Îmi pare rău că v-am năucit cu notificări. Se mai întâmplă. Citești niște cuvinte, aproape schimbi prefixul, te mai lovește nostalgia, hormoni, suflete goale și iată, se ajunge aici.

Eram pe oase din 2021. Nu. Nu mă fac ortoped. N-am eu atâta forță. Dar parcă inimile gem altfel. Inimi de copil? Ce-aș vrea să le regăsesc. Ce-aș vrea să le pot repara. Să dau timpul înapoi, să mai fac una să bată. Două, de fapt, dacă număr mai bine. Nu întreba.

Ce a fost proiectul ăsta și de ce sunt brusc capitole noi? Bănuiesc că a fost așa, o incursiune stângace în viața mea de liceean. Când simțeam că nu știu cine sunt la șiașpe ani sau când m-am îndrăgostit la șaptișpe ani sau când în sfârșit mi-am făcut o idee asupra propriei ființe pe la optișpe și tot atunci m-am și oprit, aproape, din a scrie. Am nouășpe încă și m-am oprit prea mult. Atât de mult timp încât nu mai pornește motorul. E atât de comod și e atât de rece și vreau să pornesc, dar îmi place să nu.

Citesc Contele de Monte Cristo și m-am oprit la intrarea în închisoare. Mi-e frică să descopăr cum se evadează din ea. Poate n-o să-mi placă prețul. În fine, vine sesiunea, a intrat bursa, am câțiva nervi și câțiva bani, îmi cumpăr niște haine cu care să acopăr oasele și-mi trece.

Dar în măduvă încă e frig.

Cum era? La șaișpe nu știam cine sunt, la șaptișpe m-am îndrăgsotit, la optișpe am lăsat prostiile de-o parte.

E nouășpe. Și nu mai știu cine sunt. Ce frumos. La anul, pardon, anul ăsta, mă îndrăgostesc. Abia aștept să fac douășunu.