Mai ceva ca VanDamme

         Viața e imprevizibilă. Ca un drum necunoscut al cărui final e imprevizibil, dar tot te îngrozește prin încărcătura emoțională și mare de capcane puse întru împiedicarea viselor tale.

         Știind că nu are nici o șansă să stea departe de Red Lion pentru prea mult timp, Seray încearcă să găsească o cale în a scăpa de necazurile din viața ei. Gândurile nu-i dau pace deloc, logica se împletește foarte bine cu nonsensurile din ultimele ore, imaginea clară și cuvintele aparent dure - la un prim impact - ale lui Sinan, nedându-i nici o șansă să-și accepte destinul.

         Deși nu au trecut decât patru ore de la incident, totuși Seray încă luptă cu vocea lui care-i amintește cât de mult greșește. Obosită, ajunsă într-o pădurice din apropierea șoselei, Seray merge prin întunericul nopții reci de decembrie și-și masează umerii înfrigurați.

         Realizează că și-a dorit libertatea, dar pentru a obține a trebuit să plătească lacrimi amare. Și-a dorit să fugă de sub asuprirea întunericului de acasă, dar pentru asta a trebuit să renunțe l-a atât de multe lucruri și oameni dragi sufletului ei. A visat să fie fericită, dar visele i sau năruit sub privirea proprie și-au fost călcate în picioare chiar de către cei în care și-a pus toată încrederea.

         Ca acum, nopțile transformate în zile și zilele preschimbate în nopți să-i amintească câtă nevoie are să simtă. Căci, conștientizează ea, nu a trăit niciodată până acum. Tot ce-a simțit, nu a fost viață. Ci moarte. Lentă. Torturantă. Sigură. Tot ce a văzut, nu a fost realitate. Ci un coșmar. Tot ce și-a dorit, nu s-a îndeplinit niciodată și nici nu se va înfăptui. Nu, decât dacă va accepta propunerea lui Sinan, călcându-și pe orgoliu. Și brusc, o mașină frână chiar în spatele ei scoțând-o din reveria propriilor gânduri.

         Trupul îi îngheță, asemeni statuetelor din fața pubbu-lui. Inima i se opri, exact ca a unui mort. Conștiința muri, încă o dată după atâtea ore. Și totuși..., totuși e ceva ce-o îndeamnă să-și revină. O voce, vocea ei - o recunoaște ea - ascunsă bine într-un locaș adânc al minții sale, îi vorbește ca prima dată. Atunci când prietena ei s-a oferit s-o ajute, aducând-o și făcându-i cunoscută lumea de la Red Lion. Și se răsuci încet pe călcâie, privind portiera șoferului deschizându-se în timp ce două picioare subțiri se făcură rapid observabile prin lumina ce se observa dinspre răsărit, printre ramurile reci.

         — Seray?!?

         Își auzi numele strigat, vocea cunoscută a bodygardului de la Red făcând-o să-și revină rapid în simțiri. Nu credea că el avea să fie cel ce-o întâlnește acum, ci dimpotrivă. Considera în naivitatea și nebunia ei de moment, că trecutul a rămas pe urmele ei, încă.

         — Ce faci afară la ora asta? zise din nou bărbatul, înaintând tot mai mult spre ea. O să îngheți. Brrr, ce frig e!

         Spuse el din nou, apropiindu-se de trupul îngehțat și tremurând al fetei. Ca un adevărat domn, își dezbrăcă tăcut geaca groasă din fâș, acoperindu-i umerii dansatoarei și-ncepu s-o tragă spre mașina personală, urcând-o pe fată pe bancheta din spate. Și totuși, în liniștea dimineții și-a torturii psihice în care Seray se simte prinsă ca-ntr-o capcană, putu observa în treacăt umbra cuiva adormit pe bancheta din dreapta. Și tăcu.

