— Mai toarnă unul, spuse el, după ce dădu cel de-al patrulea pahar pe gât.

    — Ia-o ușor, Isa. Cum te întorci la ai tăi în halul ăsta? Duhnești a băutură de la un metru, prietene!

    Isaiah își rostogoli ochii și bătu cu pumnul în masă. Cel care vindea băuturile tresări de la zgomot și se duse în beci pentru a mai scoate o carafă cu vin. Taverna era mai puțin populată în seara asta și era ciudat pentru că era sâmbătă, iar în ziua asta toată lumea chefuia.

    — Unde e Falkor? Nu l-am mai văzut de mult pe aici, se auzi o voce feminină de undeva din spatele lui.

    Isaiah o privi cu ochi roșii. Era Quendelin, femeia cu care își satisfăcea fratele lui poftele rareori.

    — Într-o... vacanță, răspunse Isaiah cu un gol în inimă.

    Quendelin zâmbi neștiutoare și plecă de la masa lui, ridicând de poalele rochiei strâmte cu decolteu. Se îndreptase la masa altor oameni și Isaiah îi mulțumi Domnului în gând, căci nu avea chef de lipitori ca ea.

    Ochii îi erau roșii în egală măsură de la băutură, cât și de la plâns. A trecut o lună de când Falkor era dispărut, și încă nu știa dacă era viu sau mort. Prima dată când veniră gărzile regelui să le spună că e în temniță, parcă a căzut casa pe ei cu tot cu acoperiș. A doua oară când au aflat că a fugit, bucuria le-a fost atât de mare încât au vrut să meargă să-l găsească. Dar n-a trecut mult timp căci regele a venit personal în oraș să spună tuturor că a găsit locația lui și a trimis asasini după băiatul criminal.

    Se ridică de la bar clătinându-se. Scoase câteva monede din buzunar și le întinse pe masă. Se simți mai bine să simtă briza vântului în față, dar stomacul lui nu mai suportă cantitatea mare de alcool consumată iar Isaiah se aplecă într-un tufiș pentru a-i vărsa conținutul.

    — N-am putut să te protejez, frățioare. Iartă-mă...

    Zgomotul porții trântite îl trezi pe Arthur Thristan din somn. Coborî scările cu speranță, la fel ca în fiecare seară. Spera că fiul lui mai mic venise iar acasă, beat de prin vreo tavernă. Dar urcă înapoi scările cu inima strânsă ghem de dezamăgire când observă că e din nou Isaiah. Din nou, nu știu câta seară luna asta, de când Falkor e presupus mort.

    O privi pe soția lui, Leonora, stând în capătul patului, strângând la piept firul de trandafir uscat pe care fiul ei i-l dăruise de ziua ei. Deși trecuse o lună jumătate de atunci, Leonora îl puse la păstrat într-o carte veche, pentru a-l presa și usca. Arthur observă că pe lângă trandafir mai avea și sabia lui Falkor de lemn. Prima lui sabie, făurită chiar de el.

    Își trase soția la piept care începuse să plângă silențios. Cămașa lui era udă de lacrimile femeii, dar puțin îi păsa de asta. Când adormi, o întinse pe pat, luându-i din brațe lucrurile. Îi înveli trupul spasmatic cu pilota groasă și el se dădu jos din pat, privind spre geam pierdut.

    — Unde ești, fiule? murmură Arthur pierdut, uitându-se spre stele. Arată-mi un semn de acolo de sus dacă ești cu adevărat mort. Spune-mi dacă ești alături de Dumnezeu.

    Stelele continuară să lucească. Dar nicio cometă nu traversă cerul. Nimic... niciun semn.

    Ieși pe ușa camerei lor și intră pe cea a lui Isaiah. Nu era dezbrăcat de hainele cu care se plimba prin târg. Lumina lunii îi lumină fața, iar bărbatul putu să vadă lacrimile uscate de pe chipul lui. Știa că suferă după frățiorul lui și se învinovățea pentru moartea lui. Îl înveli și pe el cu grijă, atent să nu-l trezească, și se îndreptă cu pași mărunți spre camera lui.

    Mâine era o nouă zi...

    După ce se ciocniră, săbiile făcură scântei, iar cea mai slabă dintre ele se îndoi. Falkor se lăsă în genunchi, privindu-și sabia acum stricată.

    — Demetrius? Ce naiba, mi-ai dat o sabie făcută pentru copii? spuse el pe jumătate amuzat și pe jumătate nervos din pricina înfrângerii.

    Demetrius se aplecă și el, punându-i în față sabia lui. Băiatul o apucă și o privi îndelung.

    — Mi-ai dat una făcută din metal, constată el, trecându-și degetele peste ea.

    Bărbatul surâse.

