Amintirile nu dispar niciodată

         Nu e ușor să trăiești prinsă între trecut și prezent. Între ieri și astăzi. Între amintiri și posibilitatea unui viitor pe care nu-l poți vedea decât cu ochii minții.

         Prinși în capcana acestui mister dintre cele două lumi, cea de ieri și cea de astăzi, fiecare tentativă de resuscitare a corpului tinerei misterioase aduse fără prea mari șanse la viață, îi forțează pe medici să grăbească fiecare tentativă de salvare. Așa că, alegând rapid să se împartă în cele trei paliere ale spitalului, medicii de la Nadezhda Hospital se ocupă fiecare de cele necesare. 

         În timp ce unii se ocupă de bărbatul adus cu prima ambulanță, alții de cei dintr-a doua; medicul Mikael Amarillo și echipa sa intră direct în sala de operații urgente pentru a salva nu doar chipul plin de sânge al fetei neidentificate, ci viața acesteia. Operația decurge normal în primele câteva minute. Însă, pe parcurs ce timpul trece parcă cu viteza luminii și deloc întru ajutorul medicilor și al asistenților lor, pericolul pierderii fetei întinse pe masa de operație din secția de Chirurgie crește și mai mult.

         Panica cuprinde întreg sistemul medical din sală, însă medicul Amarillo nu cedează. Pentru el, salvarea oricărei vieți, nu doar a acesteia, reprezintă mai mult decât munca de peste douăzeci de ani. Reprezintă pasiunea, dorința și iubirea lui față de oameni. Caracterizându-se ca un bun creștin – în ciuda religiilor diferite din Bulgaria – doctorul Amarillo este mai presus decât atât. Hotărât, curajos, neînfricat și dedicat pentru orice, bărbatul știe că va reuși să dețină controlul fiecărei lupți cu moartea.

         Sufletul lui renaște la fiecare reușită a operațiilor efectuare și moare o dată cu pierderea vieților celor aduși la Nadezhda. Ca acum, câteva ore bune după operația dificilă realizată pe trupul adus aproape inert la spital, doctorul Amarillo să înțeleagă cât de dificil îi va fi să-i găsească orice membru al familiei tinerei salvate.

         Îmbrăcat ca de obicei în eternul său pulovăr vișiniu și-având halatul alb cu inscripțiile spitalului, decorațiunile privindu-i statutul de la Nadezhda pe deasupra și milioane de gânduri confuze, medicul se plimbă agitat de colo-colo împrejurul biroului său micuț și simplist decorat. Încearcă să găsească soluții, ieșiri și energie în problemele privitoare sănătății fetei pe care a îndrăgit-o din prima secundă a reușitei sale și luptă enorm să liniștească bătăile unei inimi sărace de iubire, protecție, dor și grijă pentru un fiu, sau fiică.

         Viața nu l-a binecuvântat – din păcate – cu un copil, așa că  Mikael nu poate spune că e pe deplin fericit. Da, vede și trăiește fericirea familiilor salvate. De asemenea, simte bucuria acestora, precum și a pacienților săi. Însă, pe plan personal a simțit mereu că îi lipsește ceva. La cei peste șaptezeci de ani, Mikael Amarillo a făcut totul. A strâns o avere impresionantă, a fost căsătorit de trei ori, și-a iubit enorm toate cele trei soții, însă, spune el, prima i-a rămas impregnată în suflet și-n inimă per eternitate.

         A muncit ca spălător de vase și-a sfârșit apoi prin a spăla pe jos fiecare colț al locurilor lui de muncă. Ca acum, ani mai târziu și după insistența ultimei soții de a depune un mini efort în obținerea unei diplome spre excelență; doctorul Amarillo să devină cel mai căutat, dorit și urmărit, cumva, medic din industrie. A primit oportunitatea de a se alătura echipei de la Nadezhda în urmă cu aproape trei ani și nu regretă pentru nici o secundă decizia de a fi venit aici. Pentru că aici, spune el, e locul unde și-a găsit adevărata vocație. Cu ajutorul fostei sale soții, Eray.

         Brusc, o lovitură ușoară în ușa albă a cabinetului său îl făcu pe medic să tresară revenind rapid la cruda-i realitate. În tot acest timp el fiind prins în mrejele necunoscute ale propriei gândiri. Așa că-și scutură cu rapiditate capul plin de amintiri și strigă un „Intră!" hotărât, demn de poziția sa în Nadezhda și la fel de curajos cum și-a obișnuit fiecare angajat, coleg și prieten în parte.

