Se uită la mâna mea ce o strange pe a lui. Poate că a fost prea mult pe ziua asta. Poate trebuia să ne cunoaștem pe parcurs, puțin câte puțin. Am grăbit ceva ce nu știam că nu vreau să descopăr. Ceva ce mintea mea nu poate stăpâni și învinsă, întoarce totul în defavoarea mea, oferindu-mi o realitate distorsionată.

Trebuie să aflu.

- Blake...

- Da, Tara?

Privirea mă arde și simt cum furtuna lui se extinde în exterior din cauza mea. Nu știe ce a zis greșit, eu știu. Dar poate e doar în mintea mea. Mintea mea ce mă izbește într-o încercare de dominare.

- Tu de ce vrei să fim împreună? întreb cu o voce mult prea stinsă pentru mine.

Durerea din interior mă rupe. Mă sfâșie precum ghearele unui pantere ce se afundă în carnea fragedă a prăzii. Îmi vine să-mi rup pieptul și să-mi țin inima în mâini, pentru că eu tocmai am pus o întrebare ce nu trebuia pusă, iar ea are nevoie de protecție. Am încurcat atât de mult ițele destinelor noastre cu propria mână. Pe răspunderea mea. Dar curiozitatea morbidă de a afla mă îngenunchează.

- Ce întrebare e asta, Tara? Vreau să fim împreună pentru că asta vrea sufletul meu. Asta vreau eu.

Declarația lui mă lovește și mai mult. Sufletul vrea ce a pierdut, ce nu a avut niciodată, ce nu a putut salva. Lacrimile mi le țin între gratiile ochilor. Genele îmi sunt încărcate și sunt gata să lase picurii sufletului afară. Plămânii nu știu ce rol mai au. Nu simt lipsă de aer, nu simt dorința de a expira. Iar buzele parcă îmi sunt conectate la o minte dominată de a-mi face rău.

- Tu vrei asta sau sufletul tău rănit de ignoranța tinereții?

Godiva plânge, nu-l poate controla pe Eros. Îl ține de hățuri și el se zbate, se ridică pe două picioare. Furtuna vine în sufletul meu și eu sunt singura vinovată. Sunt vinovată de tristețea la care am răpus-o, tocmai pe ea, care încearcă din răsputeri să îmi găsească fericirea. Eu și gura ce vorbește fără rost.

Mă uit la Blake ce mă privește fără să clipească. Am declanșat o implozie ce mă înghite și nu mai am cum să repar ce am dărâmat. E modul meu barbaric de a-mi distruge propria fericire, îmi execut propria autopsie pentru a fărâma ultima granulă de bucurie. Totul din pura mea curiozitate de a afla ceva.

Ce-ai făcut, Tara?

- Poftim?

Unde e Blake? Vocea lui calmă, caldă? Ce-am făcut? Mintea mi-o ia razna. Mă sufoc în propria vină, mă cuprinde monstruos. Nu-mi înțeleg trupul și nici mintea. Am întins un pod de frânghii între noi și i-am tăiat capetele spre mine când a ajuns la mijlocul distanței. Și lumea mi se învârte în jur obsesiv. E propriul meu coșmar.

- Sunt o depresivă atât de fucked up, încât mă sabotez la fiecare pas fără să-mi dau seama. Cine m-ar vrea?

Dar de fapt, nu el era la mijlocul distanței, ci eu. Eu cad și mă scufund.

- Tu doar asta ai reținut din tot ce ți-am zis până acum? Vocea lui rece se lovește de mine, un singur cuvânt în plus și cad în propria mea groapă.

Nu îmi ușurez deloc situația, ci mă complac de parcă nu aș avea pentru ce să lupt, și Godiva plângând, Eros nechezând, nu sunt deloc în favoarea mea.

- Vorbește cu mine, Tara!

Cuvintele lui sunt mai calde. Dar tocmai ce am pornit tornada în mine și îl voi afunda în negura vântului.

