În lumea lui Nicăieri

         Totul pare mort. Fără pic de speranță. Încredere. Putere și curaj. Dar chiar și așa, el e puternic. Dacă nu a pățit nimic – se gândi el – în accident, cu excepția unei temeri ce a condus spre o mică pierdere a memoriei, atunci înseamnă că totul e în regulă.

         De aceea, curajos, nerăbdător să-și vadă prietenul și să se reîntoarcă la muncă, Sinan deschise ochii perfect întunecați ca cerul pe timp de furtună. Apoi, determinat să îl vadă pe Dominick și să afle despre starea acestuia, își reașeză picioarele calde pe podeaua rece a salonului, înjurând printre dinți la contactul acestora.

         Nu-și amintește să se fi simțit vreodată mai rău decât acum. De aceea știe că pentru a scăpa de această senzație, trebuie să își vadă prietenul și fratele. Singurul care i-a purtat mereu de grijă, în ciuda situației sale precare. Astfel, cu picioarele tremurânde de frig și neputința deplasării sigure, mai mult își târâ trupul către ieșire. Însă, imediat ce fu zărit de o asistentă, bărbatul este oprit și reașezat în pat în ciuda revoltelor sale.

         — Sunt bine. Pot păși, vreau doar să-mi văd fratele. În ce stare se găsește?

         Întrebă bărbatul, aproape turbat de nervi în timp ce asistenta și medicul din salon încercau să-l liniștească.

         — Este bine. Are doar nevoie de odihnă, ca și dumneavoastră, domnule Karakoynlu.

         Îi răspunse bărbatul îmbrăcat în hainele instituției, provocându-l pe Sinan să-și rotească ochii, plictisit.

         — Dar eu sunt bine, ce nu-nțelegeți? Sunt B I N E !!!

         Silabisi el, aruncându-și mâinile în aer, furios.

         — Ne bucurăm, domnule Karakoynlu. De aceea o să vă și externăm, curând!

         Zise medicul, pe fața lui Sinan apărând rapid un zâmbet larg, de învingător. În sfârșit, pare că timpul lui petrecut aici, se va sfârși. Gândi el.

         — Minunat! 

         — Aveți unde să mergeți?

         Întrebă din nou medicul, zâmbetul de pe chipul pacientului dispărând încet și sigur. Își amintește cât de singur e, că nu are o locuință și e aici doar datorită lui Dominick. De aceea, să ceară ajutorul cumnatului său îi este nu doar imposibil, cât și de neimaginat. Așa că-și scutură rapid capul de amintirile acuzațiilor aduse de către acesta și-și forță un zâmbet fals.

         — După ce-mi voi vedea prietenul, da. Acum pot pleca?

         — Nu, din păcate. De aceea, o să-l verific și pe prietenul dumitale și-o să aflăm care e situația lui. De fapt, chiar acolo mergeam înainte de a te zări venind spre ieșire. Unde voiai să mergi?

         Zise medicul, confuz, îndreptându-și spatele când observă că bărbatul s-a mai liniștit.

         — La..., aer. Aveam nevoie de puțin aer curat, dar mi-a trecut acum. Sunt bine.

         Răspunse Sinan, deranjat și deloc interesat, sau atras de investigația medicului-polițist, din salon. Și deși spera ca minciuna lui să fie crezută de acesta, totuși nu era nici de parcă i-ar păsa în proporție de sută la sută. Oricum, nu e foarte interesat de părerea unui străin pentru viața sa. Și dacă mai adăugăm și senzația de gol pe care bărbatul o resimte în piept, de parcă ar fi trebuit să facă, sau fie cu cineva acum, atunci totul se complică.

         De aceea, imediat ce medicul și asistenta părăsesc salonul, Sinan privește îngândurat tavanul curat și alb ca spuma laptelui, al spitalului și reîncepe să-și adreseze întrebări. Ce s-a întâmplat în accident? De ce am fost aduși aici? Unde e Dominick? De ce simt un gol impresionant de mare în piept? De mă simt de parcă am uitat mult mai multe decât cred? De ce am impresia că lipsește ceva în amintirile mele?

         Așa că, observând că nu găsește – din nou – nici un răspuns întrebărilor sale, bărbatul coboară – determinat – la marginea patului, fixâdn ușa cu priviea-i întunecată. Se simte puternic, însănătoșit, așa că nu vede de ce ar trebui să rămână în pat. Are nevoie să-și întâlnească prietenul, dar mai presus de atât, să cunoască adevărul. Și cumva simte, știe că Dominick îi va spune totul.

          Așadar, fără să stea prea mult pe gânduri, Sinan se ridică în picioare chiar și cu riscul de a se dezechilibra. Însă, imediat ce văzu bucuros că acest lucru nu se întâmplă, zâmbi și-ncepu să pășească asemeni un ui hoț profesionist către ieșire. Fiecare pas făcut îl conducea mai aproape de libertate și-n același timp, de prietenul său și adevărul mult căutat. Zâmbește și nu se poate opri din a o face, deoarece se simte ca-n secunda în care a fugit de poliție pentru a-și scăpa fundul propriu și personal din calea lor și a amenințărilor cumnatului lui. Un ucigaș de primă masă, clasificat de el ca și „mafiot în toată regula".

