Întinse coarda arcului, inspirând adânc și se concentră. Stătea pitit după un copac, urmărind cu ochi agili căprioara care păștea liniștită. Dădu rapid drumul săgeții care zbura prin aer, dar, spre nefericirea lui, aceasta nimeri trunchiul copacului de lângă ea.

     Faramir ieși de după copacul de lângă el.

     — Iarăși mâncăm ciuperci.

     — De ce nu tragi tu cu arcul? pufni Falkor. Te pricepi mult mai bine decât mine.

     Fata îl bătu pe umăr și îi repetă din nou:

     — Pentru că trebuie să înveți tu.

     Falkor oftă frânt și o urmă cu pași grăbiți spre conac. Demetrius Baxter era plecat doar de trei zile iar viața lui deja se îngreună. Se obișnuise ca el să vâneze zilnic și să îi întrețină. Acum trebuiau să se descurce pe cont propriu, deși era greu.

                           * * *

     — Scuzele mele, Demetrius, spuse Edward. A trebuit să plec în oraș pentru câteva zile. A intervenit ceva.

     Regele părea relativ calm. Nu îl sufocă de la început cu întrebări despre dispariția lui.

    — Regele meu, începu el, îmi pare rău pentru dispariția neașteptată...

     Edward îl opri cu un semn al mâinii.

     — Știu totul. Mi-a povestit Judith.

    Demetrius dădu din cap aprobator și își scoase de pe deget inelul care avea emblema Maestrului cavaler. Se așeză în genunchi și își aplecă capul dinaintea regelui.

    — Ce crezi că faci, Demetrius Baxter? Nu-mi spune că cel mai de încredere om al meu vrea să mă părăsească.

    Bărbatul își ridică capul, întâlnind ochii regelui care îl priveau mânioși și confuzi.

     — Ulrich e acum Maestru cavaler. Am crezut că...

    — Prostii! pufni regele. De când am auzit că ești în viață l-am scos din funcție.

    Demetrius își puse înapoi inelul pe deget. Oricum jucase la cacealma. Dacă nu își primea înapoi rangul, avea grijă să facă în așa fel încât să-l primească înapoi. Era unica modalitate prin care putea ajunge la rege.

    — Nu uita, Demetrius. Ești unicul om în care îmi pot pune toată încrederea.

                              * * *

    Isaiah Thristan colinda străzile orașului, încercând să găsească mica crâșmă care era ascunsă după un deal. Nicio gardă nu venea pe acolo pentru că era o zonă de obicei periculoasă și bine ascunsă. La o masă mai îndepărtată stătea un bătrân pe care Isaiah îl recunoscu imediat.

    — Roe!

    Omul își întoarse imediat privirea spre băiat. Acesta aproape că scăpă din mână sticla de bere din pricina uimirii. Îi făcu loc lângă el iar Isaiah își trase un scaun la masă. Ceru două beri de la domnișoara care venise să îi ia comanda, punându-i trei monede în buzunarul fustei.

    — Costă doar două, spuse fata întinzându-i moneda în plus.

    — Păstreaz-o. Mai adu-mi o foaie, o pană și cerneală.

     După ce fata aduse cele cerute, Isaiah puse foaia și pana în fața lui Roe, alături de a doua bere. Roe era un om din sat cu care familia Thristan obișnuia să vândă sau să cumpere diferite lucruri. Cu timpul, după ce un vecin își exprimase gelozia și îi spusese regelui că Roe îl denigrase, ceea ce nu era adevărat, a ajuns în temniță, gărzile i-au tăiat limba, au dat-o la câini apoi i-au dat drumul să plece. Bătrânul nu mai avea o fermă, nu mai avea o casă, așa că își petrecea restul timpului din viață prin taverne.

     — Cum o mai duci, prietene?

     Roe apucă pana, o înmuie în cerneală albastră și începu să scrie. Discutară așa vreo jumătate de oră, dar o întrebare de-a bătrânului îi atrase atenția și îl făcu ca aproape să se înece cu berea.

     — Cum adică dacă Falkor a ajuns sănătos acasă? întrebă el.

     Bătrânul începu din nou să scrie.

     — Nu! La naiba, nu știam! exclamă Isaiah entuziasmat. Frățiorul meu e în viață! Pe unde a luat-o, Roe?

     Îi indică cu degetul o rută, spre pădurea întunecată.

     — Mersi, bătrâne. Îți rămân veșnic îndatorat.

     Îl îmbrățișă, apoi își luă haina de pe spătarul scaunului și urcă pe cal.

     Falkor era în viață...

                             * * *

     Regina Judith se plimba liniștită prin grădina ei de trandafiri, udându-i sau tăind buruienile care crescuseră lângă ei. Se gândea la mariajul pe care fiica ei era obligată să îl facă din cauza tatălui ei și la felul în care avea să îi întrerupă logodna. Nu o putea lăsa să treacă prin ce trecuse și ea. Trebuia să îi asigure fericirea întâi, nu doar puterea.

     Din spatele ei se auziră mai mulți pași, iar regina se întoarse, văzându-l pe soțul ei și pe Demetrius îndreptându-se spre ea.

