Bărbatul nu își putea aminti propriul nume. Nu își putea aminti cine era sau de unde venea. Doar amintirile temniței și tortura îi bântuie visele. Și regele care zâmbea în timp ce durerea amenința să-i ia viața.

     Își amintea frigul celulei, râsetele crude ale războinicilor, și piatra pe care încă o mai putea simți, de parcă nu ar fi fost liber. Piatra care a fost atașată de corpul său cu o magie întunecată, care i-a provocat o durere arzătoare.

     În acele momente scoase din coșmaruri, își dorea să fi murit. Își dorea ca regele să se plictisească și să-l ucidă. Pentru o vreme, a crezut că, dacă nu va spune nimic, îl va ucide. Nu a durut mult să realizeze că durerea lui îi aducea fericire regelui. Că acel rege iubea să provoace durere.

     O parte din el nu își putea aminti cum a fugit. Amintirile sale erau pline de ceață, nefolositoare. Poate nu a scăpat. Poate regele l-a urmărit și așteaptă momentul pentru a-l ucide. Poate că totul este un joc crud.

     Nu știe cât timp a trecut de când a evadat. O zi, o săptămână sau un an? Nici nu știe dacă a evadat cu adevărat. Tot ce știe este un nume, un loc pe care trebuie să îl găsească.

     Larsenia.

Prologul nu este lung, deci am terminat la el destul de repede. Sunt chiar surprinsă cât de repede am terminat! Sper că vă place!