„Câștigă-mi încrederea" – Seray

         Și așteptă. Cuminte, silențioasă, meditativă și plină de suspiciuni, Seray așteaptă ca ușa salonului ei să se deschidă pentru a-i dezvălui identitatea infractorului de pe hol. Mâinile reci ca două ghețare uriașe ce se tem de lumina puternică a astrului ceresc o îndeamnă să fie strânse în pumni. Iar conștiința, un adevărat magician începător, începu să-i deruleze ca un disc stricat scene din trecutul uitat.

         Amintirile pierdute în avalanșa de gânduri confuze, acum îi sunt total necunoscute. Ea a devenit umbra a tot ceea ce imaginile fugitive din mintea ei îi arată. Și cu toate acestea, încă se simte puternică. Își dorește nespus ca fata pe care o vede dansând fericită la bara dintr-un pubb străin de la marginea plajei bulgărești, să nu fie ea. 

         Și totuși...

         Dar pașii aceea de pe hol, se auziră mai puternici decât i-ar fi plăcut să-i simtă. Inima ei, crezută învinsă de luptele ce se dau în mintea ce pare a reveni la viață cu o rapiditate mult mai puternică decât nicicând îi propulsează astfel fiecare credință, obicei, suspiciune, învățăminte primite de la trecut, la cote inimaginabile pentru o fată a cărei prezent se zbate între viață și moarte, asemeni trupului ei. Se simte neputincioasă, dar nu va ceda. Simte că nu va reuși să se mențină vie, trează și mai ales, puternică; dar e conștientă că trebuie să lupte. Căci doar lupta o va păstra vie printre atâția morți în viață.

         Brusc, liniștea acoperi ca un veșmânt de foc întreg holul spitalul, oferindu-i Seraye-i un sentiment de nesiguranță și mai puternic. Tânăra privește îngrozită ușa despărțitoare, dorindu-și un singur lucru și anume acela ca acest coșmar să se încheie cât mai rapid. Își simte mici noduri formându-se în gâtul ei din cauza gândurilor ce-i tulbură mintea, dar le înghite de parcă nu ar mai avea forță să respire, privind spre ușa despărțitoare de parcă ar vedea prin ea – sau măcar și-ar dori asta –, respirând greoi, ca și când tocmai ar fi consumat o mare parte din energia trupului ei.

         Confuzia îi este înlocuită de frică, curajul de neputință, iar flashu-rile grăitoare ce păreau scene dintr-un film prost pus pe repeat, acum au dispărut complet. Așteptarea ca ușa să se deschidă, luându-i astfel mințile aproape în întregime. Nu vede, nu simte și nu aude nici măcar gălăgia provocată de aparatura medicală ce o ține în viață. Se simte ca un zombie, deși își amintește că are un trup viu. Carnea ei este trează, deși simțurile ei par a fi complet... adormite.

         Și brusc, simțindu-și inima pulsându-i sângele prin arterele-i slăbite, Seray știu. E vie, dar și determinată să nu aștepte la infinit. Toți cei ce știu să-i facă rău, o vor face. Nu e ca și când i-ar fi oprit ceva vreodată. De aceea își strânse pumnii delicați în jurul taliei întinse ca pentru ultima suflare pe patul de moarte și atunci auzi cum pașii de pe hol reîncepură a se apropia de..., ușă. Ceea ce nu făcu decât ca suflarea ei rapidă, îndrăzneață și curajoasă, să se înfricoșeze cu aceeași viteză.

         — Sper că nu e nimeni aici! 

         Auzi deodată fiind scoasă cu rapiditate din reveria propriilor gânduri confuze, vocea masculină și total necunoscută a străinului neidentificat ce și-a făcut apariția în salonul ei, făcând-o pe tânără să simtă abundența fricii ce dădea semne tot mai clare de a o acapara în întregime. 

