„Nu pot păși" 

         Fumul dens părea a-i înneca în întunericul și densitatea sa pe cei trei prieteni de la Red Lion. Tirul, încărcat cu alimente și având o greutate impresionantă, continuă să calce șoseaua aglomerată de atâtea alte mașini în diverse mărimi și culori. Ca-n ceea ce-l privește pe șoferul trecut de primele tinereți, doar zgomotele puternice provocate de claxonările intense ale celorlalți conducători auto să reușească a-i atrage atenția și a-l face să oprească spre verificare și salvare a oamenilor din autoturismul de sub mastodontul său.

         O adevărată binecuvântare se porni de jur împrejurul acestuia de îndată ce bărbatul opri, civilii nestând pentru nici o secundă în așteptare ambulanței chemate pentru salvarea celor trei suflete. Fiecare săpa aproape cu riscul rănirii propriilor mâini după trupurile inconștiente aflate în partea din față a mașinii făcute zob sub greutatea vagonului și fiecare mașină oprită lângă tir și ceea ce se mai vedea din caroseria distrusă a SUV ului, scotea încă unul și-ncă unul din membrii săi.

         Harababura dură astfel mai puțin de un sfert de oră, deoarece paramedicii sosiră. Însă chiar și așa, nimeni nu s-a gândit să caute pe bancheta din spate. Motiv pentru care, trupul acoperit de materialul rupt, roșu și pătat de murdărie și sânge al Seraye-ei, a zăbovit câteva ore bune până să fie observat și scos afară de sub plafonul făcut țăndări peste ea. Unii oameni îi transportau pe răniți la ambulanță, alții săpau în căutarea posibilelor noi victime, în timp ce ceilalți doar priveau degajați spectacolul gratuit din fața lor, bârfind, sau pur și simplu filmând sceneta apocaliptică.

         Observând că nu este loc pentru toți trei în ambulanța sosită la fața locului, unii din săpători și-au scos telefoanele mobile și-au sunat după ajutoare și inclusiv alte două ambulanțe. Apoi, așteptarea a mai durat încă un preț de cinci minute, posibil vitale pentru viețile posibilelor victime de sub mastodont. Haosul părea a se liniști în sfârșit, însă asta doar în aparență. Căci imediat ce a doua și-a treia ambulanță și-au făcut prezența la fața locului, și mai ales după tentativele medicilor de a-i salva pe cei doi bărbați pe care se pregăteau a-i declara morți, iată că totuși minunea se înfăptui. Trupul fetei cu părul însângerat fu găsit de un bărbat și scos cu dificultate de sub țăndările ce-i îngrădeau libertatea și-i îngreunau șansele la viață.

         Și chiar în acea clipă, în acea secundă când Seray a fost urcată-n mașina albă cu girofarele aprinse, minunea reapăru înaintea oamenilor și a ambulanțierilor. Trupurile aproape fără vlagă ale celor doi bărbați păruseră a reveni la viață, fapt ce nu forță decât și mai puternic imaginația salvatorilor care, imediat au început să își vorbească despre credință, Dumnezeu și minuni. Asta în timp ce privitorii au început să vină care mai de care cu diverse scuze, explicații și cuvinte care să demonteze total cuvintele acestora.

****

*Câteva minute mai târziu*

****

         Cele trei ambulanțe gonesc pe șoseaua aglomerată având girofarele pornite și viteza egală, ținându-se toate una după cealaltă. Scopul transportării răniților la cel mai bun spital din Bulgaria, acum deveni nu doar un gând, ci o realitate. Sofia se întrezărea la doar câțiva kilometri distanță, iar șoferii ambulanțieri calcă mai puternic pedalele accelerațiilor mașinilor pe care le conduc. Mai ales că Nadezhda Hospital, se află nu foarte departe de câmpul unde a avut loc ambuteiajul.

         — Mi-e teamă pentru viața bărbatului din spate!

         Rosti brusc vocea paramedicului aflat de-a dreapta șoferului ambulanței cu numărul unu, glasul său gros de la țigări neprimind din partea acestuia decât o scurtă și nonexpresivă privire.

         — O să ajungem la timp, domnule. Nu vă panicați, pacientul nu va păți nimic!

         Răspunse șoferul, sec, întorcându-se degrabă la condus.