         Pășește în această lume a lui nicăieri, de parcă ar fi a lui și se simte mai mult decât în siguranță. Acum nu-l mai deranjează prezența oamenilor, ca acum două săptămâni – crede el – când Stanka avea toată poliția, investigatorii și detectivii pe urmele lui. Căci da, Martin Stanka Georgiev, a avut grijă ca averea familiei să nu ajungă pe mâinile unui „orfan fără scrupule, minte și viitor" . Așa că, imediat ce l-a „investigat" pe Sinan, a început coșmarul. Amenințările aduse propriei soții însărcinate, au dus doar către un drum obscur și plin de obstacole din clipa în care aceasta a început să-i povestească despre fratele ei pierdut. 

         Își strânge pumnii pe pereții atinși către drumul spre Dom, strângând din dinți și-și scutură capul încercând să alunge amintirile. Ultimele sale amintiri legate de demonul ce i-a distrus viața. Apoi, ajuns înaintea unei uși albe, întredeschise, Sinan se oprește și privește pe gemulețul mic dinaintea sa, observându-l acolo pe prietenul lui. Zâmbește din nou, cu totul sufletul și își lipește trupul sleit de puteri de peretele alb și mirositor a medicamente, exact ca-ntregul spital de altfel, așteptând.

         În cele din urmă, ușa se deschide. Medicul, bărbatul ce l-a văzut pe el ceva mai devreme, părăsește salonul pacientului său. Însă, imediat ce acesta pleacă, Sinan descoperă cu uimire că medicul a avut grijă să-nchidă ușa după el, dar și că aceasta face un mic zgomot la atingere. Își rotește ochii, însă, apoi pornete grăbit către patul conectat la atât de multe aparate, încât practic ți se furnică pielea dacă ai vedea o astfel de atmosferă înaintea ta.

         — Dom?

         Zice Sinan, total dezorientat, confuz și nedumerit de identitatea incertă a celui așezat pe pat, acoperit în cearșafuri albe și conectat la aparate. Știe că e Dominick, deoarece îl poate simți. Vedea, chiar. Însă, pentru a fi sigur sută la sută de aceasta, trebuie să verifice. Și pentru acest lucru, are nevoie de și mai mult curaj. 

         Așa că trage cu forță aer în piept și se apropie mai mult de patul inert, fără viață și culoare. Toate amintirile crezute moarte, îl lovesc cu forța unui bumerang, iar el nu înțelege nimic din toate acestea. De aceea, își scutură iarăși capul încercând să scape de atâtea memorii imposibile – consideră el – și încearcă să se concentreze pe trupul acoperit până-n gât de materialul albastru al cearșafului

         Fiecare pas pe care-l face îi transmite fiori reci pe șira spinării, la fel cum oricare tentativă de înaintare îl apropie și mai mult de frica necunoscutului, dar îi și provoacă un tremurat incert al mâinilor sale groase. Își scutură capul, adresându-și și mai multe întrebări. Dar curajul de a-l verifica pe fratele său îi demonstrează că războiul dintre conștiință, inimă și suflare poate fi câștigat dacă va rămâne treaz.

         Și mai face un pas și-ncă unul, apoi din nou pășește parcă mai sigur decât anterior, apropiindu-se tot mai mult de pat. Respirația îi devine întretăiată, iar inima deja îi bubuie în corp precum o bombă cu ceas. Însă nici așa, Sinan nu se oprește. Siguranța prietenului lui, e mai importantă decât orice frică. Și atunci, chiar la ultimul său pas, totul pare a se lumina în juru-i de parcă cineva ar fi aprins în sfârșit focul spre a face căldură.

          Un zâmbet larg, sincer și plin de speranță i se afișează cu rapiditate pe buze bărbatului de 1,88 care, așezându-și mâna rece și nesigură pe pat, reușește să scape un mic oftat epuizant printre buze. Și deși-și simte încă inima pulsându-i nebunește în corp, totuși imaginea adormită a fratelui său îl face să se simtă mai bine.

         Brusc, vocile acoperite de multitudinea de zgomote de pe hol îl face pe Sinan să se trezească din visare, picioarele lui întorcându-se cu rapiditate către ușa lăsată larg deschisă în urma sa. Apoi, îngrijorat să nu fie descoperit, bărbatul se ascunde de îndată lângă ușă, chiar la întredeschizătura acesteia, simțindu-și inima pulsând din nou cu putere.

         — Credeți că fata va reveni pentru controale? 

         Întrebă o voce feminină, identificată de brunet ca o posibilă asistentă.

         — Nu are unde să meargă, deci va reveni cu siguranță!

         Răspunse vocea groasă a medicului, pe care-l recunoscut deîndată, deoarece îl văzuse cu câteva minute în urmă.

         — Bine, domnule. Să trimit totuși niște băieți după ea?

         Întrebă vocea aceea feminină, dar datorită pașilor ce păreau a se auzi din ce în ce mai îndepărtați, Sinan nu mai reuși să-i asculte răspunsul medicului. Așadar, deși nu e tocmai genul de persoană care să se gândească prea mult la alții decât la sine însuși, totuși ceva îl forță pe bărbat să se întrebe despre identitatea acelei fete, precum și de dispariția ei ce i se păru atât de misterioasă.

         Așa că, fără să stea prea mult pe gânduri căci știu ce are de făcut, Sinan profită de liniștea de pe hol ce-i spusese cumva despre lipsa oamenilor de prin prejur și părăsi încetișor salonul. Pașii săi îl conduc către salonul din care a ieșit pentru verificarea prietenului lui, însă mintea lui încă e în același loc, umbrită de aceleași întrebări legate de acea fată. Și îl frustrează asta, dar nu se poate abține. E de parcă această confuzie l-ar roade pe interior, spunându-i că acea fată îi e cunoscută de undeva.