„Când vei veni?" 

         Să privești cum viața ți se scurge printre degete asemeni nisipului de pe malul Sunny Beach, nu e tocmai un lucru plăcut. Toți oamenii ar trebui să știe cât de mult contează să știi a prețui fiecare secundă, clipă, moment și bucurie alături de prieteni. Căci dacă nu faci asta omule, atunci te vei trezi într-o bună zi cu atât de multe regrete.

         Și Maria simte asta. De fiecare dată când privește spre patul unde Dominick doarme, sau aude cuvintele reci legate de starea lui de sănătate, precum și a prietenului lor comun, Sinan, fata simte cum golul din inima ei crește în intensitate în loc să se diminueze, deoarece i-a găsit măcar pe băieți.

         Astfel, lacrimile încep să-i dovedească faptul că încă este în viață, prelungindu-se peste obrajii înflăcărați de griji, dor, neputință și mister ce-i înconjoară pe cei trei dispăruți. Iar ea, forțată de împrejurări, descoperă rapid cât de mult i-a lipsit nu doar socializarea sinceră și curată așa cum o are cu sora ei, ci și faptul că nu-l poate vedea pe brunetul cu masca de oxigen pe față, întins la doar câțiva pași distanță.

         — Se va face bine?

         Întrebă cu ultimele puteri, vizibil slăbită emoțional din cauza acestei întâlniri. Puterile ei, forța de a admite adevărul negat vreme de mult timp, acum încep cumva a o readuce la viață pe tânăra roșcată al cărei păr ondulat ușor este prins într-o coadă de cal în creștetul capului.

         — Sperăm. Accidentul a fostul unul destul de puternic și nu știm cât timp a petrecut acolo, sub caroseria făcută zob a mașinii!

         Sosi rapid răspunsul medicului, fata privindu-l cu ochii înlăcrimați. Știe ce înseamnă să pierzi pe cineva într-un accident de mașină, căci a trecut prin asta acum ceva timp. Însă, asta nu înseamnă și că a reușit să treacă peste acel eveniment. Moment crucial ce i-a furat nu doar viața, ci și trecutul, șansa la un trai decent și demn, departe de Red Lion.

         Dar își scutură cu rapiditate capul de-amintirile întunecate ce-i macină sufletul încă, în pofida faptului că nu i-a recunosc-o niciodată Serayei și-și ridică mâna pentru a-și șterge chipul udat, rece și trist.

         — Câți supraviețuitori ați găsit?

         Întrebă ea atunci, mâna trecându-i peste ochii machiați destul de insesizabil pentru o dansatoare, nasul mic și fin, buzele ușor rozalii datorită luciului natural pe care-l poartă după ea de câteva zile încoace și mâinile reci ca ale două ghețare uriașe.

         — Patru victime. Dintre care, două pe care le-am pierdut, din păcate.

         Sosi răspunsul direct și macabru al medicului, frica strângându-i într-un ghem din ce în ce mai mic inima deja sângerândă din cauza veștii despre accident, sosită la Red cu câteva săptămâni în urmă.

         — I-ați recunoscut?

         Întrebă printer suspine. Căci aerul, deja irespirabil datorită mirosului puternic de spital ce-ar face pe oricine să se teamă, acum îi părea din ce în ce mai inexistent. Dar lupta din ea, dintre inimă, iubire pentru prietenii ei, curajul de a rămâne în picioare și frica de a afla mai multe; o făcea să simtă c-o să piardă acest război .

         Însă, Maria este puternică. Își amintește perfect ce-nseamnă să aștepți pe holurile unui spital pentru o veste despre un accident anume, la fel cum știe și ce-nseamnă să pierzi oameni dragi sufletului tău. De aceea, știindu-se mai puternică acum, căci în pofida pierderii familiei ei într-un astfel de accident, este astăzi în această situație și-n acest loc. Și își strânse puternic pumnii în jurul trupului de zeiță pe care-l deține, reușind aproape să-și simtă palmele sângerând.

         — Nu pe toți!

         Sosi răspunsul medicului, situat chiar în stânga ei. Așa că ea-și strânse maxilarul atât de puternic încât aproape că-l putu simți scrâșnindu-i în gură, unghiile semilungi și colorate în negru, străpungându-i aproape palmele. Dar nu va ceda, își repetă continuu închizându-și ochii pentru a-și regla respirația ce-i devenise sacadată.

         — Pot să-i văd pe ceilalți?

         Întrebă printre dinți, menținându-și ochii închiși și simțindu-și inima aproape de colaps.

         — Dacă aveți puterea să vedeți asta, atunci da. Veniți după mine!

         Spuse medicul, așa că Maria își deschise ochii, urmându-l. Speră la mai bine, dar imaginea lui Dom, adormit și cu masca aceea oribilă pe chip, o face să se cutremure. Inima îi tremură în corp din cauza fricii. Sufletul îi pare mort cu fiecare respirație pe care o ia. Picioarele i se simt reci, ca ale unui mort. Când pășește se simte de parc-ar merge pe ghimpi. Asta pe când, simplul gând c-o să-și vadă restul prietenilor morți, sau chiar sub un efect mai grav al accidentului, o face să-nnebunească de griji, frici și emoții puternice.

