Timpul e cel mai mare dușman posibil

         Amintiri. Viață. Prezent. Viață. Viitor. Groază.

         Cam așa s-ar rezuma acum, săptămâni bune de la accident, viața Serayei Polat. Ochii minții ei continuă să-i propulseze ca-ntr-un carusel de emoții, trăiri și posibilități imaginile trecutului atât de mult căutat de mintea ei zăpăcită de pe urma accidentului, operația în care abia-abia a reușit să supraviețuiască, însemnând acum pentru ea mai mult decât o a doua șansă la viață.

         Ochii, ce cândva străluceau datorită bucuriei de a-i ajuta pe alții, sau luminilor puternice de la Red Lion; acum sunt stinși de-un foc ce a mocnit vreme de câteva săptămâni bune. Buzele rozalii, mereu pline de culoare și viață; acum par umbrite de datoria vieții încărcate pe umerii ei de medicul ce i-a salvat viitorul. Iar trupul, cândva plin de energie, entuziastm și bucurie; acum pare stins sub cupola uriașă a greutății responsabilității față de-un străin.

         Nu-și amintește mare lucru legat de trecut, însă știe unde e și de ce. Dar mai ales, care îi este identitatea necunoscută inițial datorită trezirii bruște la cruda-i realitate ce nu a abandonat-o. Așa că, privindu-și mâinile înconjurate de fire, trupu-i acoperit de materialul de-un albastru spălăcit de spital și respirând încă prin aceeași mască pe care-o consideră enervantă, Seray oftă epuizată. Nu știe ce oră este, dar presupunând după razele soarelui ce lovesc ușor același salon pătat de mirosuri puternice, tânăra crede că este amiaza. Sau, măcar orele ceasului se apropie de aceasta.

         Știe că nu are sens să aștepte pe cineva, căci în aceste trei săptămâni de la trezire nu a venit nimeni s-o viziteze. Așa că ideea sosirii aici a celei mai bune prietene, cade precum o frunză delicată pe timp de toamnă. Și încearcă din nou, deși medicii nu i-au acordat mari șanse, să-și ridice mâna. Ca reușind, un zâmbet uriaș și plin de fericire – sentiment pe care, crede ea, nu l-a întâlnit niciodată – să-i acapareze buzele. Speranța că într-o bună zi va reuși să se miște cu adevărat, dând naștere unei multitudini de fluturași zburdalnici în pieptul ei sfărâmat de vreme și întâmplări.

         Nu a crezut niciodată în toată existența ei că va apuca să trăiască o astfel de zi, o așa întâmplare. De aceea, deși deznădăjduită și total luată prin surprindere de tot ce vede în jurul ei, chiar și-n pofida verdictului sumbru în care i s-a zis că nu se știe când, sau dacă îi va reveni memoria completă; tânăra scăpă un mic oftat ce-i divulgă oboseala. Apoi, curajoasă, demnă și puternică așa cum nu și-a imaginat niciodată c-o să fie, fata smulse îndrăzneață firele transportatoare a medicamente cu mâna sa stângă și scăpă un mic icnet de durere în acest timp.

         Dar își înghiți durerea amintindu-și de nopțile petrecute în lacrimi și cu un gol uriaș în suflet, știind că coșmarul copilăriei ei se va încheia. Așa că știu și acum, că acesta se va finaliza în același mod. Cu multă muncă, dedicație, curaj și putere de a depăși toate obstacolele ce se vor arăta înaintea sa. Ca strângând puternic din dinți, tânăra Polat să-și închidă ochii pentru a alunga durerea profundă pe care o resimți făcând aceasta.

         Oftă adânc, din nou, apoi ridică mâna iarăși spre a se elibera de toate firele pe care le simțea ca îngrădindu-i libertatea folosindu-se de aceeași modalitate. Apoi, simțindu-se liberă și la fel de curajoasă ca mai devreme, Seray știu că are nevoie de mai mult. Așa că încercă să se ridice sprijinindu-și coatele în salteaua dură a patului pe care stă. Însă, de îndată ce făcu acest lucru, trupul ei slăbit cedă presiunii uriașe căzând peste aceasta.

