Viața bate filmul

         Prima noapte. Aceasta pare a fi prima noapte ce nu dă nici un semn cum că s-ar sfârși vreodată.

         Imediat ce Seray a părăsit biroul lăsându-l singur și-ngândurat pe Dom, acesta și-a scuturat capul confuz de milioanele de întrebări din mintea sa, așezându-se meditativ pe scaunul plușat. Își cunoaște fiecare angajat în parte, la fel cum știe să citească fiecare om ce intră într-un fel sau altul în viața sa. Așa că aparența unei supărări duse spre extrem – așa cum o catalogă el – ca cea a tinerei Polat, în mod sigur și evident nu are să conducă spre nimic bun.

         Nu s-a confruntat niciodată cu amenințări provenite din surse necunoscute, iar să aibă un angajat cu un asemenea trecut pe cap, cu atât mai puțin. Însă, deși asta i se întâmplă pentru prima dată, totuși bărbatul nu va renunța. Nimic nu-l forțează să renunțe la angajata lui perfectă. Nimeni nu îi poate lua ceva ce nici măcar nu are de oferit. Și, niciodată n-o să-și abandoneze angajații doar pentru îndeplinirea unui moft.

         Astfel, ridicându-se tot mai confuz de pe scaun și-ncepând să se agite ca un sifon de colo-colo prin mijlocul biroului, bărbatul începe sa-nțeleagă rapid ce are de făcut. Așa că se opri locului pentru a inspira adânc aerul rece în plămâni, apoi se apropie de receptor și-și sună angajatul și cel mai bun prieten în momente de criză, ca acesta.

         — Am nevoie să vii urgent. Nu întreba nimic, te aștept în biroul meu!

         Rosti bărbatul pe-un ton serios și sesizabil aducător a necazuri, strângându-și iarăși pumnii pe masa neagră și-acoperită de documente.

         — Bine.

         Auzi răspunsul amicului său, apoi, așezându-se la loc pe scaunul său plușat, simți cum capul stă să-i explodeze. Luă cana de apă de pe birou încercând să se liniștească, însă tot inutil. I se părea că nimic nu funcționează și nu-și poate explica de ce. Mai ales că, deși asemui starea aceasta de nervozitate cu ultima lui criză din anul precedent, totuși Dominick știe că se gândește mult prea departe.

         Încercă să se liniștească, dar simți cum începe din nou să scape situația de sub control. Amintirile cu fosta îi dau târcoale mai ceva ca un vânător perfect ce-și urmărește prada, iar el își scutură capul de amintirile dureroase fără ca măcar scena marcantă ce l-a adus înapoi pe tărâm bulgăresc să nu i se mai repete în minte ca un carusel de emoții și imagini menite să-l distrugă. Apoi auzi ușa deschizându-se și știu. Coșmarul lui s-a terminat.

         — Care e problema, șefule?

         Rosti cu rapiditate vocea bodyguardului făcând ecou în biroul mare și gol, acoperit doar zumzetul vocilor din mintea lui Dom. Bărbatul care-și ridică atunci privirea spre individul de 1,87, ochi negri, păr brunet și constituție atletică. Și atunci, un zâmbet drăgălaș îi acapară cu rapiditate buzele, trupul său atletic ridicându-se deîndată de la masa ovală.

         — Am nevoie de prietenul meu, Oz!

         Răspunse Dom, cu o uriașă doză de sinceritate în glas. Căci doar alături de bodyguardul său se simte atât de uman, viu și sigur pe sine. Încă de la dispariția părinților lui și până la despărțirea de fosta, Özgür a fost unicul ce i-a stat alături, atât la bine cât și la greu. Complice în toate nebuniile posibile și unicul punct de sprijin, Özgür Karakoyunlu i-a devenit frate în ultimele luni de zile, prin fiecare suport oferit și încercare de a-l menține pe vechiul și furiosul Dom Parker, în frâu.

         — Bineînțeles!

         Rosti vocea subțire, însă masculină a bărbatului de până în treizeci și un pic de ani.

         — Cu ce te pot ajuta, Dom?

         Întrebă acesta din nou, Dominick pășind în grabă către el. Brațele sale se ridicară către brunet, iar acesta din urmă știu că prietenul lui are nevoie de o îmbrățișare. Așa că începu să-i maseze spatele exact așa cum doar el știe s-o facă, simțindu-l pe Dominick aproape la fel de îndurerat ca după pierderile anterioare.

         — Hai să vorbim afară, rosti Dominick ștergându-și lacrimile îndrăznețe de pe chip, provocate de amintiri. Am nevoie de aerul rece al nopții!

         Zise din nou, așa că cei doi prieteni pășiră grăbiți pe holul slab luminat al pubbu-lui, către ieșire. Muzica inunda întreaga clădire, iar țipetele provenite din pubb îl provocară pe Dominick să-și rotească ochii cu fiecare pas făcut. Știe că trebuie să se abțină, dar nu poate face asta. E de parcă controlul deținut vreme de șase luni de zile, acum s-a pierdut din nou ca urmare a citirii acelui mesaj incomplet, smuls din mâinile sale de către ea. Fata adusă beată în biroul său, dar care în același timp ocupă și locul fruntaș al pubbului din atât de multe motive.