         Merg împreună pe holul ce i se pare fetei a fi interminabil, dar inima ei nu încetinește pulsațiile accelerate. Ba chiar dimpotrivă, e de parcă cu fiecare pas realizat, totul devine și mai înspăimântător. Ca-n cele din urmă, medicul să se oprească brusc reușind aproape s-o facă pe roșcată să se lipească de trupul său. Iar când citește dincolo de umărul lui numele de „IT" afișat înainte, inima aproape că i se opri.

         Dar își ridică astfel privirea îngrijorată, face doi pași în spate și observă o ușă albastră, de spital. Bătăile crezute accelerate pân-acum ale inimii sale, în aceste secunde par a-i propulsa organul vital până aproape de gât, forțând-o pe roșcată să uite a respira pentru câteva clipe. În timp ce mâna, tremurândă, rece și disperată în descoperirea adevărului, atinge rapid peretele pentru a se asigura că într-adevăr trăiește acest moment și că e în viață.

         — Vă rog!

         Rosti vocea medicului, trupul lui rotindu-se la 180 de grade, fixând-o pe roșcată cu privirea-i serioasă, dură și înfricoșătoare de chirurg. Fapt ce nu făcu decât s-o oblige pe tânără să-nghită cu dificultate nodul format în gât pe parcursul parcurgerii drumului până la această nouă destinație.

         Și se temu mai tare. Frica din inima ei crește mai mult și mai mult cu fiecare tentativă de a-l asculta pe bărbatul trecut de prima tinerețe, din fața ușii albastre. Însă, știind că e singura șansă să descopere adevărul despre restul prietenilor ei, Maria păși curajoasă alături de medic, respirând greoi.

         — Sunteți bine, domnișoară?

         Întrebă medicul, îngrijorat de starea deplorabilă ce se citea pe chipul fetei, care înghițea în sec la fiecare zece secunde.

        — Voi fi. Pot să... ?

         Zise ea pe un ton atât de jos, încât părea că abia respiră, dară-mite să mai și vorbească, sperând ca doctorul să-nțeleagă întrebarea ei.

         — Nu v-aș recomanda, dar..., vă rog! Sunt chiar aici, pentru orice eventualitate!

         Zise bărbatul, încurajând-o astfel pe tânără să se apropie mai mult de ușa albastră cu gemuleț mic deasupra. Ca privind-o înghițind nod după nod din gâtul ei, el să-neleagă gravitatea situației în care ea se găsește. Și nu e că l-ar fi impresionat starea aceasta a fetei, dar își amintește perfect de fiica pierdută acum câțiva ani într-un accident stupid, cu motorul.

         Astfel, curajoasă și chiar determinată, Maria păși tot mai aproape de ușă trecând în fața medicului ce o privea tacit. Cu teamă și mâinile tremurânde, le ridică încetișor atingând ușa și se-mpinse pe călcâi pentru a privi în interiorul salonului unde zări trupurile altor câțiva pacienți. Dar acolo nu reuși să distingă nici un corp cunoscut, nici un chip treaz și nici o privire a celor din interior. Cu toții păreau a fi adormiți pe vecie, sub efectul puternic al medicamentelor.

         Astfel, își simți încă un rând rece de lacrimi brăzdându-i chipul, deși credea în naivitatea ei că acestea au secătuit cumva de-a lungul călătoriei către acest salon. Se simte deznădăjuită. Tristă. Melancolică. Plină de gânduri obscure. Înfricoșată și milioane de scenarii ce i se repetă prin fața ochilor minții, ca pe-un disc. stricat. Totul capătă forme, nuanțe și rapiditate uriașe.

         Dar, citindu-i frica din fiecare gest făcut, bărbatul o atinse încetișor pe umăr pentru a o încuraja. Ca simțindu-i mâna aspră, muncită și îmbătrânită, Maria să tresară. Știe că nu are de ce să se teamă, dar nu poate evita acest sentiment de nesiguranță pe care îl are. Așa că-și roti scurt privirea, întorcându-și capul spre medicul din spatele ei și-și forță un zâmbet mincinos. Apoi, apăsă curajoasă mânerul și păși în salon.

         Mirosul puternic de medicamente o lovi brutal, amintindu-i trecutul, iar trupurile silențioase, întinse ca la morgă – le caracteriză ea – păreau nu doar din ce în ce mai aproape, cât și departe și-nfricoșătoare pentru ea. Însă strânse din dinți și păși mai departe, apropiindu-se de primul pat. Mâna ei tremurândă se ridică încetișor spre cearșaful albastru, iar ea îl trase ușor pe trupul inert al victimei.

         Ca atunci să-i descopere identitatea, plânsul s-o înnăbușe cu rapiditate, mâna dreaptă urcându-i rapid peste buzele pe care le acoperi cu aceeași forță cu care un bumerang te lovește când se-ntoarce înapoi. Imaginea adormită a celui ce stă întins la doar câțiva centimetri depărtare, o face pe Maria să se simte și mai slăbită. Vulnerabilă, de fapt. Așa că se răsuci grăbită pe călcâie, sperând că va reuși să oprească furtuna ce-și anunța sosirea atât în ochii ei, cât și-n sufletul său. Și atunci, auzi o voce ca prin vis care o întrebă doar atât: „Când vei veni?". Voce, ce nu o forță decât să plângă mai tare.