    — Mikael, mă gândeam să...

         Zice atunci vocea fostei sale soții, prezența ei făcându-se rapid simțită în interiorul biroului mic al fostului ei soț. Împărțind nu doar viața, ci și același palier profesional, Mikael și Eray au rămas prieteni în ciuda diferențelor de opinie dintre ei.

     — Ești bine?

         Întrebă femeia îmbrăcată în halatul spitalului, părul ei negru și strâns sub boneta de culoare albastră, ieșind foarte puțin în evidență.

     — Da, răspunse bărbatul, hotărât. Care e problema?

          Întrebă la final, știind cât de bine îl cunoaște Eray, dar și că nu trebuie să apară la serviciu cu problemele sale personale. De aici reieșind în mare parte certurile din perioada căsniciei lor.

     — A venit o fată ce zice că sora ei lipsește. Crezi că ar trebui s-o scoatem afară, sau să căutăm în registre?

         Întrebă femeia, linia fină a sprâncenelor groase aparținătoare medicului devenind curbată.

   — Cine e?

         Întrebă bărbatul, începând să pășească plin de speranță către ușa lăsată deschisă de către fosta sa soție.

     — Ea!

          Zise atunci femeia, de îndată ce amândoi ajung înaintea scandalagioaicei care, vizibil nervoasă pe faptul că nimeni nu-i oferă răspunsuri, țipa la toată lumea de pe palier și gesticula ca ultima nebună. Înălțimea, cât și îmrbăcămintea închisă la culoare și-aproape sumară, nici prea mare, dar nici prea mică; îi propulsă fetei de îndată o imagine îndoielnică înaintea celor doi medici de la Chirurgie.

    — Lasă-mă să verific și decidem la final dacă chemăm paza, sau nu!

         Zise atunci bărbatul, îmbrăcat destul de oficial, pășind curajos către fata a cărei voci puternice părea a acoperi întreaga secție. Pașii lui siguri deveneau din ce în ce mai apăsați, vocea ei din ce în ce mai puternică, ca imediat brațele feteisă fie prinse cu forță de bărbatul din spatele ei. Ca întorcându-se furioasă să vadă cine îndrăznește s-o atingă, tânăra Genesis să-l fixeze cu rapiditate pe bărbatul de șaptezeci și trei ani de ani.

      — În sfârșit a venit cineva! zise ea, vizibil nervoasă și epuizată să tot aștepte răspunsurile dorite. Dumneata ești medicul șef de-aici, bănuiesc. Nu?

         Întrebă ea, curajoasă și total lipsită de orice urmă de delicatețe, provocându-i medicului un zâmbet drăgălaș pe chip.

    — Da, eu sunt. Dumneata cine ești, tânără domnișoară?

         Răspunse medicul, privind-o cum își aruncă ironică ochii peste cap.

     — Nu contează. Sora mea lipsește de câteva zile și vreau să știu...

         Începu fata să tururie precum o locomotivă, medicul coborându-și scurt, cu zâmbetul larg pe buze privirea spre dușumeaua din lemn de la picioarele lor.

    — Nu crezi că ar fi mai adecvat să-ți cauți sora în altă parte decât într-un spital ca acesta și mai ales, într-o secție de Chirurgie!?

         Zise atunci medicul, întrerupând-o pe fata guralivă de la cei nici câțiva centimetri distanță, făcând-o într-un final să tacă pentru câteva clipe.

    — Cred că glumești! replică ea, făcându-l pe bărbat s-o privească curios, cu o sprânceană ridicată. Mă plimb prin diferite secții de poliție și spitale de tot felul de ceva zile, iar dumneata mă trimiți la Dracu în Praznic !?!

         Zise Maria total ofuscată de reacția bărbatului, a cărui zâmbet dispăru cu rapiditate de pe buzele sale cărnoase și asta deoarece înțelese gravitatea situației. Și cum chiar el a salvat o fată a cărei identitate nu o poate anticipa sperând ca familia să vină după ea, sau măcar să apară ca printr-o minune, bărbatul hotărâ destul de rapid ce are de făcut.

     — Nu te trimit nicicunde. Ai un act de identitate la tine?

         Întrebă bărbatul, hotărât s-o ia pe fată cu el. Așa că îi agăță rapid încheietura, chiar înainte de a primi vreun răspuns și-ncepu să se îndrepte către salonul unde au dus-o pe străina operată. Toată lumea de pe palier îi privește curioasă, confuză și total surprinsă de atitudinea medicului șef, însă din cauza fricii de acesta, nimeni nu are curajul să spună ceva.