         Pășind de-a dreapta lui Oz, Dominick se simțea din nou din ce în ce mai mic comparativ cu acesta. Amintirile nu-i dau pace deloc, fiecare memorie a trecutului repetându-se în mintea lui exact ca un disc stricat pe care, oricât și-ar dori, nu-l poate opri. Aproape că se șterge de fiecare persoană ce-o întâlnește în drumul său către ieșire, muzica din boxe neajutându-l foarte tare pe bărbatul plin de atât de multe încărcături emoționale. Brusc, îi agăță închieteura lui Özgür, oprindu-l și pe acesta în loc.

         Ochii lui se opriră pe trupul zvelt, semi-acoperit și sumar îmbrăcat al fetei ce tocmai îi părăsise biroul, dansul acesteia furându-i pentru un moment orice altă intenție ar fi avut înainta de a o vedea. Căci el doar îi privește încremenit formele unduindu-se pe ritmurile muzicii, în timp ce amicul său pocnește zdravăn din degete spre a-i atrage atenția. S-ar zice că s-a îndrăgostit, sau poate chiar că vede și altceva în afară de banii ce îi aduce această fată pubbu-lui său. Dar, nu-i deloc așa... Istoria se repetă prin ochii, comportamentul și dansul tinerei Polat, iar el știe l-a perfecție un lucru. Nu vrea cu nici un chip să repete trecutul.

         — Haide o dată, Dom. De ce-ai rămas...?

         Zise Özgür după câteva momente de zgâlțâială puternică a amicului său, urmând a-și întoarce apoi capul spre scenă. Acolo unde, trupul cunoscut deja al dansatoarei preferate din pubb se mișca din ce în ce mai sexy, aproape spre lasciv.

         „Oh, acum înțeleg de ce ai rămas așa!" gândi atunci cu voce tare bărbatul, privind-o pe dansatoare cu zâmbetul pe buze. Și deși nu-i cunoaște povestea de viață a acesteia, totuși Özgür o place pe fata curajoasă de la Red Lion. Unica ce nu a cedat niciodată presiunilor din pubb, sau oricare alt loc din preajma acestuia.

         Ca rememorându-și fiecare scenă în parte cu fosta, precum și fiecare cuvințel, reacție și atitudine nepotrivită a acesteia, mâna lui Dominick să se dezlipească rapid de cea a brunetului său amic în timp ce el făcu doi pași în spate. Fără ca în schimb, să-și mute pentru vreo secundă ochii de pe tânăra dansatoare.

         — Dom, plecăm?

         Zise din nou vocea bodyguardului, reușind să-l observe pe Dominick devenind din nou stresat și chiar agitat, îi defini acesta starea.

         — Dominick? zise atunci, atingându-i îngrijorat umărul, forțându-i ochii ca două castane să-l privească furioși. Hei, ești bine?

         Întrebă bărbatul la final, furia citită în privirea întunecată ca noaptea a bărbatului de la cei câțiva centimetri distanță să-i ofere și mai multe motive de-ngrijorare. Da, își amintește fiecare moment nefericit al lui Dominick din trecut și știe cât de mult i-a luat să-l facă să-și revină. Însă, ce nu înțelege sub nici o formă, este ce l-a făcut pe bărbat să revină oarecum la unele stări de la acea vreme.

         — Da, răspunse Dominick, scuturându-și nervos capul plin de gânduri controverse. Mergem? zise iarăși, apoi porni grăbit înaintea bodyguardului său, către ieșirea din pubb.

         Câteva minute mai târziu, orele dimineții îl surprind pe Dominick și Özgür în fața pubbu-lui luminat de beculețe de sărbătoare și învăluit în muzică de petrecere. Liniștea nopții reci de decembrie, este spartă doar de pașii apăsați ai celor doi bărbați, muzica din interior nefăcând altceva decât să inunde întreaga stradă aglomerată de mașini și oameni ce se duc care încotro.

         — Bun. Acum că suntem aici, îmi spui ce te frământă?

         Rosti după câteva momente de tăcere absolută, spărgând cumva normele liniștii acoperite de zumzetul muzicii din pubb, vocea tânărului Karakoyunlu. Ca oprindu-se locului, încă panicat și fără nici un răspuns clar în minte, trupul atletic al lui Dominick să se răsucească încet pe călcâie spre a-l privi pe acesta din urmă cu o uriașă pată de rușine imprimată pe chip.

         — Nu ai nevoie de o țigară, mai întâi?

         Rosti vocea lui stinsă, forțându-l pe bodyguard să realizeze două aspecte: fie amicul său este într-o problemă uriașă pe care nu știe cum s-o gestioneze în ciuda faptului că a trecut prin atât de multe șocuri, fie problema nu are rezolvare. Ca știind asta, Dom nu încearcă decât să-l scape cumva pe el de problema însăși.

         — Nu. Povestește-mi!

