O clipă de neuitat

       Ochii fetei rămaseră astfel fixați în privirea pe care ea o caracteriză ca obscură, plină de frici și de-un trecut la fel de negru ca cele mai urâte coșmaruri ale ei; dar pentru a nu da nimănui nimic de înțeles, Merve își relaxă cât de cât musculatura trupului și-i privi în liniște pe aceștia.

         Vocile trecutului încă se auzeau în timpanele sale, iar privirea deloc prietenoasă a intrusului ce susținea scaunului lui Todor o făceau pe fată să lupte mai mult. „Nimic nu e mai puternic decât propria-mi voință!" , își repetă ea propria încurajare rostită din ziua aceea nefastă care i-a decis parte din prezent, apoi își schiță unul din zâmbetele ei eterne și mincinoase.

         — Perfect! Mărturisi forțată de împrejurări, atunci îmi pot lua ziua liberă? 

         Zise iarăși, deși se ruga deja la toți sfinții să fie refuzată. Are nevoie uriașă de banii proveniți pe urma acestui loc de muncă, așa că nu are de gând să piardă nici o oportunitate de a ieși din Red Lion cât mai rapid posibil. Și cum mare parte din banii proveniți de la familia Nataliia i-a introdus într-un cont secret, bine ascuns de ochii curioșilor; iat-o acum pe Merve încercând să facă totul pentru a-și ține ascunse realele intenții.

         — Da...

         Încercă bătrânul să-i spună că acceptă cuvintele ei, însă tânărul din spatele acestuia îi tăie rapid orice șansă ar fi avut să-i comunice intenția lui, fetei.

         — Nu! se auzi brusc, ca o mare învolburată vocea tânărului membru al familiei Nataliia. Dacă ești angajata casei, atunci găsește-ți de treabă în altă parte. De unchiul meu, mă voi ocupa eu! 

         Rosti bărbatul, începând să-mpingă iarăși scaunul către ieșirea din casă. Așa că, confuză și plină de frici, Merve alese să păstreze din nou tăcerea. Știe că vorbind n-o să ajungă niciunde, așa că alese să greșească din nou, chiar dacă există și posibilitatea ca acum lucrurile să stea diferit.

         Astfel, fără să rostească vreun cuvânt, ori s-aibă vreo reacție, fata îi privi tăcută pe cei doi bărbați trecând pe lângă ea. Nu-l înțelese deloc pe tânăr, dar asta nu înseamnă și că pe Todor nu-l înțelege. Ci dimpotrivă, știe că e bine că bătrânul a fost întrerupt de acest nepot, deoarece, chiar și fără să vrea, acesta i-a oferit șansa de a rămâne și câștiga bani.

         Dar cu toate acestea, Merve nu reușește să priceapă ce-a fost cu tonalitatea, reacția și temperamentul – pe care ea îl consideră a fi impulsiv – tânărului Nataliia. Și oricât de mult simte că a deranjat-o, totuși se abține. Oricât de curajoasă, neînfricată și dură ar fi devenit ea în toți acești ani de când s-a despărțit de fostul iubit; totuși încă se simte la fel ca pe vremea când l-a cunoscut.

         Vulcanul din ea a erupt, însă a lăsat în urma lui aceeași durere imensă. Aceleași cicatrici sângerânde și aceeași căldură cu care a călătorit până la Sofia. Inima ei, deși distrusă și călcată în picioare de toată lumea până la sosirea în Bulgaria – loc în care a întâlnit nu doar dezamăgirea, ci și dorința de autodepășire – acum pare a reveni la aceleași bătăi, emoții și pulsații ca-n trecut. Asta în timp ce istoria tumultoasă, aglomerată și plină de frici, acum pare a reînvia în ea. Doar că de această dată, Ivan nu este istoria, ci noul membru al familiei Nataliia.

         — Bine! 

         Exclamă atunci tânăra Polat, auzind cum ușa din lemn alb se închide brutal în urma ei. Știe perfect ce înseamnă să fii refuzată, de aceea nu scoate nici un cuvânt. Cunoaște pe deplin însemnătatea neajutorării și a rebeliunii fără noimă pentru ceilalți, de aceea nu scoate nici o vorbă. Și stăpânește de minune judecata celorlalți la o revoltă venită din partea cuiva anume, pentru a se apuca acum să spună ceva.

         Dar Todor este nu doar lumea ei, ci și parte din dorințele și visele din afara Red Lion. Așa că, cu ce preț are să-l contrazică, înfrunte, ori chiar înfurie ea pe noul membru Nataliia? Ca știind foarte bine ce trebuie să facă, Merve înghiți în sec strângându-și neputincioasă pumnii micuți în jurul taliei și păși curajoasă către bucătăria vilei. Fără să spună un cuvânt, ori să de-a cuiva ceva de înțeles, Merve se propti curajoasă înaintea chiuvetei pline cu veselă murdară și-ncepu să se ocupe de curățenie.

        — Domnișoară! auzi brusc, reușind să scape o ceșcuță de ceai din mâinile ei delicate și ude. Ce credeți că faceți acolo? își rosti bucătăreasa familiei, cuvântarea.