      — Păi și buletinul?

          Întrebă Maria, confuză la rândul ei, picioarele sale subțiri și-acoperite de un dres negru, subțire și deloc potrivit anotimpului primăvăratec, îndreptându-se pe urmele bărbatului ce ziceai că aleargă spre necunoscut, nu c-o conduce spre acesta. Însă, imediat ce amândoi luară cotitura holului îngust al secției de Chirurgie către salonul patru, mâna fetei fu cu rapiditate prinsă de cineva.

     — Gata, ajunge! se auzi atunci o voce, medicul Amarillo oprindu-se subit, forțând-o pe tânăra din spatele său să intre direct în el. Îmi spune și mie cineva, ce naibii se petrece în spitalul meu!?

          Întrebă atunci, furioasă, vocea doctoriței de mai devreme. Astfel, Mikael, hotărât să nu îi răspundă pe același ton nervos, alese doar să-și rotească ochii obosit și să se răsucească ușor pe călcâie astfel încât să le poată privi pe amândouă femeile, în ochi.

   — Tu mă vei ajuta să identific pe cineva, îi spuse el fetei tinere, căreia nu-i dădu mai mult de treizeci și un pic de ani; iar tu mă vei lăsa să-mi fac treaba. Doar de asta m-ai ajutat, nu? zise el hotărât să plece mai departe, femeia strângând și mai puternic încheietura tinerei în mâna sa.

         Știe și-l înțelege la perfecție pe Mikael. Dar totuși, Eray nu se poate opri din a-l judeca pe fostul soț cu fiecare oportunitate ce i se ivește. E de parcă ar avea ceva polițe de plătit acestuia.

     — Aveți cinci minute, zise ea printre dinți, știind că bărbatul nu o va asculta. Doar cinci, m-ați auzit? strigă după ei, de îndată ce-i eliberă brațul fetei și-i privi plecând.

         Bărbatul păși și mai determinat pe holul îngust, târând-o practic pe tânăra guralivă după el. Și deși nu-i place ce face, totuși speră, crede și știe că fata aceasta îi va aduce la cunoștință identitatea celei salvate. Ca ajunși înaintea salonului urmărit până acum, pașii lui să se oprească rapid în timp ce brațul său aproape c-o lipi pe tânără de ușa albă a acestuia.

     — Înăntru avem pe cineva fără acte, accidentată și... destul de grav rănită. Te rog să ai mare grijă și să-mi spui dacă ești pregătită s-o cunoști.

         Zise medicul înghițind în sec, făcând teama din sufletul străinei să-i pulseze și mai mult bătăile inimii ei. Le putea simți chiar și de la depărtare, nu era necesar s-o atingă.

     — Bine. Răspunse fata, hotărâtă să descopere adevărul. Sunt gata!

     — În regulă, răspunse medicul și-mpinse încet ușa albă. Să mergem!

          Pașii siguri și apăsați de mai devreme, se transformară rapid în unii mici și total nesiguri. Bătăile inimilor celor doi pulsau sângele spre artere mai cu forță și parcă cu și mai mult aplomb decât niciodată, în timp ce frica de moarte, întâlnită în sufletul străinei creștea din ce în ce mai mult. Își dorește să-și găsească sora, dar nu se așteaptă deloc ca cea, sau cel întins pe pat să fie chiar ea. De aceea, simțindu-și mâna eliberată de cea a medicului, păși din ce în ce mai puțin și cu mai multă teamă spre patul anunțător a probleme.

    — Dacă ți-e teamă, poți reveni oricând ești pregătită!

         Îi auzi vocea bărbatului, dar Maria doar își strânse pumnii micuți în jurul taliei sale subțiri.

    — Nu! răspunse ea, hotărâtă. Sunt gata! 

        Zise cu voce tare ultima frază, apoi își șopti un  „Nu ești la morgă, Maria. Relaxează-te" și continuă să se apropie de pat. Mâna ei se ridică tremurândă către cearșaful ce acoperea până-n gât trupul aparent fără viață și conectat la aparte al cărui chip fără formă și total strivit în accidentul despre care i s-a zis, o înspăimânta teribil. Și știu atunci că, de fapt, amintirile nu mor niciodată. Sora ei nu poate fi ascunsă sub masca plină de sânge dinaintea ochilor săi ciocolatii.