         Urcă în mașină, permițându-i lui Sinan să-i acopere trupul înghețat cu puținele haine ce zăceau pe banchetă, continuând să-l privească și analizeze pe acesta ca pentru o primă dată. Și atunci înțelese ce are de făcut, dar mai ales ce alegere trebuie să facă. Știa deja că el e singurul care o prețuiește cu adevărat. Știa deja că Sinan i-a adus deja liniștea după care a fugit pentru atâta vreme. Și a înțeles în sfârșit că doar Sinan are să-i ofere siguranța, încrederea și liniștea unui cămin adevărat. Dar mai presus de atât, ajutorul pe și de care are atâta nevoie.

         — Sinan? zise și ea în cele din urmă, observându-l pe bărbat urcând grăbit pe partea dreaptă pentru a o lua din loc, atrăgându-i scurt atenția. Mulțumesc!

         Acesta îi zâmbi, apoi își mută privirea spre înainte și porni mașina cu destinație necunoscută. Și asta deoarece la orele acestea târzii din noapte, sau devreme dimineață, bodyguarzii nu intră în pubb și nici un alt angajat care a plecat deja. Plus că, Sinan locuiește în afara Sunny Beach și nici ea, nici altcineva nu știe unde.

         Bărbatul, concentrat maxim pe condus și prietenul din stânga sa, totuși nu uită pentru nici o secundă nici de fata de pe bancheta din spate. Ca verificând-o la fiecare apăsare mai adâncă a accelerației, sau pur și simplu aruncare a privirii sale în oglinda retrovizoare, o putea vedea pe tânără privindu-l. Dar nu se simți inconfortabil. Îi plăcea prezența Serayey în mașina sa, deoarece știa că doar el o poate proteja.

* După câteva ore*

         Mașina neagră cu geamuri fumuri făcu în sfârșit stânga pe șoseaua aglomerată la orele dimineții, observă Seray. Încă tăcută și destul de meditativă, fata doar privea pe geam analizând clădirile uriașe și impozante ale orășelului necunoscut în care se află pentru o primă dată, în mintea ei deja confuză creîndu-se astfel milioane de alte întrebări. Construcțiile lungi și subțiri, îi aminteau blocurile din Turcia, iar formele în care acestea erau create, îi aminteau anii copilăriei în care îi plăcea să-și imagineze casa visurilor ei.

         Zâmbea fără să realizez acest detaliu, șoferul de ocazie de pe bancheta din față putând observa bucuria de pe chipul ei. Așa că zâmbea și el în ciuda faptului că oboseala resimțită din noaptea anterioară, era una destul de puternică. Brusc, mașina se opri înaintea uneia dintre clădiri. Confuză, șatena dădu la o parte haina ce-i acoperea talia, rămânând doar în geaca neagră pe care a purtat-o până acum și ținuta de la Red Lion, ce nu-i acoperea nici măcar jumătate din procentajul corpului său firav.

         — Am ajuns! auzi deodată, fiind scoasă rapid din transa propriilor gânduri, vocea lui Sinan fiind cea care face acum ecou în mașina cu motorul oprit. Mă ajuți să-l duc înăuntru?

         O-ntrebă bărbatul privind-o prin oglinda de deasupra sa și putând-o observa înghițind în sec. Nu știa de ce, dar avea unele bănuieli. Mai ales că, cunoscând trecutul ei, știe cât de trist, întunecat și înfricoșător poate fi să nu poți avea încredere în cineva. El însuși a experimentat diverse lucruri ce i-au marcat într-o oarecare măsură existența.

         — Desigur!

         Rosti Seray, văzându-se cumva prinsă prea strâns în lanțurile neputinței. Și-ar fi dorit să-l refuze, dar cum să facă asta când el a salvat-o? I-ar fi plăcut să-i spună că nu-l cunoaște pe cel de pe bancheta din dreapta sa, dar cum să facă asta când știe că trebuie să-i înapoieze lui Sinan fiecare strop de încredere pe care el i-a arătat că i-o poartă? Și coborâ.

         Tăcuți, amândoi îl luară pe după umeri pe bărbatul vizibil lovit și plin de sânge de pe bancheta din dreapta, târându-l împreună către ușile blocului frumos construit. Aproape luxos. Ca la vederea ascensorului, picioarele tinerei să se oprească în mod automat, atrăgându-i astfel și atenția brunetului din stânga ei.