     — Iubito, o salută regele, depunând un sărut pe obrazul ei fin.

     Judith se forță să schițeze un zâmbet. Edward o cuprinse de mijloc, lipind-o de el.

     — După petrecerea din seara asta în cinstea logodnei fiicei noastre vei pleca cu trăsura spre castelul regelui Henry. Demetrius va veni cu tine. Cu el sigur vei fi în siguranță. E cel mai bun luptător al nostru și cel mai de încredere om din regat.

     Judith păru surprinsă. Nu se aștepta ca soțul ei să o trimită undeva departe, noaptea, și mai ales cu un bărbat alături de ea.

     — Eu am să plec acum. Se pare că am găsit un hoț care voia să fugă cu aurul din vistieria mea, râse el, apoi plecă din raza lor vizuală.

     Regina se duse înapoi la trandafirii ei, continuând să îi ude. Demetrius mergea în urma ei, inspirându-i mirosul dulce de trandafiri. Se lăsa seara deja, iar ea era îmbrăcată doar într-o rochie subțire. Se apropia toamna, deci nu mai era atât de cald precum era vara. Înghiți în sec când simți pașii bărbatului în spatele ei. Își frecă brațele în încercarea de a se mai încălzi, iar Demetrius își dădu jos mantia albă cu glugă care avea emblema Maestrului cavaler, rămânând în armură. I-o așeză pe umeri, iar Judith o trase mai aproape, înconjurându-și trupul cu ea și își puse gluga ei pe cap.

     — Mulțumesc, murmură ea.

     Mantia avea mirosul lui împregnat în ea și cu greu se abținea să nu o miroasă.

     Demetrius nu spusese nimic o perioadă lungă, timp în care doar o urmărea cum își îngrijea florile de parcă erau cele mai prețioase lucruri de pe Pământ. Se așeză pe banca de lemn din spatele lui și își rezemă capul în palme. Judith se întoarse și înghiți în sec când observă perechea aceea de ochi întunecați că o priveau atât de intens. Își văzu de treabă, până când se sătură de tăcerea aceea chinuitoare.

     — De ce mai stai aici?

     — Te deranjează?

     — Nu. Adică, n-ai treburi mai importante de făcut?

     — Dar îmi fac treaba. Soțul tău mi-a spus să am grijă de tine.

     Oh. Și ea care credea că stătea din proprie dorință.

     — Nu am nevoie de protecție în propriul regat, se revoltă ea, dându-și gluga jos de pe cap.

     Părul ei șaten părea aproape blond în lumina soarelui care era aproape de a apune. Ochii verzi îi străluceau, făcând-o să pară o adevărată regină.

     Demetrius ridică din umeri la afirmația ei și se întinse cât era el de lung pe bancă, acoperindu-și ochii cu un braț. Ciripitul păsărilor și aerul curat îi provocau somn și era aproape de a adormi. De fapt, nici nu ținea minte ultima oară când dormise cu adevărat.

     — Maestre!

     Bărbatul se ridică furtunos de pe bancă, privind cavalerul care îl striga de repetate ori, speriat.

     — Ce e, Lucas?

     — Cineva a dat foc blănurilor din vistierie. Cred că regele vrea să crape niște capete. Ți-a solicitat urgent prezența.

     O luă la fugă pe urmele lui și abia când dispăru din raza ei vizuală Judith își dădu seama că mantia lui rămăsese pe umerii ei. Și-o dădu jos cu intenția să fugă după el, dar ceva o opri. O duse la nas, inspirându-i mirosul. Mirosea a aer curat și încă ceva plăcut care nu părea un parfum preparat. Era esența pielii lui și mirosea de o mie de ori mai bine decât un parfum. O împături frumos și o duse în dormitorul ei care era separat de cel al regelui. După ce regina îi oferi un băiat și o fată, a decis să doarmă separat și, uluitor, Edward a acceptat. De atunci se culca cu diferite curtezane din regat, dar nu o afecta cu nimic pe ea. Între ei nu mai exista iubire. Sau cel puțin ea nu îl mai iubea.

                            * * *

     — Cine a îndrăznit să facă așa ceva? tună Edward nervos, bătând din picior în timp ce aștepta cu sufletul la gură un răspuns.

     Un cavaler inițiat îi adusese la picioare o femeie. Era bătută, învinețită de frig și de loviturile pe care le primise. Aproape că leșinase.

     — Ați făcut-o să vorbească? întrebă el, dându-i femeii un ghiont în burtă.

     — Da, Majestate.

     Demetrius alergase într-un suflet până acolo. Privind femeia, i se păru oarecum cunoscută și îi aducea aminte de cineva.

     — Cum o cheamă?

     — Leonora Thristan.

     Demetrius simți că se sufocă brusc și ceva îi apasă inima într-un mod brutal.

     — Demetrius Baxter, rosti regele. Du-o în temniță. Voi veți pregăti spânzurătoarea. Mâine dimineață va fi executată în piață, în văzul tuturor. Lumea va știi de frica mea de acum înainte.