         Dar Merve, deși s-a oprit pentru o secundă și a simțit de parcă mii de nori negri i-au trecut pe deasupra capului de frică, totuși zâmbește. Își dă ochii peste cap, curajoasă și își scoate apoi mâinile din apă, luând rapid un șervețel cu care să se șteargă pentru a se putea roti mai apoi cu fața către această doamnă și a reuși să-i răspundă sincer la întrebare.

         — Hristo și nepotul său, au ieșit. Așa că am ales să nu plec, ci să mă ocup de treburile din casă. E vreo problemă, Marlen?

         Întrebă ea curajoasă, zâmbetul ei denotând doar siguranță și curaj în aceste secunde, deși pe interior nu se simte deloc așa. Ci dimpotrivă, inima ei delicată bate nebunește în trupu-i firav, în timp ce vocile din mintea ei o felicită pentru reușita de a menține aceeași aparență relaxată din ultimii ani.

         — Nu, domnișoară! exclamă femeia de până-n patruzeci și șapte de ani. Vai mie, cum e posibil? zise aceasta din nou, roșind ușor.

          Marlen Favela, o mexicană din cele mai perfecte cu un dialect aproape excelent în limba bulgară, muncește pentru familie de mai bine de treisprezece ani. Ca atunci când Merve a sosit la vilă, adusă de nepoata lui Hristo, femeia să o placă din prima secundă. Părul la culoarea castanelor dulci, al fetei i s-a părut amețitor, iar bucuria pe care o împărtășește pe oriunde merge, dar mai ales având grijă de capul familiei a făcut-o pe Marlen s-o placă din ce în ce mai mult pe Merve.

          — Așa ziceam și eu, Mary!

          Exclamă atunci, bucuroasă ca-ntotdeauna tânăra Polat. Ca privind-o cât de relaxată se simte spălând vasele lăsate intenționat în chiuvetă pentru a merge după detergen, Marlen s-o înțeleagă tot mai tare pe fata a cărei atitudine îi amintește atât de mult de tinerețile ei. O rebelă convinsă ce a călătorit mile întregi doar pentru iubirea vieții ei și sfârșind prin a-și privi viața ruinându-se într-un mod destul de brutal la o etate destul de mică.

         Femeia nu crede în reîncarnări și alte prostii de genul, dar privind-o pe tânăra Polat – așa cum o cunoaște și i se adresează de obicei lui Merve –, Marlen simte de parcă ar fi renăscut o dată cu aceasta. Ca și când viitorul fetei îi va readuce iubirea înapoi... Acea iubire pentru oameni, credință în Dumnezeu și speranța că acest coșmar pe care îl trăiește de cinci ani încoace, se va sfârși într-un final. Iar atunci când ochii i se vor deschide, atât Denis al ei, cât și soțul său preaiubit o vor privi din nou în ochi, spunându-i că totul va fi bine.

         Astfel, sprijinindu-și spatele de peretele ce desparte bucătăria uriașă de holul îngust și totuși destul de mare al vilei, Marlen continuă s-o analizeze în tăcere pe Merve. Este de parcă orice mișcare, fiecare gest și atitudine al tinerei căreia nu-i dădea mai mult de douăzeci și un pic de ani, ar fi similar cu al ei. Ca și când s-ar privi într-o oglindă uriașă, revăzându-și la infinit fiecare greșeală, pentru a ști ce și cum să corecteze la ea. Mai ales că își dorește nespus de mult ca tânăra Polat să nu comită aceleași greșeli ca ea.

         Îndrăgostită de la o vârstă fragedă de Yordan Stoianov, Marlen a trebuit să fugă de acasă pentru a-și trăi marea dragoste. Nimeni nu a avut încredere în ea și forțele ei, cu excepția lui Yordan. Un simplu muncitor în construcții ce nu avea nici o șansă să-i ofere o familie, în ochii părinților ei. Dar bărbatul a reușit, ba chiar a iubit-o mai mult decât pe el însuși. Însă, o noapte nefericită dintre 20 și 21 decmebrie, i-a furat lui Marlen totul. De la iubirea bărbatului iubit, până la viața acestuia și de la încrederea că familia o va reprimi înapoi acasă, până la dispariția fiului ei. Un copilaș gingaș, adorabil și lipicos ca o gumă, cu ochii de-un albastru superb și-un păr blond solar, excepțional.

          — Și am terminat!

         Auzi femeia brusc, ieșind cu rapiditate din reveria propriilor amintiri. Așa că-și șterse în viteză maximă lacrimile formate în colțurile ochilor ei primăvărateci și se dezlipi de stâlpul mare și alb al bucătăriei, pășind curajoasă către fata ce se ștergea pe mâini, de spumă.

         — Felicitări, spuse Marlen, sunt mândră de tine, domnișoară Polat!

        Mărturisi ea, sinceritatea ieșindu-i prin fiecare por. Ca privind-o pe fată întorcându-se cu fața spre ea, să poată citi confuzia, bucuria și extazul în privirea ei. Ceva ce în mod evident nu a putit citi în ochii ei niciodată atunci când s-a privit în oglindă. Căci ea s-a văzut mereu ca un monstru.