         Așa că-și închise ochii, deși-și simți inima pulsând tot mai rapid sângele prin artere și speră ca acest coșmar să se încheie rapid. Asemui frica aceasta cu clipa luării deciziei de a pleca. Sau „fugi" , așa cum i s-a tot spus vreme de mult timp de la părăsirea țării natale. Dar știe că deși se teme cum nu s-a temut niciodată, totuși această frică o va face și mai puternică. Exact așa cum frica de străintate, oameni și noi începuturi a transformat-o într-o femeie mult mai puternică.

         Dar când pașii străini ai celui ce a intrat peste ea în salon se făcură auziți din ce în ce mai aproape de pat, toate gândurile pozitive și tot optimisumul Seray-ei se făcu scrum înaintea ochilor minții ei. Și-n liniștea fricii pe care o asemui focurilor iadului, tânăra aproape că-și putu vedea trupul zăcând fără suflare pe patul inert, cu saltea, patru roți, mecanic și fără nici o șansă în a-i aduce vre-un strop de speranță la viață.

         — Îmi pare rău c-am intrat așa, dar trebuie să mă ascund aici pentru o secundă.

         Rosti vocea străinului, acoperind cumva liniștea ce-i inundă mintea tinerei „adormite" sub efectul medicamentelor. Și atunci, mâna lui rece se apropie mai mult de cearșaful albastru de spital ce-o acoperea pe pacienta străină, a cărei chip era ascuns sub masca de oxigen. Și o agăță curajos, curiozitatea împingându-l pe bărbat tot mai mult spre identificarea fetei al cărei superb – observă el, chiar și-n ciuda circumstanțelor – părea atât de lipsit de viață.

         — Nu!

         Dar fu cu rapiditate oprit de o mână rece și la fel de străină – cum este el văzut – care-l opri chiar înainte să coboare masca de oxigen de pe chipul palid al pacientei. Și deși glasul ei i se păru atât de familial la fel ca atinegerea, totuși puterea, curajul și determinarea fetei i se părură bărbatului îmbrăcat în hainele spitalului de la Nadezhda, atât de atrăgătoare.

         — Am crezut că acesta e salonul prietenului meu. Îmi pare sincer rău, nu am vrut să deranjez!

         Se scuză el, politicos, retrăgându-și mâna. 

         — Dar ai făcut-o!

         Replică vocea subțirică, răugușită de la medicamente și totuși atât de plină de viață a fetei, încât aproape că nu părea bolnavă, crezu el.

         — Acum ieși pe unde-ai venit și du-te să-ți cauți prietenul în altă parte. După cum observi, eu nu sunt prietenul tău.

         Rosti iarăși vocea fetei, pe un ton ceva mai ridicat decât anterior, pe chipul brăzdat de suferință al bărbatului putându-se citi un mic zâmbet ce denota bucuria că a reușit cumva să facă un bine, chiar dcaă nu acesta ăi era țelul.

         — Îmi pare foarte rău că te-am supărat. Dar te rog, măcar cinci minute. Nu vreau să mă găsească ei și să mă ducă înapoi în salon.

         Spuse Sinan, făcând-o astfel pe pacienta de pe pat să își coboare hotărâtă masca, descoperindu-și chipul mutilat de zgârieturi, tăieturi și suferința vizibilă suferită după un posibil accident rutier.

         — Doar două minute ai la dispoziție, apoi vreau să ieși. Nu vreau nici un străin în salonul meu.

         Șopti atunci fata, pe chipul bărbatului putând citi un zâmbet din ce în ce mai mare pe care ea îl asemui direct cu unul plin de răutate . Căci din ce își amintește ea, nimeni nu îi zâmbește sincer, fără să și vrea ceva în schimb . Omenirea este rea, malefică aproape, iar ea nu a cunoscut pe nimeni fără interese ascunse .

         — Poți avea încredere că o să plec și mai repede, dacă asta te mulțumește !

         Zise Sinan, întorcându-și privirea spre ușa ce-l anunța parcă de prezența tot mai apropiată a căutătorilor săi .

         — Încrederea se câștigă, nu se oferă cu gratuitate !