         — Claustrofobă?

         Întrebă bărbatul privind-o serios, în timp ce ea înghiți în sec gândindu-se la un singur lucru: cum de și-a dat seama din prima de-așa ceva? Ca nereușind să-i răspundă, iar el înțelegând răspunsul ei, Sinan se răsuci ușor pe călcâie către stânga și-ncepu să pășească spre trepte. Urcau amândoi câte două trepte deodată, dar nici unul nu spunea nimic deși greutatea celui târât către apartamentul lui Sinan părea a crește din ce în ce mai mult parcă.

         Ca brusc, obosit de căratul victimei din brațele sale și gândindu-se că șatena simte la fel, Sinan să se oprească. Își lipi pentru câteva clipe trupul de peretele zgrunțuros și alb al blocului, respirând sacadat pentru câteva clipe, apoi o luară iarăși din loc. Urcau tăcuți, liniștea dimineții fiind spartă rapid de vocile locatarilor ce încă păreau a merge în diverse locuri. Dar asta nu-i supără pe niciunul, ba chiar îi forța pe cei doi să ajungă mai repede la etajul șapte.

         Când în cele din urmă destinația fu atinsă în sfârșit, brunetul o rugă pe Seray să îl țină pe prietenul lui pentru a deschide ușa. Apoi, preluându-și munca și brațul bărbatului, Sinan lovi ușor ușa albă, care se deschise arătându-le interiorul. Poate nu luxos, cât simplu și atractiv. Poate nu elegant, dar totul arată bine aranjat și pus la punct. Așa că, un zâmbet drăgălaș îi acapară chipul tinerei Polat care, la îndemnul brunetului, păși încrezătoare în interiorul apartamentului alături de cei doi bărbați.

         Confuji, pașii lor se îndreptară către un hol micuț cu canapea pe centru. Loc în care îl lăsară pe bolnav să zacă cu ochii încă închiși, confuzia fetei privindu-i identitatea, lămurindu-se rapid. Nu-i venea să creadă ce vede, dar mai presus de atât, pe cine vede la lumina becului aprins de deasupra capetelor lor. I se incredibil că Dominick zace fără suflare parcă, adormit și plin de răni pe canapeaua din micul living al lui Sinan. Și culmea, chiar ea l-a adus aici, ajutându-l pe brunet.

         Ca privindu-l confuză pe acesta din urmă, observă în sfârșit oboseala ce se citea din ce în ce mai puternică pe întreaga înfățișare a lui Sinan. Ochii lui întunecați, ca noaptea, nu mai strălucesc acum. Chipul, cândva curățat și perfect, acum pare atât de palid și obosit încât până și mustața lui neagră pare răvășită ca după cutremur. În ceea ce privește spatele lui mereu drept și mândru, acum pare aproape încovoiat de oboseală.

         — Uff, ce-am obost!

         Auzi în cele din urmă vocea lui Sinan, fata ieșind rapid din reveria propriilor gânduri. Își scutura capul, privindu-l atentă pe bărbat și înțelese rapid că acum e rândul lui să fie ajutat. Dar, mai întâi de toate, ascultat.

         — Mulțumesc mult că m-ai ajutat să...

         Rosti bărbatul, printre respirații. Dar, curajoasă și deloc stânjenită, ori chiar obosită, Seray îl întrerupse rapid mergând către el cu pași mari.

         — Nu spune prostii, Sinan! exclamă ea, bărbatul privind-o curios. La ce sunt buni prietenii, dacă nu să se ajute reciproc la greu?

         Îl întrebă la final, pe fața obosită a brunetului putând observa un zâmbet larg și sincer. Exact așa cum i-a oferit mereu.

         — Bine, bine. Tac!

         Zise el, apoi îi făcu semn discret cu privirea pentru a-l urma. Mai ales că, se pare că acest rol de Van Damme pe care l-a jucat cu o noapte în urmă, i-a adus și lui suferinți, dureri fizice și poate chiar sufletești destul de mari.