         Stres. Panică. Griji. Frică. Anxietate și Durere. Cam așa s-ar descrie atmosfera încărcată negativ din fiecare ambulanță ce se îndreaptă către centrul Sofiei. Fiecare viraj, înseamnă încredere în ambulanțele perfect construite. Fiecare respirație a victimelor, înseamnă curajul și necesitatea lor în a se agăța de viață. Fiecare mașină ce apărea din senin – parcă, vrând să împiedice ambulanețele s-ajungă la destinație – înseamnă risc, curaj și dorința mai mare în a-i salva pe toți. Și cu toate acestea, frica din sânul fiecărui paramedic se simțea la cote din cele mai mari.

         Dar, în cele din urmă acest coșmar luă sfârșit. Toate cele trei ambulanțe sosesc în fața clădirii impozante a ceea ce înseamnă Nadezhda Hospital , clădirea înaltă, plină de atât de multe departamente și laboratoare părând a-i aștepta pe toți. Toți paramedicii coborâră rapid din cele trei mașini aflate una lângă alta, alineate ca o armată bine organizată, apucându-se de îndată să scoată victimele crudul accident. Singurul însă, care nu avea nici o zgârietură, traumă de orice fel, ci adus aici pentru investigații generale și câteva semnături fiind șoferul mastodontului. Bărbatul pe care polițiștii bulgari și-au dorit să-l ia după ei la secție, însă pe care ambulanțierii i-au convins să-i însoțească aici.

         Toate cele trei tărgi au fost aduse în spatele fiecărei ambulanțe din care asistenții bine antrenați și chiar medicii aduși afară de alarma generală, i-au luat pe Seray, Sinan și Dominick. Comparativ, singurele victime ce păreau cât într-o stare mai bună din punct de vedere fizic, fiind cei doi bărbați de pe tărgi. Căci starea fetei cu părul ca scorțișoara, părea deplorabilă.

         — Bărbații duceți-i în sala de diagnostic!

         Rosti vocea medicului șef, cel ce ține în mâna dreaptă un dosar alb în care-și nota starea victimelor. 

         — Și fata!?

         Întrebă unul din paramedicii ce scoteau victimele.

         — Fata, direct în sala de operație!

         — Da, domnule!

         Se termină astfel, destul de rapid șirul de întrebări. Toată lumea intră în spitalul mare, împărțindu-se fiecare medic pe secția de care aparține. Cum Dom și Sinan au fost duși către sala de diagnostice, au fost însoțiți de câte o pereche de doi medici fiecare, după ierarhia și gradele profesionale pe care aceștia le dețin. Iată că Seray, dansatoarea perfectă de la Red Lion, a fost condusă direct către Departamentul de Chirurgie a spitalului Nadezhda.

         Orele par a se scurge din ce în ce mai cu încetinitorul, atmosfera deja încărcată din aer putându-se resimți destul de puternic și-n fiecare departament al spitalului. Fără acte, modalități de identificare a victimelor și descoperire a membrilor familiilor fiecăruia din ei, totul deveni și mai ciudat. Doar în partea opusă a spitalului, pe holul dintre Departamentele de Diagnosticare și Oncologie, șoferul mastodonului de câteva zeci de kilograme părea din ce în ce mai agitat, stresat și-ngrijorat pentru viețile victimelor sale.

         — Domnule Georgiev, dacă nu vorbiți, să știți că vă închid. Spune-ți, de ce i-ați târât pe bieții nenorociți după dumneavoastră!?

         Continua să-l tot sâcâie cu aceeași întrebare, unul din polițiștii sosiți la spital pentru supravegherea incriminatului. 

         — Dar v-am spus deja, nu i-am văzut!

         Continua bietul bărbat să-i tot spună polițistului care, furios peste măsură își scoase rapid pulanul și-ncepu să-l lovească fără milă. Dar, oricât de mult țipa victima sa, polițistul nu se oprea deloc. Decât foarte rar și pentru puțin timp la insistențele celor ce treceau prin zonă. Apoi iarăși se înfuria și reîncepea să-l lovească pe bietul bărbat care, vânăt peste tot acum datorită loviturilor primite, se afla într-o stare aproape din ce în ce mai apropiată de cea a victimelor sale.

         Karma e o târfă, sau cel puțin așa se spune. Dar în cazul lor, aceasta părea a fi regina. Agitația de pe holurile Nadezhda creștea în intensitate și toți medicii, brancardierii și restul alergau de colo-colo prin secțiile departamentelor pe care le conduceau, sau pur și simplu de care se ocupă. Totul, într-un dute-vino complet și-atât de complex, încât ochii oricui s-ar putea umple de apele suferinței pe care noi, oamenii le numim simplu, lacrimi.