        — Doar Merve, vă rog!

        Îi spuse atunci tânăra, pe fața lui Marlen apărând rapid un zâmbet cald.

        — Doar dacă-mi vei spune și tu pe nume, deși te-am rugat asta de nenumărate ori!

        Îi răspunse curajoasă femeia, pe chipul obosit, palid și aproape confuz al tinerei Polat reușind să zărească într-un final ceva mai mult decât încercările obositoare de a fi plăcută de ceilalți. Exact așa cum își amintește că făcea și ea la vârsta ei.

          — Bine, răspunse Merve rotindu-și obosită privirea ciocolatie. Dar, doar acum!

          — Pentru totdeauna, Merve! o atenționă Marlen într-un mod familial. Pentru totdeauna, altfel vei rămâne...

         Zise ea din nou, însă Merve o întrerupse curajoasă. Știa ce avea să-i spună bucătăreasa, așa că nu avea de ce să tacă. Începe să se simtă tot mai confortabil în preajma acestei femei și deși nu-și explică motivul pentru se întâmplă asta, totuși îi place. Mai ales că acasă la ea nu a primit niciodată atâta atenție, căldură, protecție și iubire.

          — Domnișoara Polat, știu!

         Rosti Merve, rotindu-și plictisită ochii perfect rotunzi. Sprâncenele ei negre ce-i conturează privirea caldă și zâmbetul luminos, erau atât de puternice încât ar fi putut mișca pe oricine din jurul ei, acum. Și deși nu-și propusese să se apropie de nimeni din vilă, totuși iat-o făcând una din cele mai mari greșeli ale rasei umane. Riscă să piardă totul, deși într-un anume fel e conștientă că de fapt nu are nimic de pierdut.

         Ambele încep să râdă amuzându-se copios pe cuvintele și reacțiile avute, acest lucru nefăcând altceva decât să lege o frumoasă prietenie între ele. Și deși nu se cunosc atât de bine pe cât și-ar fi dorit, totuși ambele femei se simt bine una în preajma celeilalte. Poate că Merve o face, deoarece nu a simțit niciodată asta pe când era în România. Poate Marlen se simte astfel, deoarece Merve îi oferă siguranța unui prezent mai bun în lipsa familiei ei. Sau poate, ambele încă sunt destul de confuze în ceea ce privește propriile lor relații interumane.

         Cert este însă, că această clipă va fi păstrată pentru totdeauna în sufletele lor. O clipă care valorează cât o mie de momente fericite. Un zâmbet care face cât un milion de bucurii. O emoție atât de puternică, încât e capabilă să distrugă, dar și să unească oameni. Și deși Merve își promisese încă din ziua plecării spre o țintă încă necunoscută ei la acea clipă că n-o să se mai lase niciodată păcălită de oameni, totuși iat-o acum privind din nou viața cu zâmbetul pe buze. Același zâmbet ce-i marchează, indică și demonstrează că inocența copilăriei ei încă nu a dispărut. 

         Curajul de a trăi, forța de a rezista obstacolelor și puterea de a-și controla destinul par din nou că-i aparțin tinerei Polat, toate aceste fiind doar parte din emoțiile pe care Marlen Favela i le oferă în mod gratuit fetei al cărei trecut nemilos, crud și dur au forțat-o până astăzi să creadă că lumea e doar un alt iad în care va trebui să trăiască în ciuda propriei ei voințe. Și astfel, speranța că va ieși în cele din urmă de la Red Lion, locul pe care a ajuns să-l urască din ce în ce mai puternic, își recapătă iarăși puterea de odinioară.

       Căci cine știe? Poate că într-un final, ambele femei vor avea de câștigat... Până la urmă, să încerci nu te costă nimic. Nu?

       Brusc, ușa de la intrarea în casă se auzi lovindu-se cu brutalitate de toc, acest lucru reușind a le face pe cele două să tresară din reveria întâlnirii lor. Și în timp ce frica îi forța bătăile din ce în ce mai rapide ale inimii lui Merve, înspăimântate de-a lungul anilor de evenimentele din viața ei; trupul mândru, drept ca o stâncă și de neclintit ca un munte, aparținător bucătăresei, se răsuci încet spre a observa intrarea brutală a celor ce păreau a se apropie din ce în ce mai furioși.

         Pumnii micuți ai tinerei Polat se strânseră panicați, memoriile trecutului lovind-o după ceafă cu brutalitatea închiderii acelei uși dinspre ieșire. Asta pe când, siguranța, încrederea și curajul de nestăvilit al femeii ce parcă se transformă într-o piedică de neclintit înaintea oricui, o făcea pe Merve să-și amintească trecutul din ce în ce mai mult. Și deși știe că greșește, totuși nu se poate abține. E ceva la această femeie, ce-o face să se simtă și în siguranță, dar și în pericol în același timp. Și poate, acesta e și unul din motivele pentru care a decis până astăzi să stea cât mai departe de oamenii de la vilă. Cât mai departe posibil de oameni, în general.