        Îi ordonă scurt bodyguardul, privindu-și amicul cum își rotește obosit ochii întunecați. Ca observându-l trăgând cu forță aerul rece în plămâni și mai ales, cunoscându-i acest tic nervos, Özgür să aștepte tăcut povestea rostită de buzele pline ale lui Dominick. Cel care, știind că în cele din urmă are să vorbească despre asta, să înceapă a-i povesti totul.

         Însă, înainte ca povestea să ia final, cineva se lovi brutal de cei doi prieteni ce stau sprijiniți de marginea balustradei pubbu-lui. Ca întorcându-se cu fața spre intrus, șocul de pe chipul lui Dominick să capete înălțimi și mai mari. Nu-i vine să creadă ce vede. Dar mai presus de atât, nu-și poate imagina de ce vocile trecutului său, nu doar că sau înmulțit, repetândui-se papagalicește în minte, ci acum par mai vii ca niciodată.

         Ochii de care a reușit vreme de șase luni să se ascundă, acum îl privesc din nou. L-a fel de strălucitori, malefici și lipsiți de viață. Exact ca în ziua în care adevărul ei s-a aflat. Dar, scuturându-și capul de amintiri – încurajat fiind de mâna amicului său – , Dom își ridică brațele la piept, vizibil nemulțumit de prezența aici a acestei doamne. Înălțimea ei nu i se mai pare la fel de impunătoare ca pe vremuri, iar prezența acesteia nu-i mai inspiră deloc încredere. Tot ce vede prin filtrul minții lui atunci când o privește, este momentul în care a prins-o cu alt bărbat în patul lor nupțial.

         — O onoare să fiu aici, domnilor!

         Rosti atunci vocea ei subțire și pițigăiată, provocând pumnii lui Dominick să se strângă nemulțumiți. Asta pe când, pasul făcut în față al tânărului bodyguard să-i arate femeii din fața lor acum, cât de mult înseamnă prezența ei în acest loc.

         — Păcat că nu putem spune la fel!

         Răspunse Özgür, sigur pe sine. Mai ales că știe la perfecție faptul că Dominick îi împărtășește opinia.

         — Ce cauți aici, Angel?

         Zise în cele din urmă și vocea lui Dominick, cel a cărui glas părea atât de gros că n-ai fi putut să desfaci niciodată nodul puternic închegat al îndoielilor, frustrărilor și opiniilor lui. Dar femeia, observându-le comportamentele reci, alese rapid să-și afișeze din nou aceeași expresie falsă și ipocrită din totdeauna.

         — Am venit pentru acte!

         Răspunse ea, ironia citindui-se atât în reacție, cât și cuvinte. Brațele ei subțiri, ca două crengi ce abia se mai țin de marginile copacilor, se încrucișară mândre la pieptul subțire ca al unei viespi, chipul alb ca spuma laptelui luminând de fericire. Doar nedumerirea se putea citi în schimb pe chipurile celor doi bărbați confuzi de pe terasa micuță a pubbu-lui.

         — Ce acte?

         Întrebă Özgür, nedumerit, Dominick privindu-l la fel de confuz și deranjat de prezența aici a lui Angel, ca întotdeauna din acea clipă.

         — Nu știu, răspunse Dom, privindu-l scurt. Despre ce vorbești, Angel?

         Zise din nou, întorcându-se cu fața spre femeia de 1, 87 care-i privește destul de zâmbăreață.

         — Localul acesta, ce altceva?

         Cuvintele ei îl loviră pe Dominick cu forța unui bumerang, șocul acaparându-i rapid mințile confuze ale bărbatului. Doar simplul cuvânt „local" , îl înnebunește pe Dominick, memorarea stăpânirii acestui pubb în ciuda tuturor necazurilor din viața personală, lovindu-l de asemenea peste față cu aceeași forță. Nici nu-și mai amintește eforturile depuse pentru a menține vie și liberă atmosfera de la Red, singurele bătălii amintite acum fiind cele pentru deținerea controlului absolut a pubbu-lui, unica amintire a tatălui său necunoscut, sau opțiunea de deținere a controlului asupra propriului destin, încă din ziua plecării de acasă, din Americi.

         Totul părea a se reîntoarce la cum era. Pubbul, redevenea o țintă pentru doritorii de avere și distrugere. Vocea mamei încă îi șoptea că nu merită să investească banii în această afacere, care nici măcar nu-i aparține. Încurajările bunicii paterne încă-i urlau în timpane că trebuie să-și găsească tatăl și să recupereze averea familiei. Vocea femeii din fața lui, acum, nefăcând altceva decât să-i amintească ce prost s-a simțit în noaptea-n care a prins-o în pat cu fratele său.

         Dar, oricât și-ar dori să reacționeze diferit, Dominick știe că nu poate. Controlul deținut vreme de puțin timp – e adevărat – , acum părea din ce în ce mai îndepărtat. Așa că noul său scop este să-l recapete. Așa că lupta lui interioară, reîncepu. Conștiința și inima sa dădeau iarăși bătălii din cele mai puternice, trecutul și prezentul nefăcând altceva decât să-i indice încă o dată cât de diferită este viața de ficțiune. Cât de mare e distanța dintre film și realitate.