         Și totuși, minunile există. După câteva ore bune de la atâta tevatură, ochii unuia dintre bărbații din departamentul de Diagnosticare, se deschid. Confuz, fără amintiri prea multe și zero semne de însănătoșire în procentaj de sută la sută, ochii căprui ai acestuia se loviră puternic de luminile neoanelor din salon. Atunci, mâna lui dreaptă se ridică rapid încercnd s-acopere lumina puternică ce părea a-i lovi chipul, iar el observă crudul adevăr. 

         — Unde...

         A fost tot ceea ce vocea stinsă, plină de durere și încărcătură negativă, putu rosti. Chipul lui, căutând confuz orice răspuns posibil pentru întrebările ce păreau a se naște în memoria zdruncinată de durere, uitare și imagini confuze. Și atunci, una din asistente îl văzu prin ușa lăsată deschisă de către medic. Tânăra, în vârstă de treizeci și opt de ani, se apropie timidă de patul pacientului având în mână un dosar alb în care își nota totul.

         — Unde sunt!?

         O-ntrebă bărbatul de îndată ce-o văzu, fata schițându-i rapid un zâmbet fals, dar încurajator.

         — La clinica Nadezhda, domnule. Cum vă simțiți?!

         Îi răspunse fata, tot cu o întrebare, sprâncenele lui unindu-se într-o linie confuză.

         — La cli..., ce caut eu aici?

         Zise el atunci, confuzia din mintea și sufletul lui forțându-l să gândească. Dar, atât el cât și asistenta din fața sa observară că acest lucru nu poate fi de bine datorită ritmului cardiac ce devenea din ce în ce mai rapid. Așa că aceasta se grăbi alarmată să cheme un medic care s-o ajute și ce sosi imediat.

         — Bună ziua, tinere. Eu sunt doctorul Mikail, cum te simți?

         Zise bărbatul de patruzeci de ani, îmbrăcat cu halat alb, insignele spitalului și ecusonul care-i arăta funcția în cadrul departamentului. Medic șef, Ivan Mikail.

          — Nu sunt sigur. Dar, ce caut aici?

         Răspunse pacientul, uitându-se după orice semn care i-ar putea aminti totul de prin împrejurimi.

         — Nu-ți amintești!?

         Întrebă medicul, observând confuzia lui.

         — Nu știu..., totul e în ceață.

         Răspunse bărbatul, nedumerit.

         — Ce vrei să spui?

         — Nu știu. Eram în mașină cu cel mai bun prieten, mergeam la... muncă, apoi deodată...

         ZIse Sinan atunci, golurile din mintea lui părând din ce în ce mai adânci și dureroase. Deși, tăcerea și golurile din propozițiile lui păreau a ascunde un crunt adevăr, munca într-un pubb vânat de atât de mult tineret al statului.

         — Deodată, ce?

         Întrebă medicul, curios, ridicând curios sprânceana dreaptă în timp ce îl fixă pe pacient cu privirea sa plină de empatie.

         — Nimic. Gol. Negru. Nu știu ce s-a întâmplat după aceea. Îmi puteți spune?

         Și atunci, medicul realiză că pacientul său suferă de-o ușoară pierdere de memrorie. Cât de mare, însă? Asta are să constate mai târziu, după ce-și va termina toate testele și investigațiile de făcut.

         — Un mic și nesemnificativ accident. Liniștește-te, totul va fi bine!

         Zise medicul, lăsându-și dosarul chiar lângă capul patului în timp ce verifică aparatura. Apoi, luându-și aparatura cu care a venit în salon, medicul Mikail îi oferi pacientului său un zâmbet încurajator și părăsi salonul. Dar bărbatul îmbrăcat în haine albastre de sub așternuturile patului, nu păru deloc relaxat de cuvintele medicului său. Motiv pentru care, deranjat, vizibil furios, dar și doritor în a-și găsi prietenul, Sinan încercă să ajungă la marginea acestuia. Își cobor astfel picioarele pe care și le simți ciudat de îngreunate, dar bănui că e datorită medicamentelor. Și le așeză pe gresia rece a salonului. Dar, când încercă să se sprijine în ele pentru a părăsi salonul, acestea se dezechilibrară rapid, iar el cunoscu îndeaproape neputința și podeaua departamentului de la Nadezhda.

         — La naiba, nu pot păși! își zice el atunci, cu lacrimile inunându-i ochii triști, furioși și vizibil afectați de tot ce s-ar fi putut întâmpla, în mintea lui. De ce nu pot să merg? Ce se întâmplă cu mine!?