Bătăile din ușă mă panichează și mai tare. Aș vrea să-i spun că de fapt e mintea mea bolnavă. Dar atunci aș fi și mai distrusă în ochii lui.

Nu am chef de cine e la ușă, nici nu mă interesează. Doar vreau iar liniște. Vreau să simt altceva decât tot amalgamul ăsta de lucruri negre din interior.

- Mintea mi-o ia razna, trebuie să rămân puțin singură, îi spun uitându-mă într-o parte.

Aceiași gură pe care nu o pot controla, vorbește fără voia mea și mă trădează în cel mai urât mod. Îmi expune criza interioară și arată că mă lupt în ape învolburate.

Mâinile lui care adineauri mă cautau, voiau să mă cuprindă, stau acum inerte pe lângă corpul lui. Brațele lui în culori și venele care până acum jumătate de oră pulsau viață, s-au stins sub privirea mea. Aș fi putut să tac și să nu-i cer să-mi spună, ar fi fost aceiași durere, iar el avea să se complacă într-o poveste trăită doar de el.

Nu-l lăsa să plece, Tara! Vei regreta... Îmi spune Godiva înfrântă.

Bătăile din ușă au încetat. Nici nu știu când. Aud doar cărămizi cum se clădesc în jurul meu lăsându-mă fără lumină. Răcoarea minții mele îmi paralizează tot corpul.

- Vrei să plec? mă întreabă resemnat.

Nu, nu vreau să pleci. Vreau să mă asiguri că totul e doar în mintea mea. Să-mi spui că totul va pleca cu vântul care bate. Să nu mă lași în furtuna asta care s-a pornit în mine și o văd și afară în calmul din jurul meu.

Mă lupt cu mine în interior. Am nevoie de aer. Trăiesc într-o contradicție totală. Lupta pentru supremație devine periculoasă. Aș vrea motiv să lupt. Gânduri negre și cuvinte fără însemnătate se lipesc de zidurile roșii din jurul meu. Vreau să mă eliberez.

Vreau să mă pierd în ochii lui. Să și-i ridice, să mă încălzească cu focul din ei.

Aș vrea să îmi spună multe.

- Nu vei fi niciodată vindecarea sufletului meu. Vei fi mereu cea care m-a făcut să trec prin foc și gheață, mă ridici în aer și dai cu mine de pământ. Dar când râzi la mizerii haioase fără sens, când dormi, când mă lași cu adevărat lângă tine, atunci îmi găsesc liniștea de care am nevoie cu adevărat. De ce te gândești atât de departe?

Aș vrea să am o explicație, să-i spun că toată viața voi fi acea persoană care are nevoie de confirmări, chiar dacă nu le cer.

- De ce nu vrei să ne găsim liniștea pe care am gustat-o atât de puțin? Și nu ai cum să negi că suntem androginul în persoană. Ce facem noi e mai mult decât dragoste, e perfecțiune.

Am toate confirmările în față, tot ce voiam să aud. Îmi vreau vocea înapoi, vreau să-i spun atât de multe. Să mă pierd în calmul flăcărilor. Să mă încălzesc în privirea lui.

- Lasă-mă să te iubesc, Tara!

Lacrimile îmi plouă sufletul pe obraji, ia-mă în brațe, Blake. Nu mă lăsa în coșmarul ce mi l-am creat când ți-am cerut propria poveste. Sunt o carte în fața ta și vreau să mă citești, urmărind rând cu rând fiecare pagină.

Rămânem muți la început de furtună. O furtună rece de primăvară. Norii ne întunecă și ne zgribulesc în vânt.

- Mi-e atât de frică, îi șoptesc.

Am făcut o gaură în închisoarea minții mele. O gaură prin care nu intră decât prezența lui. Mă lupt cu frica și vreau ajutorul lui să mă ancorez de el.

- La naiba cu frica, Tara!

Ce-ai făcut, Tara?