Două zile mai târziu, Hendrik știe că mai au puțin și vor ajunge în locația pe care a indicat-o cumnata lui Aleydis. A fost surprins de cât de scurt a fost drumul, dar Kasehlia nu era foarte departe de graniță, mai ales cum Aleydis cunoaște mai multe scurtături.

     — Îmi este greu să cred că elful pe care îl căutăm este pe aici, spune Aleydis. Obișnuiam să venim chiar în poiana aceasta cu tata. În ciuda îndatoririlor sale, ne aducea aici o săptămână în fiecare vară.

     Pentru câteva clipe, Aleydis continuă să povestească despre săptămânile petrecute acolo, cum gărzile stăteau departe, nederanjând familia regală. Auzind-o, Hendrik își poate da seama cât de mult îi simte lipsa tatălui ei. Spre deosebire de el, Aleydis este orfană de ambii părinți.

     — Țineai foarte mult la el, spune Hendrik. Și la mama ta.

     — Nu ar trebui să mă plâng, spune Aleydis. Tata m-a crescut. Am doi frați și două surori, trei cu Indira. O am pe Linnea. Îi am pe Nilsa și Kallias. Am o familie mare.

     — Dar asta nu schimbă faptul că i-ai pierdut.

     În pădure, Aleydis pare să fie în elementul ei, mai mult decât a fost la Curte, indiferent de cât de bine se pricepe la politică. Hendrik a observat cum masca aceea rece și distantă, masca calmă a unei prințese a elfilor, a dispărut.

     Hendrik oftează. O viață cu el nu ar însemna doar că Aleydis ar putea să-l piardă. De asemenea, se îndoiește că vor putea scăpa vreodată de îndatoririle regale. Dacă ar rămâne în Larsenia și s-ar întoarce în satul mamei ei, Aleydis ar avea o viață liniștită. Nu ar trebui să se îngrijoreze că ar putea fi asasinată sau că trebuie să se prefacă în fața altora.

     — La ce te gândești? Întrebă Aleydis. Pot spune că te gândești la ceva, deci nu încerca să mă minți.

     — Nu ți-ar plăcea să ai o viață departe de Curte? De intrigile politice a două regate?

     Aleydis se apleacă ușor în șa și îl privește pe Hendrik. Scutură din cap.

     — Dacă acea viață este una departe de tine, atunci nu o vreau.

     — Și după ce eu voi muri? Vei mai crede că a avut rost?

     Aleydis își oprește calul, privindu-l cu o expresie pe care Hendrik nu o poate desluși. Nu vrea să fie motivul pentru care ea suferă. Niciodată nu a vrut să o pună în acea poziție. Oare era mai bine să încheie totul înainte ca moartea să-i despartă?

     Aleydis își pune mâna peste a lui, iar Hendrik observă inelul cu diamant cu care a cerut-o pe degetul ei subțire.

     — Asta va fi atunci, spune ea. Acum, eu știu că nu vreau să fiu departe de tine. O să fie greu, știu asta. Unii din Feleris nu mă vor accepta niciodată, precum unii din Larsenia nu te vor accepta pe tine niciodată. Dar ne avem unul pe celălalt. Indiferent de cum se termină, știu că voi fi fericită să te am alături de mine.

     Aleydis este cea care face prima mișcare, aplecându-se spre el pentru a-l săruta. Dar Hendrik nu o împinge. Sunt atât de aproape încât îi poate simți parfumul pe care nu îl poate identifica cu exactitate. Miroase a flori, a primăvară, chiar și după zile petrecute călătorind.

     — Și familiile noastre? Întrebă Hendrik, întreruptând sărutul.

     Aleydis ridică din umeri, un gest foarte uman, un gest pe care nu l-a avut acum un an și jumătate.

     — Familia mea îmi va respecta decizia. Și a ta va respecta ce decizie iei tu.

     Hendrik încuvințează. Trebuie să recunoască că o mare parte din el vrea să renunțe la îndoieli. Și o va face. Precum el, Aleydis cunoaște riscurile. Dacă ea și le asumă, și el o va face.

     Își amintește cuvintele unchiului său de acum un an și jumătate, chiar înainte de moartea sa. A spus că Hendrik este sub vraja lui Aleydis. S-a înșelat. Hendrik o iubește și nu crede că acel sentiment va dispărea vreodată. Indiferent de ceea ce va urma.

     — Să găsim acel elf, spune Hendrik. Și apoi să ne întoarcem la viața noastră.

     Fără amenințarea unui război. O viață unde nu vor trebui să se întrebe ce pot face pentru a evita începerea unui război. O viață unde cea mai mare amenințare vor fi bârfele de la Curte.

