E noapte-n ogradă și totul e stins,
Lumina de veghe e doar de la lună.
Deodată simți dorul ce-ades te-a cuprins
Cum parcă din valuri în tine se-adună.

Tresari atunci tu, surprinsă, cu-uimire,
Simțind că de-o vreme în tine se zbate,
Cuprinsă de temeri, o dulce iubire,
Ce nu îndrăznește deplin să se-arate.

I-e grija din cuget mai sus de simțire
Și vrea dinadins să-și păstreze sfințit
Acest amalgam de stări în trăire,
În gânduri, în vorbe, tot neprihănit.

Se teme că poate, condusă de fire,
Să uite o clipă de sfatul primit,
Să cadă-n păcat din propria-i pornire –
Că nu a vegheat cât ar fi trebuit.

Ar vrea să se-arate, să vadă oricine
Că dulcea plăcere e pentr-un iubit,
Dar grija din suflet, că poate-i mai bine
Să fie cuminte, o ține-mpietrit.

Ar vrea totuși, poate, să-i spună doar lui
Să nu aibă teamă, că ea îl iubește,
Dar iarăși se teme că suficient nu-i,
Că el n-o să creadă că drept îi vorbește.

Și-atunci în tăcere își ’nalță privirea
Și, zâmbind cu un gând de ea doar știut,
Rostește spre Cel ce-a creat iubirea:
Tu știi cel mai bine cât îl iubesc de mult!

24.10.2018