         Și se înfurie. Se simte atât de deamăgită de ea, încât lacrimile încep a-i brăzda chipul palid de la medicamente. Inima îi pulsează sângele prin artere la viteze mari forțând astfel aparatura spitalului să scoată zgomote din cele mai puternice și înfricoșătoare, iar ea ncearcă să nu se gândească la asta, chiar dacă, cumva, conștiința blocată pe ideea că va rămâne imobilă îi șterge parcă cu buretele orice șansă ar avea de a găsi o soluție, de-a se gândi la altceva. Mai ales că nici zgomotele aparatelor din jurul patului nu o ajută prea mult.

         Trecutul redevine astfel prezent pentru Seray. Vocile amestecate din mintea ei, aparținătoare medicilor și asistenților pe care crede că i-a auzit în timpul operației, par asemănătoare părinților ei. Asta pe când fiecare tentativă de scăpare din această închisoare bolnăviocioasă, pare asemănătoare celei de evadare din căminul familial. Se simte slăbită, dar nu va renunța.

         Și deși-și simte obrajii inundați de lacrimile anevoioase auzind în același timp vacarmul provocat de aparate, totuși Seray încearcă din nou și din nou și din nou să se ridice. Și deși viața, oamenii, medicii, sau chiar ea însăși nu și-ar fi acordat o șansă să se întâmple acest lucru; imediat ce coatele ei reușesc să-și găsească un echilibru pe patul dur, rece și fără speranță, plânsul de furie pe care l-a resimțit până acum se transformă rapid într-unul plin de bucurie. De parcă toată lumea ar fi a ei, iar ea a reușit în sfârșit să obțină ceea ce-și dorea cu atâta ardoare.

         Sufletul ei își recăpăta speranța că trupul o să-și recupereze forța și puterea fizică. Obrajii stinși de durere, psihicul dărâmat și lacrimile ce l-au înnecat în amintiri și neputință, recăpătându-și astfel culoarea. Seray redevine întreagă, căci își reîncepe lupta cu viața, destinul și suferința. Capul ei mic și-acoperit în părul ascuns sub boneta albă, tenul alb ca spuma laptelui și înroșit de culoarea ce i-a inundat din nou obrajii reci, acum pare din nou plin de viață. Ea pare din nou înviată.

         Prinde din nou curaj, încredere, speranță și putere. Exact ca-n ziua în care destinul a despărțit-o de familie, prieteni, iubire și ceea ce ea consideră a fi viață. Dar știe că e într-un loc străin, deși nu știe și motivul pentru care se află atât de departe de casă. De asemenea, își amintește fiecare detaliu sumbru al trecutului urâcios ce i-a construit un viitor la fel de negru precum norii reci în vreme de furtună, însă nu cunoaște și detaliile acestor evenimente.

    — Oare ce mi s-a întâmplat?

         Se întrebă continuu, ridicându-și mâna spre tâmpla dreaptă pe care o simțea din ce în ce mai presată de durerea pe care ea o asemui unui cutremur. Valurile tsunami-ului ce-i traversa fiecare colțișor al minții și ambele tâmple acoperite de casca cea ca de astronaut, o fac să se simtă slăbită. Dar știe că a învățat să trăiască cu durerea, deși nu-și amintește cum. Așa că n-o să cedeze acum doar pentru că nu are amintirile complete.

         Și atunci, un zgomot puternic se auzi de pe holul spitalului atrăgându-i întreaga atenție fetei cu părul ca abanosul și ochii precum două mărgele. Inima deja slăbită și agitată pulsă parcă și mai repede sângele prin artere, iar frica, sentimentul crezut uitat acum mult timp în urmă, reînvie și ea în adâncurile sale. Și deși știe că nu e momentul potrivit să-i fie teamă, totuși nu se poate abține. E ca și când ceva din interiourl ei i-ar spune că se află în pericol.

         Dar va lăsa timpul să treacă. Însă, oare este timpul de ajuns pentru a uita, trece peste și reînvia la ceea ce ea își amintește că a fost?