     Aleydis zâmbește și încuvințează.

     Nu durează mult până când amândoi decid să-și lase caii legați de un copac și să continue pe jos, cum pădurea devine mai deasă. Nu sunt destul de aproape pentru a vedea gărzile de la graniță, dar Hendrik știe că fratele lui Aleydis a trimis vorbă să nu intervină în ceea ce fac ei doi.

     — Ai idee pe unde o luăm acum?

     Aleydis nu răspunde. Se uita la ceva în dreapta lor, dar Hendrik nu putea vedea la ce. Nu era nimic în apropierea lor decât copaci și vegetație.

     — Nu simți? Întreabă ea.

     Hendrik scutură din cap.

     — Magie, adaugă Aleydis. Veche. O aud cum mă cheamă.

     Fără alte vorbe, Aleydis înaintează, luând-o spre dreapta. Hendrik o urmează. Elful pe care îl caută a fost blestemat în timpurile Siryiliei. Trăia mai mult decât orice altă ființă. Cu siguranță, Aleydis îl simțea. Îi simțea magia antică.

     Făcându-l pe Hendrik să se întrebe cum acel elf nu a fost niciodată descoperit, prințul observă o cabană mică. Spre deosebire de celelalte case din Larsenia, este făcută din lemn, precum și Aleydis a descris casa unde a locuit. Nu poate avea mai mult de trei încăperi micuțe. În ciuda locului unde se află, nu este abandonată, ci pare destul de îngrijită.

     Hendrik se uită la Aleydis, iar elfa încuvințează. Așadar, de acolo vine magia. Acolo este elful pe care îl caută.

     Înainte ca Aleydis sau Hendrik să aibă ocazia de a ciocăni, ușa este deschisă și în prag stă un elf precum Hendrik nu a văzut nicicând. Părul lung este gri, nu argintiu precum a altor elfi, chipul, plin de riduri și bătut de vârstă, iar ochii maro strălucesc cu înțelepciune. Poate mai straniu, elful are un zâmbet pe chip. De parcă îi aștepta de multă vreme.

     — Veniți, spune el. V-am așteptat de atâta timp. Ea a spus că veți veni. O descendentă a Leysei și un prinț al oamenilor.

     Aleydis înaintează, iar Hendrik face la fel. Nu știe dacă ar trebui să fie suspicios cu privire la acel elf sau nu. Totuși, o urmează pe Aleydis în cabană.

      — Luați loc, spune elful, arătând spre masa din încăperea ce pare a fi o bucătărie.

     Cei doi iau loc, unul lângă altul, iar elful face la fel.

     — Cât v-am așteptat!

     — Din cauza blestemului? Întreabă Aleydis.

     Elful scutură din cap, un gest atât de uman pe care restul semenilor săi nu îl fac. Chiar și dacă nu ar fi fost aparența lui, Hendrik și-ar fi dat seama că acel elf nu este exact precum ceilalți.

     — Pe vremea mea, spune elful, când făceai o promisiune, magia te forța să o îndeplinești. Iar eu am promis că voi spune adevărul celor care vor veni să-l afle. Așadar, magia mă ține în viață pentru a-mi îndeplini promisiunea.

     Hendrik se întreabă dacă elful nu ar vrea să nu își îndeplinească promisiunea pentru a putea trăi mai mult. Dar, uitându-se la el, începe să creadă că nu i-a mințit. Până la urmă, nu putea fi ușor. Să trăiești când toți cei pe care îi cunoști sunt morți.

     — Spuneți-mi, zice elful. De ce acum? După atâtea milenii de trăit în minciună, de ce vreți să știți adevărul?

     — Este singura cale de a opri un război, spune Aleydis. Elfii de munte. Nu au murit și vor ca adevărul să fie cunoscut. Este una dintre condițiile lor pentru a nu porni la război.

     Elful încuvințează.

     — Elfii munților, spune el. Ah, dacă ar fi venit mai devreme. Poate și ceilalți s-ar fi întors. Dar așa a fost să fie. Așa au decis zeii.

     Hendrik se abține din a părea surprins. Elfii nu credeau în zei. Din ceea ce Aleydis a spus, Siryilia a decretat că erau invențiile unui popor înapoiat. Totuși, elful din fața lor părea să aibă o altă părere.

     — Așadar, care este adevărul? Întrebă Aleydis.

     Hendrik observă modul în care elful își întinde mâna pentru a apuca lanțul de care îl are la gât. De acel lanț era agățat un inel cu un singur rubin.

     — Adevărul, spune elful, este că Siryilia, nerăbdătoare să urce pe tron, a devenit o ucigașă cu sânge rece și a orchestrat moartea propriei sale mame.