    — Da, și a mea e din oțel. Asta, prietene, e o tactică pe care o poți folosi împotriva inamicului tău.

    — Și cum să fac asta? pufni el.

    — Merge doar dacă provoci pe cineva la duel, așa cum am făcut eu cu tine mai înainte. În cazul ăsta, eu am ales săbiile.

    Falkor aprobă și își săltă sprâncenele în semn de uimire. Chiar era o idee bună. Demetrius îi întinse mâna băiatului, iar el o apucă, reușind să se ridice de jos. Faramir ieși din casă cu două ștergare din bumbac și două pahare de lemn, pline cu apă rece de la fântână. Cei doi își potoliră setea și își șterseră sudoarea de pe frunte, intrând în casă.

    În urmă cu o lună, după ce Falkor își reveni, plecase împreună cu Demetrius să găsească un adăpost. Faramir rămase mai departe de ei pentru a face focul și pentru a găti un iepure pe care îl avea în desagă, în caz de cei doi nu vor găsi niciun acoperiș pe care să-l aibă deasupra capului. Au avut norocul să găsească un conac imens. Ghinionul lor era că acoperișul era pe jumătate dus, iar pereții erau crăpați pe alocuri. Multe buruieni se-nălțară pe ei, dând impresia unui conac bântuit. În prima seara au fost nevoiți să doarmă așa, însă după ceva timp l-au făcut ca nou. Zona era pustie, dar asta era bine pentru ei. Nimeni care să alerteze nobilul că Falkor se ascundea aici.

    — Când îmi voi putea vizita familia? întrebă Falkor a mia oară pe luna asta, în timp ce mușca dintr-un măr roșu cules din pomul din spatele conacului vechi.

    Demetrius terminase de lustruit săbiile pline de pământ cu care se luptase mai devreme, având grijă să o îndrepte pe cea îndoită și să o pună pe cea bună într-un cufăr în care își ținea obiectele pentru luptă: cuțite, săbii, pumnale, un explozibil care se găsea foarte rar și îl folosea doar în cazuri de urgență, arc cu săgeți, unele otrăvite, și multe altele.

    Văzând că e distras de munca lui, Falkor se interesă, vrând să atingă o săgeată din cufăr. Bărbatul îl lovi peste mână, iar el se trase de acolo ca ars.

    — Ești idiot, copile? Vrei să mori?

    Băiatul se uită mai bine la săgeată și văzu că are vârful verde. Era una otrăvită.

    — Mor chiar dacă m-ar zgâria puțin? întrebă el amuzat și speriat în același timp.

    Demetrius se încruntă, luând cu grijă o săgeată din cufăr.

    — Otrava e făcută din veninul a zece șerpi și substanțe otrăvitoare. Tu ce crezi, copile?

    Falkor înghiți în sec. Bărbatul se întoarse la munca de mai înainte, așa că băiatul urcă în casă, în speranța că o va întâlni pe Faramir, căci se plictisea enorm de mult.

    — ...în care tu veneai din depărtare, deschizându-ți aripile albe...

    Se opri din recitat una dintre poeziile ei când îl văzu pe Falkor în pragul ușii. Se rușină, ascunzând foile sub masă. Nu îi plăcea să o asculte cineva în timp ce făcea asta.

    — Ce faci aici?

    Falkor ridică din umeri.

    — Mă plictisesc. Am venit să văd ce faci.

    — Bine, răspunse ea.

    Băiatul o mai privi îndelung ceva timp, apoi se așeză pe scaunul liber de lângă ea, constatând că nu are chef de vorbă. Faramir înmuie vârful penei în cerneală, continuând să scrie la o poezie. Ambii se ridicară de jos când auziră nechezatul unui cal.

    — Tată, unde pleci? îl întrebă Faramir pe Demetrius, văzându-l călare pe cal. Purta din nou armura regală.

    — E timpul să mă întorc la palat. Edward mă va crede mort și voi fi înlocuit din rangul pe care-l am, iar asta va fi în defavoarea noastră. Rămâneți aici până mă întorc.

    După un oftat puternic, acesta continuă.

    — Pregătiți-vă pentru necaz. Timpul păcii a trecut.

    Dădu să plece, dar Faramir îl opri.

    — Stai! Ce ai pe obraz?

    Demetrius își trecu degetele peste vânătăi.

    — Le-am făcut pentru a avea o scuză. Nu pot lipsi o lună întreagă fără una, nu? Voi spune că m-au atacat bandiții.

    Și cu acestea spuse, plecă, galopând spre oraș. Falkor stătea pe gânduri. Știa că de acum înainte nu mai putea sta ascuns. Familia lui putea fi în pericol, la fel ca și oamenii pe care îi iubește.

    Timpul păcii a trecut.