Auzeam copacii şuierând
De greutatea şoaptelor de mult duse.
Simțeau şi vântul încet trecând,
Cântând şi strigând nespuse.

Ştii cum m-am simțit? Ghici!
Dar nu poți ştii,
Căci tu... tu n-ai fost aici.

Şi multe şoapte auzeam,
De parcă din lumea lor mă chemau.
Şi eu la fel, în şoaptă le vorbeam,
Dar ei, tot în şoaptă mă rupeau.

Ştii ce-am mai auzit? Ghici!
Dar tu nu poți ştii,
Căci tu... tu n-ai fost aici.

Şi-n aerul la fel de stătut,
Prin adieri leneşe se simțea
Cum sufletul meu mut
În mii şi mii de părți se distrugea.

Ştii cine m-a ajutat? Ghici!
Dar tu nu poți ştii,
Căci tu... tu n-ai fost aici.

Dar când în sfârșit ai venit,
Copacii n-au mai şuierat,
Vântul? Nu l-am mai simțit.
Adierile surde au încetat
Şi şoaptele m-au ascultat.
Ştii ce? Ghici!
Tu ai plecat.