         Replică fata, privindu-l fix. Și atunci, auzind-o vorbind astfel, bărbatul știu că o cunoaște. Își amintește aceste cuvinte, deoarece le-a mai auzit în trecut. Și știe că sunt ale cuiva foarte apropiat lui, doar că nu știe cui aparțin cu exactitate. De aceea, le asemui rapid prietenului lui. 

         — Știu. De aceea promit să și plec, nu te îngrijora...

         Zise el, în apărarea sa, dar ea îl întrerupse cu rapiditate.

         — Nu sunt deloc...

         Zise fata, însă furia ce o acapară, reuși s-o facă să tacă. Zgomotele aparatelor din jur crescură și mai mult în intensitate, panica cuprinzând rapid salonul în care se află cei doi. Și ca printr-o magie, semn divin, ori poate soarta însăși, ușa se deschise. Medicii ce-l căutau pe Sinan auziră zgomotele din salonul fetei neidentificate, astfel că ei reușiră să controloze situația.

     *** Câteva minute mai târziu ***

         Agitația s-a oprit. Medicii încă se află în saloanele lui Sinan și ale Seray-ei, dar asta nu schimbă nimic starea lor fizică de sănătate. Ba mai mult decât atât, chiar dacă au reușit să-l ducă pe bărbat înapoi în salonul său, totuși luptele lor contra unui comportament vulcanic – așa ccum i-l atribuiră ei lui Sinan – li se pare a fi de durată.

         Brusc, în salonul bărbatului își face prezența o siluetă feminină adusă acolo chiar d ecătre un alt medic. Aceasta, de îndată ce-l vede pe Sinan întins pe pat, bosumflat ca un copil mic ale cărui jucării au fost smulse de către părinți pentru somnul acestuia, zâmbește și se apropie de el. Știe cât de mult îi lipsesc răspunsurile pe care doar el le are cu privire la sora ei și mai știe și că, doar el i le poate oferi. Mai ales că, inexplicabil, simte prezența Seray-ei în acest spital.

         — Sinan! Ești bine? Dumnezeule, ce cauți aici?

         Zice fata, pășind alertată către patul bolnavului, deloc surprins de identitatea ei. Deși, amintirile lui cu privire la trecut nu sunt din cele mai bune, ori corecte. Știe că o cunoaște pe Maria, deoarece muncește alături de ea și prietenul lui. 

         — Nimic, doar un... accident! Tu ce faci aici?

         Spune bărbatul, ridicându-se în capul oaselor pe pat în timp ce=o privește pe roșcată cum se agită ca un sifon chiar lângă el.

         — Eu?!? Vă caut pe voi. Unde sunt restul?

         Întrebă Maria, total surprinsă de interogatoriul prietenului ei și-al surorii sale.

         — Care rest!?

         Întrebă bărbatul, surprins de răspunurile celei care nu e decât o dansatoare în barul unde el lucrează. Ca cunoscându-i starea firavă de sănătate, medicul să o oprească la timp pe roșcată din a mai adresa și alte întrebări bolnavlui.

         — Dominick și_ă_ă_ă_ tu!

         Zise fata, înțelegând că e ceva în neregulă atât cu Sinan, cât și cu medicul ce a adus-o la el.

         — Nu știu. Mă poți duce tu la el?

         Răspunse bărbatul, vizibil dezamăgit de pe pat, provocându-i roșcatei o stare și mai profundă de confuzie. Știe și înțelege că e ceva în neregulă cu prietenii ei, însă nu poate pricepe ce anume și de ce Sinan nu-și amintește și de iubita lui. Doar erau împreună ultima dată când au părăsit pubbu-ul de pe Sunny Beach.

         — O să te ducă, dar altă dată. Acum e necesar să te odihnești, domnule Karakoyunlu!

          Zise medicul cu rapiditate, sosit degrabă în spatele roșcatei ce-l privea tot mai nedumerită. Un șoc uriaș ce se pute citi destul de evident pe chipurile tinerilor Karakoyunlu și Genesis, provocat de un accident necunoscut, însă suficient de puternic încât să fure amintirile bărbatului de treizeci și unu de ani.