hormonii.
                — Aripioare, îmi spune și întinde tava spre mine. Sunt cele mai bune și cele mai proaspete.
                Îmi ridic privirea spre el, poposind-o asupra ochilor lui. Erau albaștri, dar nu erau albaștri ponosiți, ci albaștri celest dus la extrem. Parcă sclipeau. Parcă... parcă înăuntrul lor era aprins un bec.
                Îmi simt ritmul cardiac crescând. Apuc rapid tava, o arunc în coș și mă îndepărtez, aproape fugind spre casier. Am mai simțit asta în mașină, înainte de accident. Și ochii mei aveau parcă un bec înăuntrul lor.
                Pe tot drumul spre casă fug, fiind cu ochi-n patru după orice persoană cu ochi ciudați. Ajung acasă și încui fiecare ușă care dă din exterior în interior. Las alimentele în frigider și mă liniștesc. Ochii lui sclipeau. La fel cum au făcut ai mei. Poate chiar s-a întâmplat să am o viziune - cum a glumit mătușa atunci când i-am spus de ce am simțit - înainte de accident. La naiba, puteam să îl previn! Puteam să fac ceva. Dar eu nici nu știu dacă acum gândesc limpede sau creierul meu chiar o ia razna.

                Spre seară, când cina e gata, iar casa e curată, aud soneria. Îmi pun fața de „nu mă tai și nici nu beau" și mă grăbesc la ușă. După ea patru persoane mă privesc. Nu două, patru. Mă încrunt vizibil, în timp ce îi las să intre. Mătușa Estelle, mereu îmbrăcată elegant cu soțul ei, Edgar intră primii, urmați de fiul lor, Willis, în vârstă de șase ani și de... Dumnezeule! Tipul de la magazin.
                Încerc să mă stăpânesc și să nu fug din nou. Acum avea alte haine pe el, dar sunt total sigură că e cel de la magazin. Și totuși, el nu dă semne că m-ar fi văzut vreodată.
                — Bună, scumpo! mă salută mătușa Estelle, îmbrățișându-mă și sărutându-mă pe ambii obraji.
                Îi zâmbesc cât de bine pot, apoi îl îmbrățișez și pe Edgar. Îl salut pe Willis cu o mână deasupra frunții, cum fac militarii, știind cât de mult îi plac lucrurile ce țin de ei. Apoi mă opresc cu privirea pe ultima persoană din casă și zâmbetul îmi dispare.
                — Oh, da! face Estelle și se apropie de mine. El e C. Este vecinul nostru. A venit cu noi, fiindcă vrea să-și ia o casă aici.
                Când își aude numele - format dintr-o singură literă - C îmi zâmbește privindu-mă cu ochii lui... căprui?! Dumnezeule! Ori el poate să-și schimbe culoarea ochilor ori sunt eu nebună. Îl văd zâmbind amuzat, de parcă îmi citise gândurile.
                Sunt nebună, clar.